Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1921/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1921/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 19-11-2015 în dosarul nr. 1921/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA Nr. 1921
Ședința publică din data de 19 noiembrie 2015
Președinte – C.-M. M.
Judecător - A.-M. R.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind judecarea apelurilor declarate de reclamanta S. I. domiciliată în București, la Cabinetul de avocatură Hirjoghe C., .. 14, ..5, . și de pârâta . B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr. 742 din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: apelanta reclamantă S. I. reprezentată de avocat Hirjoghe C. din Baroul București, în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 38 dosar, apelanta pârâtă . B. reprezentată de avocat S. L. din Baroul B., în baza împuternicirii avocațiale aflată la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Avocat Hirjoghe C. pentru apelanta reclamantă, arată că a solicitat Tribunalului B. lămurirea dispozitivului în sensul de a se clarifica dacă s-a dispus și reintegrarea reclamantei.
Avocat S. L. pentru apelanta pârâtă solicită amânarea cauzei până la soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului.
Avocat Hirjoghe C. pentru apelanta reclamantă, consideră că nu se impune amânarea cauzei și solicită respingerea acestei cereri. Solicită cuvântul în fond.
Curtea, nu consideră necesară amânarea cauzei până la soluționarea cererii de lămurire a dispozitivului.
Avocat S. L. pentru apelanta pârâtă, depune la dosar practică judiciară în materie, nu are alte cereri și solicită cuvântul în fond.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților.
Avocat Hirjoghe C. pentru apelanta reclamantă, solicită admiterea apelului reclamantei, anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Solicită a se avea în vedere că din considerentele deciziei atacate, rezultă că s-ar dispune și reintegrarea acesteia în muncă și spre exemplificare citează din hotărârea apelată. În raport de aceste critic, a arătat că prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul contestației în limitele investirii.
A arătat în continuare că o altă consecință a nerespectării limitelor investirii o constituie neanalizarea caracterului datorat al indemnizației de neconcurență.
Față de această critică, apreciază că se impune desființarea hotărârii apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, în limitele investirii.
Ultimul motiv de apel se referă la greșita respingere a cererii privind plata concediului medical, motiv pentru care apreciază, de asemenea, că se impune anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal.
Solicită deci, pentru toate motivele de apel invocate, admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare.
Avocat S. L. pentru apelanta pârâtă . arată că ambele părți, sunt de acord cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Arată în continuare că Tribunalul B. a dat dovada de superficialitate în soluționarea cauzei, fără a administra probatorii, respectiv s-a pronunțat numai pe proba cu înscrisuri fără alte probe.
Arată că a detaliat în motivele scrise de apel erorile instanței de fond în soluționarea cererii.
Referitor la certificatul medical, arată că nu a avut posibilitatea să facă probatorii iar proba negativă nu poate fi administrată, prin urmare și nici probată.
Arată în continuare că susține toate motivele de apel invocate în scris și solicită admiterea apelului pârâtei astfel cum a fost formulat.
Referitor la apelul reclamantei, arată că este de acord cu admiterea numai în ceea ce privește trimiterea cauzei spre rejudecare.
Avocat Hirjoghe C. pentru apelanta reclamantă, referitor la apelul pârâtei, arată că nepredarea certificatului medical este un fapt negativ determinat, ce putea fi dovedit numai prin administrarea probei testimoniale., iar celelalte motive de apel invocate sunt lipsite de valoare juridică. Certificatul de concediu medical se depune până la data de 1 a lunii următoare, prin urmare, se poate constata că reclamanta a fost concediată la data de 25 noiembrie, deci anterior datei până la care putea depune actul medical.
Solicită respingerea apelului pârâtei ca nefondat.
Avocat S. L. pentru apelanta pârâtă, în replică, solicită din nou, a se avea în vedere că la instanța de fond nu le-a fost încuviințată administrarea probatoriilor.
CURTEA
Prin cererea înregistrata la Tribunalul București sub nr._ reclamanta ȘCHIAUA I., domiciliată. în jud. B., mun. B., ., CNP_, în calitate de contestatoare, reprezentată de avocat Hirjoghe C. — G., cu sediul în București, sector 6, .. TD25, . poștă electronică_, tel._, cu domiciliul procesual ales, conform art. 158, alin. (1) C.pr.civ., la sediul cabinetului de avocat a solicitat in contradictoriu cu parata S.C. J. E. S.R.L., CUI RO26077644, J_, cu sediul în jud. B., num. B., reprezentată de administrator P. M.-E. anularea deciziei de concediere nr. 8/25.11.2013 emisă de acesta, obligarea paratei sa-i platesca o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, salariile cuvenite și neîncasate în perioada 04.04._13, indemnizația pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 22-28.11.2013, dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor bănești neachitate, de la data scadenței salariilor și a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, până la data plății efective, o indemnizație de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, cu cheltuielilor de judecată.
