Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 520/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI

Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 31 martie 2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, la solicitarea apărătorului intimatei-pârâte, dată fiind imposibilitatea prezentării datorită stării grave de sănătate, pentru a depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, când, în urma deliberării, a dat următoarea decizie:

C u r t e a:

Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:

P. cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._ /11.04.2014, reclamanta D. E. a chemat în judecată pe pârâta . administrator judiciar Cabinet de Insolvență C. I., solicitând instanței să dispună anularea deciziei nr.23/11.03.2014 prin care s-a dispus încetarea contractului de muncă, reintegrarea în funcția avută anterior, cu plata unei despăgubiri egale cu salariile majorate și toate drepturile salariale indexate și actualizate, ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă, precum și plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 12.03.2014 a primit preavizul nr. 586/11.03.2014 prin care i se aducea la cunoștință că începând cu data de 11.03.2014 intră în perioada de preaviz de 15 zile lucrătoare, urmând ca în conformitate cu art.86, alin.6 din Legea nr. 85/2006 și art.12, alin.8 din OUG nr. 91/2013 coroborate cu art.58, 65, 66, 67 din Codul Muncii să se procedeze la desfacerea contractului de muncă începând cu 01.04.2014 datorită intrării societății în insolvență și în aceeași zi i-a fost comunicată și decizia nr. 23/11.03.2014 privind desfacerea unilaterală a contractului de muncă, decizie ce încalcă dispozițiile legale expres prevăzute în Codul muncii.

Pretinsa desființare a locului de muncă nu este una efectivă și nu are o cauză reală și serioasă, fiind întemeiată pe un act normativ declarat neconstituțional prin decizia nr. 447/29.10.2013 a Curții Constituționale.

Deși a invocat dificultăți economice ale societății, aceasta a efectuat în timpul concedierilor, noi angajări procedând de asemenea, la mărirea unor salarii.

În cuprinsul deciziei de concediere nu se regăsesc elemente de identificare ale contractului de muncă, preavizul este de 15 zile, mai mic decât cel reglementat de codul muncii – 20 de zile, deși se pretinde că locul de muncă a fost desființat, acest lucru nu corespunde realității, reclamanta pe lângă funcția de consilier juridic preluând și sarcina de inspector resurse umane.

În drept, s-au invocat: art.112 Cod pr. civila, art.268, alin.1, lit. a din Codul Muncii, art.208 – 201din Legea nr. 62/2011, art.269, 65, alin.2, 67 teza finală, 75, alin.1, 76, lit.b 78, 80, alin.1, 2 Codul Muncii, art.194 NCPC.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, arătând că în perioada 10.04._12 reclamanta a deținut funcția de consilier juridic după care, cu acordul părților a fost încadrată ca șef al biroului de resurse umane și începând cu luna martie 2013 datorită problemelor cu care se confrunta societate s-a dispus concedierea unui număr de 150 de salariați, iar la 11.03.2014 au fost concediați încă trei salariați.

Deși prin decizia nr. 123/16.10.2013 s-a dispus ca reclamanta să preia suplimentar și activitatea de ținere a evidenței dosarelor de la Oficiul Juridic activitate pentru care i s-a majorat salariul, reclamanta a refuzat îndeplinirea acestei sarcini.

Pe lângă refuzul îndeplinirii sarcinilor de serviciu reclamanta în mod constant a întocmit defectuos o . documente necesare salariaților concediați deja, impunându-se refacerea și recomunicarea acestora.

Față de cele expuse, administratorul judiciar a decis ca atribuțiile reclamantei să fie preluate de G. F.. De altfel, ulterior datei de 01.05.2014 angajatorul a primit informația potrivit căreia reclamanta a deținut concomitent și contract de muncă la Consiliul Județean Dâmbovița, situație ce dacă va fi confirmată va necesita anularea deciziei contestate și demararea procedurii disciplinare.