In fapt,se arata ca a fost salariata paratei în funcția de facturist începând cu data de 04.04.2013 pe o perioadă nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr. 38/03.04.2013.
La data de 04.04.2013 contractul de muncă a fost modificat prin două acte adiționale al căror obiect consta în esență în inserarea unei clauze de neconcurență, a unei clauze denumite de angajator „de loialitate și imagine", a unei clauze de formare profesională, obligații ale angajatului și criteriile de evaluare a acestuia. Tot la data de 04.04.2013 a primit și fișa postului.
Prin decizia nr. 8/25.11.2013 s-a dispus încetarea raporturilor de muncă începând cu aceeași dată invocându-se drept motiv concedierea pentru cauze ce nu țin de persoana angajatului.
Anterior deciziei, la data de 05.11.2013 prin adresa nr. 111/25.10.2013 i s-a comunicat preavizul de concediere de 20 de zile lucrătoare începând cu data de 28.10.2013.
Cu privire la legalitatea deciziei de concediere, apreciază că aceasta a fost emisă cu nerespectarea condițiilor legale imperative reglementate sub sancțiunea nulității absolute exprese.
Decizia de desfacere a contractului de muncă nu a fost motivată în fapt conform prevederilor art. 76, lit. a) din Codul muncii ,parata neprecizând care sunt motivele concrete care au dus la luarea măsurii, respectiv motivele desființării postului, rezumându-se să menționeze că această măsură a fost luată „ca urmare a desființării unor posturi de natura celor ocupate de dumneavoastră la punctul de lucru unde vă desfășurați în prezent activitatea, fiind în imposibilitatea de a vă oferi un alt loc de muncă în cadrul firmei conform pregătirii profesionale".
Or, așa cum s-a consemnat în mod constant în practică și în doctrină, motivarea deciziei presupune indicarea cauzelor care au condus la reorganizarea unității și desființarea postului, iar această condiție nu se consideră îndeplinită prin simpla indicare a faptului că s-au desființat posturi de natura celui ocupat de reclamanta.
De fapt, intimata a motivat măsură concedierii prin indicarea efectelor produse, respectiv pretinsa desființare a postului, iar nu a cauzei care a condus la această desființare și care ar putea eventual constitui adevăratul motiv al concedierii.
Atâta timp cât s-a concretizat o măsură de desfacere a contractului individual de muncă luată de angajator pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, decizia în cauză trebuie să fie deopotrivă legală si temeinică, analiza tuturor cerințelor fiind obligatorie a fi realizată, în baza art. 76 prin raportare la art. 78 din Codul muncii.
Sintagma „în mod obligatoriu" cuprinsă în art. 76 din Codul muncii nu poate fi interpretată decât ca o cerință imperativă a cărei nerespectare conduce la nulitatea absolută a actului de concediere.
Se impune a se constata astfel că art. 76 din Codul muncii conține patru dispoziții obligatorii care trebuie prevăzute în decizia de concediere, lipsa oricăreia dintre ele determinând nulitatea deciziei.
Din analiza deciziei de concediere contestată, apreciază că aceasta nu este motivată în fapt, iar simpla indicare a temeiului de drept al concedierii - art. 65, alin. (1) din Codul muncii nu constituie o arătare a motivelor care determină concedierea, în considerația art. 76 din Codul muncii, si nu se arată necesitatea măsurii, actul decizional prin care s-a luat măsura desființării postului, existența unor motive întemeiate care au avut ca urmare necesitatea desființării postului, reclamanta având dreptul de a cunoaște care sunt motivele care justifică măsura desfacerii contractului individual de muncă.
De asemenea, dat fiind caracterul formal al deciziei de concediere, fapt ce rezultă fără echivoc din caracterul imperativ al reglementărilor cuprinse în art. 76 și art. 79 din Codul muncii, în cazul unui conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt și de drept decât cele prevăzute în decizia de concediere, nici prin acte ulterioare sau concomitente emiterii deciziei, nici prin apărări realizate în fata instanței.