Referitor la angajările efectuate, pârâta a arătat că starea de insolvență a societății a necesitat transformarea postului de șef oficiu calcul în economist, majorarea salariilor s-a făcut ca urmare a majorării salariului minim pe economie. Referitor la durata preavizului, prin derogare de la dreptul comun, potrivit art.86, alin.6 Codul Muncii durata preavizului este de 15 zile.

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că pentru o perioadă de timp a îndeplinit cumulativ două funcții în cadrul societății – consilier juridic și șef birou resurse umane, fapt ce atestă îndeplinirii corectă a atribuțiilor de serviciu.

Culpa întocmirii defectuoase a documentelor necesare salariaților concediați, aparține cabinetului de avocatură și celui de insolvență, fiind vorba de greșeli materiale în deciziile de concediere, fiind cert că postul reclamantei nu a fost desființat, dovadă fiind organigrama societății. Reclamanta a mai precizat că nu a lucrat niciodată și nici nu lucrează în prezent la Consiliul Județean Dâmbovița.

În drept, art.201, alin.2 NCPC.

Analizând prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză ansamblul materialului probator administrat, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 1319 din 30 octombrie 2014 prin care a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta și a obligat-o pe aceasta la plata către pârâtă a sumei de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 11.03.2014 s-a întocmit preavizul nr.586 prin care i se aduce la cunoștință reclamantei faptul că începând cu 11.03.2014 se află în perioada de preaviz, timp de 15 zile lucrătoare, urmând ca în baza legii insolvenței și a art.123, alin.8 din OUG nr. 91/2013 coroborate cu art.58, 65, 66 și 67 din Codul muncii să procedeze la concedierea sa. La aceeași dată s-a emis decizia de concediere nr.23 prin care s-a desfăcut contractul individual de muncă al reclamantei începând cu 01.04.2014 ca urmare a desființării postului ocupat – șef birou resurse umane.

Conform actelor adiționale nr. 8/31.03.2009, nr. 184/13.05.2009, 1615/01.04.2010, nr. 2472/02.07.2012 reclamanta a fost angajata pârâtei, inițial în funcția de consilier juridic și apoi suplimentar și în funcția de inspector Resurse Umane, modificându-i-se succesiv salariu, inclusiv prin adăugarea unor sporuri, - vechime, mobilitate, etc. De asemenea, prin decizia nr. 123/16.10.2013 reclamanta a preluat suplimentar și activitatea de ținere a evidenței dosarelor de la Oficiul Juridic, prin decizia nr. 42/29.11.2012 fiind numită începând cu 12.11.2012 în funcția de șef serviciul resurse umane și inspector personal.

Art.86, alin.6 din Legea nr. 85/2006 prevede că prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.

Chiar dacă în cuprinsul preavizului se face vorbire și despre OUG nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, ce la art. 123, alin. 8 conține o prevedere similară cu cea din art.86, alin.6 Legea nr. 85/2006, OUG nr. 91/2013 fiind declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituțională nr. 447/29.10.2013, acest aspect nu afectează legalitatea deciziei de concediere, din moment ce la data emiterii preavizului și a deciziei de concediere erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 85/2006.

Concedierea pentru motive ce nu țin de persoana salariatului este în conformitate cu art. 65 din Codul muncii, acea încetare a contractului, „determinata de desființarea locului de munca ocupat de salariat din unul sau mai multe motive care nu țin de persoana acestuia” (alin. 1).

Ținând seama însa de alin. 2 al art. 65 care prevede ca „desființarea locului de munca trebuie sa fie efectiva si sa aibă o cauză reală și serioasă”, textul respectiv „nu permite încetarea contractului individual de munca prin voința unilaterala a angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin asemenea masuri sa poată fi îngrădit exercițiul dreptului la munca.”

Din coroborarea certificatului de grefă din dosarul nr._ cu informațiile obținute din sistemul informatizat ecris, a rezultat că la momentul concedierii reclamantei, angajatorul se afla în procedura falimentului, astfel încât în privința măsurii concedierii se aplică regulile speciale prevăzute de legea 85/2006, ce se completează cu dispozițiile de drept comune cuprinse în Codul Muncii.

A considerat instanța de fond că nu se poate susține că desființarea postului reclamantei nu este una reală și efectivă, din moment ce prin decizia nr.18/11.03.2014, atribuțiile acesteia au fost preluate de alt salariat, după ce anterior conform referatului nr.361/10.02.2014 aceasta refuzase în urma retragerii unor sporuri, să se ocupe de activitatea Oficiului juridic al societății.

În ceea ce privește creșterile salariale ce în opinia reclamantei dovedesc că societatea nu s-a aflat în dificultate economică, tribunalul a constatat că prin referatul nr.101/06.01.2014, s-a reținut că trebuie efectuate unele creșteri salariale ca urmare a modificării nivelului venitului minim pe economie de la 01.01.2014, la 850 lei, astfel încât se impunea modificarea grilei de salarizare. Astfel, creșterile salariale sunt justificate de caracterul imperativ al legii, nefiind determinate de situația materială a angajatorului.

Pe de altă parte, este cert faptul că societatea a întâmpinat în perioada concedierii reclamantei, dificultăți economice, altfel nu s-ar justificat existența pe rolul acestei instanțe a dosarului de faliment, neputându-se susține că acest litigiu a fost creat „pro causa”.

Cauza este reala, când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de procedura falimentului determinată de dificultățile economice în care se află societatea, independenta de buna sau reaua credință a angajatorului. Această condiție este îndeplinită, fiind dovedită de înscrisurile aflate la dosar.

Întrucât decizia de concediere respectă cerințele de formă prevăzute de art.76 Codul Muncii, concedierea având la bază o cauză reală și serioasă, tribunalul a respins acest capăt de cerere ca nefondat.

Pentru aceste considerente, tribunalul a respinge acțiunea ca nefondată, iar potrivit art.451 și următoarele Cod pr.civilă, reținându-se culpa procesuală a reclamantei în determinarea efectuării cheltuielilor de judecată, a obligat-o pe aceasta la plata sumei de 1000 lei reprezentând onorariu apărător conform chitanței nr. 5/22.09.2014.

Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat apel în termen legal contestatoarea, considerând-o nelegală și netemeinică, în esență pentru că instanța de fond a respins contestația împotriva deciziei nr.23/11 martie 2014 de desfacere a CIM emisă de intimată fără a avea în vedere că în cazul de față concedierea nu a fost reală, serioasă, desființarea locului de muncă nefiind efectivă, fapt ce rezultă din compararea organigramelor din 15 ianuarie 2014 și 11 martie 2014, putându-se constata că nici biroul personal administrativ și nici oficiul juridic nu a desființat vreun post.

A mai arătat apelanta că instanța de fond nu a sesizat că preavizul nr.586 din 11 martie 2014 și decizia nr.23 din aceeași dată i-au fost comunicate la12 martie 2014, la o zi după înregistrare, fiind astfel prejudiciată de numărul complet de zile de preaviz, în condițiile în care preavizul constituie o garanție a respectării principiului dreptului la muncă și a stabilității în muncă garantate și ocrotite de lege.

S-a mai susținut că conform art.76 alin.1 Codul muncii decizia de concediere se comunică salariatului în scris și trebuie să cuprindă motivele care determină concedierea, precum și durata preavizului; că documentul ce a stat la baza concedierii respectiv referatul nr.579/11.03.2014 întocmit de directorul general conține refuzul său de a îndeplini anumite sarcini, refuz care în mod incorect și nelegal a fost considerat drept temei pentru concedierea sa, când în fapt susținerile se refereau la competența sa profesională și că o eventuală lipsă de competență profesională nu poate constitui temei pentru concedierea în temeiul art.65 Codul muncii, ci eventual un al temei de drept.