Suplimentar acestor aspecte, decizia de concediere a fost emisă la data de 25.11.2013.In perioada 22-28.11.2013 s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, stabilită prin certificatul de concediu medical . nr._, emis la data de 22.11.2013.
Potrivit art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii, concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical.
Din certificatul de concediu medical . nr._, acordat la data de 22.11.2013, rezultă că în perioada 22-28.11.2013, a avut un număr de 7 zile de concediu medical.
Având în vedere că parata a concediat-o la data de 25.11.2013, când se afla în incapacitate temporară de muncă dovedită prin certificatul de concediu medical și, întrucât concedierea nu poate fi dispusă în situația în care contractul individual de muncă este suspendat de drept [art. 50, lit. b) din Codul muncii], solicita anularea deciziei emise de intimată, ca nelegală inclusiv pentru acest motiv.
In interpretarea art. 60 din Codul muncii trebuie făcută distincție între momentul în care se dispune concedierea, care este acela în care se emite decizia de concediere, și momentul în care se produc efectele concedierii. Art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii prevede în sensul în care „concedierea nu poate fi dispusă" ceea ce înseamnă că se referă la primul moment dintre cele două arătate mai sus, respectiv la emiterea deciziei.
Față de această din urmă critică, în speță nici măcar durata preavizului nu a fost respectată, întrucât față de disp. art. 75, alin. (3) din Codul muncii, în situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.
Cum contractul de muncă a fost suspendat în perioada 22-28.11.2013.
In baza art. 50, lit. b) din Codul muncii ,contractul individual de muncă se suspendă de drept în următoarele situații: ...b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă], rezultă că și termenul de preaviz a fost suspendat, fapt de care intimata nu a ținut cont, concediindu-mă în acest fel cu nerespectarea dispozițiilor art. 75, alin. (1) și (3) din Codul muncii potrivit cu care persoanele concediate în temeiul art. 61 lit. c) și d), al art. 65 și 66 beneficiază de dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de 20 de zile lucrătoare, iar în situația în care în perioada de preaviz contractul individual de muncă este suspendat, termenul de preaviz va fi suspendat corespunzător.
Preavizul i-a fost comunicat la data de 05.11.2013 si expira la data de 04.12.2013 [20 de zile lucrătoare calculate conform art. 181, alin. (1), pct. 2 C.pr.civ.]. însă, pentru că în perioada 22-28.11.2013 termenul de preaviz a fost suspendat, acest termen s-a împlinit la data de 09.12.2013. Parata a emis decizia de concediere la data de 25.11.2013, neîmplinit fiind termenul de preaviz.
Incidente în cauză devin astfel disp. art. 76, lit. b) din Codul muncii care instituie între altele obligația ca decizia de concediere să conțină durata preavizului. Această obligație nu poate fi interpretată pur formal - în sensul ca decizia de concediere să conțină durata preavizului care însă ar putea să nu fie respectată - ci dimpotrivă, obligația de menționare a duratei preavizului se interpretează în sensul că această durată trebuie să fie efectiv acordată salariatului concediat.
Cum intimata a nesocotit disp. art. 75, alin. (1) și (3) raportat la art. 76, lit. b) din Codul muncii, decizia contestată este nelegală inclusiv din acest punct de vedere.
Neegalitatea deciziei pentru nerespectarea măcar a uneia dintre mențiunile obligatorii prevăzute de art. 76 din Codul muncii ori pentru încălcarea interdicțiilor prevăzute de art. 60 din același cod, în principiu face de prisos criticarea temeiniciei deciziei contestate.
Parata a susținut în decizie că motivul concedierii îl reprezintă reducerea personalului ca urmare a desființării unor posturi. Dincolo de faptul că cele două sintagme nu se află nicidecum în legătură de cauzalitate (bunăoară reducerea personalului și desființarea posturilor înseamnă același lucru, neputându-se reține că cea din urmă reprezintă consecința celei dintâi), desființarea posturilor - chiar reală de ar fi fost - nu poate reprezenta în sine motiv al concedierii. In acest context trebuie reținut că, potrivit dispozițiilor art. 65 din Codul muncii, concedierea pentru motive care nu țin de persoană salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoană acestuia. Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauza reală și serioasă.
Parata nu a făcut dovada că desființarea locului de muncă a avut o cauza reală și serioasă.
Desființarea locului de muncă are o cauză reală atunci când se întemeiază pe împrejurări obiective, respectiv dificultăți economice, transformări tehnologice sau reorganizarea activității și este serioasă când are la bază studii temeinice care vizează îmbunătățirea activității și nu disimulează realitatea, neputând constitui doar un pretext pentru îndepărtarea salariatului din unitate.
In cauza devin incidente disp. art. 80 din Codul muncii, potrivit cărora în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul .In cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
în aplicarea acestui text de lege solicit admiterea capetelor de cerere nr. 1 și 2.
Cât privește capătul de cerere vizând drepturile salariale în perioada 04.04._13, potrivit disp. art. 39, alin. (1), lit. a), raportat la art. 159, alin. (2) din Codul muncii, pentru munca prestată la parata avea dreptul la salarizarea corespunzătoare. Cu toate acestea, contrar obligațiilor legale, intimata în perioada de referință nu i-a plătit salariul cuvenit, deși a prestat muncă pentru angajator.
Prin urmare solicita obligarea intimatei la plata salariului cuvenit.
Parata mai este obligată și la plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 22-28.11.2013. Potrivit art. 11, alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, asigurații beneficiază de concedii și de indemnizații, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform reglementărilor în vigoare. Cum a făcut dovada existenței unui asemenea certificat, revine intimatei obligația de calculare și virare a indemnizației corespunzătoare.
Referitor la obligarea intimatei la accesorii pentru sumele solicitate la capetele de cerere nr. 3 și 4, apreciază că potrivit art. 3 și 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, pentru neîndeplinirea obligației de plată la scadență, partea în culpă din raportul juridic civil - altul decât între profesioniști - datorează dobândă penalizatoare, după criteriile arătate în actul normativ. In aplicarea acestor dispoziții solicita obligarea paratei sa-i plătească dobânda legală penalizatoare aferentă drepturilor bănești neachitate, de la data scadenței salariilor și a indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă, până la data plății efective.
Privitor la obligația paratei de a-i plăti o indemnizație de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești trebuie avut in vedere că în primul act adițional încheiat în data de 04.04.2013 intimata a inserat o clauză de neconcurență potrivit căreia pe o perioadă de cinci ani de la încetarea activității salariatul nu va concura vechiul angajator. In raport de această clauză sunt incidente dispozițiile art. 21 din Codul muncii conform la încheierea contractului individual de muncă sau pe parcursul executării acestuia, părțile pot negocia și cuprinde în contract o clauză de neconcurență prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu presteze, în interes propriu sau al unui terț, o activitate care se află în concurență cu cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizații de neconcurență lunare pe care angajatorul se obligă să o plătească pe toată perioada de neconcurență si ca o clauza de neconcurență își produce efectele numai dacă în cuprinsul contractului individual de muncă sunt prevăzute în mod concret activitățile ce sunt interzise salariatului la data încetării contractului, cuantumul indemnizației de neconcurență lunare, perioada pentru care își produce efectele clauza de neconcurență, terții în favoarea cărora se interzice prestarea activității, precum și aria geografică unde salariatul poate fi în reală competiție cu angajatorul.
A..3 al aceluiași text de lege prevede ca indemnizația de neconcurență lunară datorată salariatului nu este de natură salarială, se negociază și este de cel puțin 50% din media veniturilor salariate brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului individual de muncă a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute cuvenite acestuia pe durata contractului, iar conform alin.4 indemnizația de neconcurență reprezintă o cheltuială efectuată de angajator, este deductibilă la calculul profitului impozabil și se impozitează la persoana fizică beneficiară, potrivit legii.
Cum părțile în litigiu nu au negociat clauza de neconcurență, iar acest fapt este cauzat de conduita paratei, căci aceasta a propus contractul de muncă fără negociere, lipsa negocierii constituie culpa angajatorului, care nu o poate invoca în susținerea caracterului nedatorat al procentului de 100% din salariu solicitat pe calea prezentei acțiuni cu titlu de indemnizație de neconcurență. Aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit art. 16 din Codul muncii, (1) Contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, informă scrisă, în limba română. Obligația de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. Forma scrisă este obligatorie pentru încheierea valabilă a contractului.