Aceeași apelantă a arătat că, concedierea nu a avut o cauză reală și serioasă chiar dacă societatea este declarată în insolvență deoarece s-au dispus măriri de salariu motivate de necesitatea armonizării grilei de salarizare – anexa 8 la CCM la nivel de unitate pe anul 2014, însă măririle de salarii au depășit cu mult procentul de circa 2%, majorare minimă stabilită de CCM aplicabil.

Apelanta a precizat că în opinia sa majorarea salarială este nelegală și inoportună în condițiile în care angajatorul reclamă dificultăți financiare și într-o astfel de situație concedierea sa nu are o cauză reală și serioasă, intimata demonstrând că deține resurse financiare, ba mai mult decât atât, aceeași intimată a făcut două angajări transformând un post de inginer de la oficiul de calcul în post de economist pe care a fost angajată soția sa.

Referitor la refuzul său de a se ocupat de activitatea juridică, care nu presupunea numai evidența dosarelor, apelanta a arătat că a refuzat să facă acest lucru deoarece intimata a încheiat contract de asistență juridică cu un cabinet de avocatură pe de o parte, iar pe de altă parte a refuzat sarcina dată și pentru faptul că sporurile la care s-a renunțat începând cu 1 februarie 2014 nu au fost luate tuturor salariaților, așa cum ar fi trebuit să se întâmple, ci în mod preferențial și abuziv.

În dovedirea susținerilor, apelanta a depus la dosar acte emise de intimată, care de altfel se regăsesc și în dosarul instanței de fond.

P. întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea apelului și menținerea sentinței Tribunalului Dâmbovița.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea reține că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Una din criticile formulate de contestatoare prin motivele de apel se referă la faptul că în situație ei concedierea nu a fost efectivă, aspect ce rezultă din compararea organigramelor.

Sub acest aspect, urmează a se reține că apelanta a ocupat postul de șef birou resurse umane începând din 9 noiembrie 2012 și până la data când s-au emis preavizul și decizia de concediere.

Din organigrama valabilă începând cu data de 1 aprilie 2014 reiese că aceasta nu mai prevede postul de șef birou resurse umane, postul desființându-se începând cu 1 aprilie 2014.

Din cele două organigrame rezultă că la 11 martie 2014 intimata avea 17 angajați, în timp ce la data de 1 mai 2014 avea 9 salariați, astfel că nu se confirmă susținerea conform căreia concedierea nu ar fi fost efectivă.

O altă critică se referă la faptul că societatea-intimată nu a respectat termenul de preaviz de 15 zile, preaviz ce constituie garanția principiului dreptului la muncă prevăzut de lege.

Susținerea nu poate fi reținut deoarece în cauză s-a dovedit că preavizul nr. 586/11 martie 2014 a fost întocmit la această dată chiar de către apelanta-contestatoare, fapt pe care aceasta nu l-a contestat, la acel moment ocupând postul de șef birou resurse umane, deci avea cunoștință de existența preavizului încă din această dată, respectiv de la momentul întocmirii lui.

Este adevărat că apelanta a semnat că a luat la cunoștință de preaviz și a primit un exemplar la data de 12 martie 2014, însă aceasta nu înseamnă că nu a fost respectat termenul de preaviz de 15 zile motivat tocmai de faptul că cu o zi înainte îl întocmise, deci avea cunoștință de existența lui.

Printr-o altă critică se susține de contestatore că decizia de concediere nu cuprinde temeiul de drept în baza căruia i s-a desfăcut contractul de muncă și că s-a invocat ca temei legal un act normativ declarat neconstituțional.

Sub acest aspect urmează a se reține că în mod corect instanța de fond a reținut că și în condițiile în care în cuprinsul preavizului se face vorbire și despre OUG 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, care la art.123 alin.8 conține o prevede similară cu cea de la art.86 alin.3 din Legea 85/2006, OUG nr.91/2013 fiind declarată neconstituțională prin decizia nr.447/29.10.2013 a Curții Constituționale, aceasta nu afectează legalitatea deciziei de concediere, din moment ce la data emiterii preavizului și a deciziei de concediere erau în vigoare dispozițiile Legii 85/2006.

E. susține apelanta și faptul că în decizia de concediere se face trimitere, ca și temei al concedierii, la referatul 579/11.03.2014 întocmit de directorul general al intimatei.

Din examinarea deciziei nu rezultă o atare ferire, decizia menționând că se desface contractul individual de muncă al apelantei urmare a stării de insolvență a societății și a reducerii semnificative a activității termice, precum și a încetării oricăror activități aflate în sarcina apelantei.

Din probatoriul administrat rezultă că decizia de concediere respectă dispozițiile legale. Conform art.65 Codul muncii concedierea este definită ca încetarea contractului de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat din unul ori mai multe motive care nu țin de persoana acestuia.

Același articol prevede la alineatul 2 că desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă, să aibă o cauză reală și serioasă.

Din actele dosarului rezultă că la momentul emiterii deciziei de concediere societatea-intimată se afla în insolvență, concedierii aplicându-i-se regulile prevăzute de Legea 85/2006 completate cu dispozițiile de drept comun, respectiv cele prevăzute de Codul muncii.

Nu poate fi reținută susținerea conform căreia desființarea postului nu a fost una reală și efectivă în condițiile în care prin decizia nr.18/11 martie 2014 atribuțiile contestatoarei-apelante au fost preluate de alt salariat, după ce anterior, conform referatului nr.361/10.02.2014 contestatoarea refuzase să se ocupe de activitatea oficiului juridic al intimatei, motivând acest refuz prin aceea că se retrăseseră unele sporuri.

Desființarea postului a fost reală în condițiile în care atribuțiile pe care trebuia să le îndeplinească apelanta conform fișei postului au fost preluate de un alt salariat, astfel că nu se confirmă susținerea apelantei.

Inexistența unei cauze reale și serioase, de asemenea invocată de apelantă, nu se confirmă deoarece simpla mărire de salarii nu face dovada disponibilităților financiare ale societății, ci face dovada faptului că s-a impus majorarea salariilor întrucât se realizase majorarea salariului minim pe economie de la 700 la 850 lei, societatea nefăcând altceva decât să actualizeze salariile de încadrare conform noilor grile.

Această împrejurare rezultă din referatul nr.101/6 ianuarie 2014 în care s-a arătat că trebuie efectuate unele creșteri salariale ca urmare a modificării nivelului venitului minim pe economie de la data de 1 ianuarie 2014 la suma de 850 lei.

Aceste majorări salariale nu fac dovada posibilităților financiare ale intimatei care, așa cum s-a arătat, se află în insolvență și aceasta determinată de dificultățile economice pe care le traversează.

De aici rezultă și cauza reală a concedierii apelantei, iar angajările la care face referire apelanta au fost realizate pe post de economist și nu pe postul pe care l-a ocupat aceasta, astfel că sub toate aspectele invocate apelul de față este nefondat, urmând ca față de prev.art.480 NCPC să fie respins ca nefondat.

În baza art.453 NCPC, apelanta-contestatoare urmează a fi obligată să plătească intimatei suma de 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu pentru apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta D. E. domiciliată în municipiul Târgoviște, ., apt. 4, jud. Dâmbovița, reprezentată prin Cabinet individual de avocatură „E. N.” din Târgoviște, Calea București, nr. 107, jud. Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr.1319 din 30 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâta .> cu sediul în Târgoviște, . nr.50, jud. Dâmbovița și prin administrator judiciar Cabinet Individual Practician C. I., cu sediul în Târgoviște, Calea Domnească nr.307, jud. Dâmbovița.