Cât privește perioada pentru care se cuvine indemnizația de neconcurență, în primul in actul adițional din 04.04.2013 parata a inserat clauza în litigiu, potrivit căreia nu se vor putea desfășura de către reclamanta activități concurente pe o perioadă de cinci ani de la data încetării sub orice formă a activității pentru intimată.
Prin urmare, s-a stabilit acest interval de neconcurență cu nesocotirea legii, iar intimată nu se va putea prevala de propria turpitudine pentru a contesta cu succes întinderea în timp a acestei clauze atunci când ea însăși se află în situația de a suporta consecințele juridice ale aceleiași clauze. Că este așa o dovedește inclusiv împrejurarea formulării de către reclamanta a unei petiții la ITM B., instituție care a confirmat în proporție covârșitoare neregulile reclamate.
In drept, reclamanta invoca dispozițiile art. 16, 21, 39, alin. (1), lit. a), art. 50, lit. b), art. 60, alin. (1), lit. a), art. 65, art. 75, alin. (1) și (3), art. 76, lit. a), art. 78-80, art. 159, alin. (2) Codul muncii, art. 11, alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, art. 3 și 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.
Solicita proba cu înscrisuri.
A anexat copie de pe decizia de concediere .
Parata . a formulat întâmpinare prin care invoca excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului București, având in vedere faptul ca reclamanta are domiciliul in B. ca si paratul. Si poe fond arata ca acțiunea este nefondata in ceea ce privește toate capetele sale de cerere .
Decizia de concediere întrunește dispozițiile legale si este motivata in fapt. Mai mult, anterior acestei decizii reclamanta a cunoscut faptul ca urmează sa se faca o reducere a posturilor de facturist de la 4 la 2 si a cunoscut motivele pentru care s-a luat o astfel de decizie, care este reala si efectiva. In plus, angajatorul nu trebuie sa dea socoteala angajaților atunci când dispune masuri de reorganizare, acesta fiind atributul exclusiv al conducerii societății.
In decizia de concediere se arata nu numai temeiul de drept, ci si motivul in fapt, care este desființarea postului. Aceasta decizie nu are un caracter formal, iar reclamanta nu este singura care a fost concediata cu acel prilej.
In ceea ce privește susținerile potrivit cărora in perioada 22 - 28.11.2013 reclamanta s-a aflat in incapacitate temporara de munca, arătam faptul ca nu a avut cunoștința de acest fapt, reclamanta nu i-a pus la dispoziție niciun fel de documente din care sa rezulte aceasta situație. Regulamentul societății stabilea clar ca este obligatoriu ca angajatul sa încunoștiinteze societatea privitor la astfel de situații, obligație care nu a fost îndeplinita de reclamanta.
Ca atare, nu pot fi aplicate dispozițiile art.60 alin. 1 din Codul muncii, atâta timp cat starea de incapacitate temporara de munca nu a fost adusa la cunoștința, desi era obligatoriu ca reclamanta sa faca acest lucru. De aceea, reclamanta nu poate invoca propria culpa in combaterea măsurii dispuse de societate .
Mai mult, starea de incapacitate temporara de munca ar fi putut conduce doar la amânarea deciziei de concediere si prelungirea corespunzătoare a termenului de preaviz si nu la înlăturarea măsurii concedierii.
Reclamanta a primit toate drepturile materiale de la societate in perioada aprilie- noiembrie 2014 si ca urmare dovedește reaua credința si încercarea de a înșela societatea, întrucât a refuzat in mod repetat si nejustificat sa semneze primirea drepturilor salariate pe perioada cat a fost angajata .
Scopul reclamantei a fost de a solicita ulterior plata încă o data a salariului.
Urmează a dovedi faptul ca reclamanta a primit toți banii care i se cuveneau, dar a refuzat semnarea statelor de plata in mod nejustificat.
Parata precizează ca nu este de acord sa platesca nici indemnizația pentru incapacitate temporara de munca in perioada 22 - 28.11.2013, întrucât pentru a fi luata in considerare aceasta stare,in conformitate cu contractul de munca si regulamentele societății ar fi trebuit sa fie înștiințată în termenul stabilit, lucru care nu s-a întâmplat. Certificatul medical a fost "fabricat" .
Solicita ,respingerea capătului de cerere pentru plata unei indemnizații de neconcurență pe timp de 5 ani, întrucât societatea nu dorește ca prevederile referitoare la concurenta sa se aplice. Legea instituie o obligație pentru angajator doar daca acesta dorește ca aceste clauze sa aibă efect.
In cazul in care nu se dorește acest lucru, nu se poate institui o obligație a societății de plata a acestei indemnizații către angajat.
In dovedirea apărării solicita de proba cu înscrisuri.
A anexat copii de pe decizia nr. 16 din 14.10.2013, decizia nr.19 din 23.10.2013, înștiințare nr.19 din 18.11.2013, adresa nr.lll din 25.10.2013, decizia nr.8 din 25.11.2013, proces verbal m.15 din 01.11.2013, stat de plata pe luna noiembrie 2013, stat de plata pe luna octombrie 2013,extras din regulamentul societății.
Prin sentința civila nr. 3395 din data de 07.04.2015 Tribunalul București si-a declinat competenta de soluționare a cauzei in favoarea Tribalului B. motivat de faptul ca reclamanta își are domiciliul in județul B. .
Cauza a fost înregistrata la Tribunalul B. sub același număr la data de 02.06.2015.
Prin sentința civilă nr. 742 din 17 iunie 2015, Tribunalul B., a admis in parte acțiunea privind pe reclamanta ȘCHIAUA I. în contradictoriu cu pârâta . având ca obiect contestație decizie de concediere
A dispus anularea deciziei de concediere nr 8/25.11.2013 emisă de pârâtă
A obligat pârâta să platesca reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 29.11.2013 si pana la reîncadrarea acesteia pe funcția avuta, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi bănești neachitate de la data scadenței salariilor și până la data plății efective.
A obligat pârâta să obligata sa platesca reclamantei numai drepturile salariale pe perioada 04.04._13 si dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi bănești neachitate de la data scadenței salariilor și până la data plății efective.
A respins capetele de cerere privind plata concediului medical și plata indemnizației pentru concurența neloială.
In baza art. 453 din C.proc. civ. a obligat parata sa platesca reclamantei suma de 1570 lei cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta a fost salariata paratei în funcția de facturist începând cu data de 04.04.2013 pe o perioadă nedeterminată, în baza contractului individual de muncă nr. 38/03.04.2013 modificat prin doua acte acte adiționale ale acestuia .
Prin decizia nr. 8/25.11.2013 parata a dispus concedierea reclamantei pentru cauze ce nu țin de persoana angajatului.
Prin cererea de chemare in judecata, reclamanta a arata ca acesta decizie de concediere este lovita de nulitate, întrucât a fost emisa inculcarea dispozițiilor art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii.
Acesta susținere a reclamantei este întemeiata, deoarece deciziei de concediere, a fost data in timp ce acesta se afla in incapacitate temporara de munca asa cum reiese din certificatul de concediu medical . nr._, emis la data de 22.11.2013.
Potrivit art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii, concedierea salariatului nu poate fi dispusă pe durata incapacității temporare de muncă, stabilită prin certificat medical.
Din certificatul de concediu medical . nr._, acordat la data de 22.11.2013, rezultă că în perioada 22-28.11.2013,reclamanta a avut un număr de 7 zile de concediu medical.
Având în vedere că parata a concediat-o la data de 25.11.2013, când se afla în incapacitate temporară de muncă dovedită prin certificatul de concediu medical susmenționat, decizia de concediere este lovita de nulitate .
Apărarea paratei precum ca decizia de concediere nu poate fi lovita de nulitate, deoarece reclamanta nu i-a adus la cunoștința despre existenta certificatului medical, va fi înlăturata din moment ce art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii nu condiționează nulitatea deciziei de concediere de prezentarea certificatului de concediu medical pana la data concedierii, iar art. 36 din Regulamentul de ordine interioara ( fila 100) prevede ca in caz de îmbolnăvire, reclamanta trebuia sa prezinte certificatul medical pana la data de 01 a lunii următoare, iar sancțiunea neprezentării actului medical, fiind neplata concediului medical si nejustificarea absentelor de la serviciu.
Decizia de concediere a fost emisa anterior datei de 1 decembrie 2013, data când reclamanta trebuia sa prezinte concediul medical.
F. de situația reținuta mai sus, instanța nu a mai analizat daca Decizia de desfacere a contractului de muncă este sau nu motivata, daca sunt sau nu motive concrete care au dus desființarea postului, si daca s-a respectat sau nu perioada de preaviz.
F. de cele mai sus reținute, Tribunalul, văzând dispozițiile art. 80 din Codul muncii, a admis acțiunea si a dispus anularea Deciziei de concediere nr. decizia nr. 8/25.11.2013 emisa de parata, iar acesta a fost obligată sa platesca reclamantei o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 29.11.2013 si pana la reîncadrarea acesteia pe funcția avuta.
Nu se pot acorda aceste drepturi pana la rămânerea definitiva a hotărârii așa cum s-a solicitat in cererea de chemare in judecata, deoarece este posibil ca parata sa dispună reîncadrarea reclamantei pana la acesta data.
Parata nu a plătit reclamantei drepturile salariale pe perioada 04.04._13, si ca urmare . a fost obligată sa platesca acesteia drepturile salariale in baza art. 166 din Codul muncii.
Pentru acesta perioada parata avea obligația sa prezinte la dosar state de plata semnate de reclamanta, obligație ce-i revenea in baza art.272 din Codul muncii. Potrivit art. 168 din Codul muncii plata salariului se dovedește prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit
Parata nu a depus la dosar numai statele de plata decât pe lunile octombrie – noiembrie 2013, astfel ca cererea reclamantei pentru acesta perioada este neîntemeiata, deoarece acele state sunt semnate de acesta.
Așa fiind, parata a fost obligata sa platesca reclamantei numai drepturile salariale pe perioada 04.04._13.
In baza art. 1531 din Codul civil parata a fost obligata sa platesca reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă acestor drepturi bănești neachitate de la data scadenței salariilor și până la data plății efective, din moment ce pin întâmpinare nu a fost de acord cu plata acestor drepturi .
Cum reclamanta nu a depus la data de 1 decembrie 2013 certificatul de concediu medical, parata in baza art. 36 din Regulamentul de ordine interioara nu este obligata sa platesca acesta indemnizație, si ca urmare capătul de cerere privind plata concediului medical a fost respins .
Capătul de cerere privind obligarea paratei sa platesca reclamantei o indemnizație de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești a fost respins ca urmare a anularii deciziei de concediere, reclamanta urmând a fi reîncadrata in munca pe postul deținut anterior.
In baza art. 453 din C.proc. civ. parata a fost obligata sa platesca reclamantei suma de 1570 lei cheltuieli de judecata, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarant apel atât reclamanta S. I. cât și pârâta ..
Reclamanta S. I., în dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că solicită admiterea apelului, anularea sentinței atacate și în baza art. 480, alin. (3) teza a II-a C.pr.civ. trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
A arătat în continuare că deși prin contestație nu s-a solicitat reluarea raporturilor de munca, totuși din considerente reiese că s-a dispus reintegrarea.
În sprijinul acestei afirmații arată două pasaje din hotărârea apelată: „... Nu se pot acorda aceste drepturi până la rămânerea definitivă a hotărârii, așa cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată, deoarece este posibil ca pârâta să dispună reintegrarea reclamantei până la această dată." (fila 6 sentință).
„... Capătul de cerere privind obligarea pârâtei să plătească reclamantei o indemnizație de neconcurență .... va fi respins ca urmare a anulării deciziei de concediere, reclamanta urmând a fi reîncadrată în muncă pe postul deținut anterior." (fila 7 sentință).
A arătat în continuare că deși nu este explicită dispoziția de reintegrare, în aliniatul al treilea al dispozitivului s-a menționat că despăgubirile bănești se vor acorda până la reintegrare.
În raport de aceste critici, a arătat apelanta că se reține că prima instanță nu s-a pronunțat pe fondul contestației în limitele învestirii.
A mai arătat că prin contestație a supus controlului jurisdictional decizia de concediere, solicitând instanței anularea acesteia cu plata unei despăgubiri până la rămânerea definitivă a hotărârii (petitul doi al acțiunii, fila 3 din dosarul Tribunalului București), pe când tribunalul în considerente a făcut vorbire despre reluarea raporturilor de muncă, astfel încât judecata a avut loc în alte limite, dându-se ceea ce nu s-a cerut.
Într-adevăr, potrivit disp. art. 80 din Codul muncii, în cazul în care concedierea a fost efectuată în mod netemeinic sau nelegal, instanța va dispune anularea ei și va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul; în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere, contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Aceste dispoziții au fost expres invocate în contestație (fila 7 din dosarul Tribunalului București), iar din modul de redactare al petitului doi al contestației rezultă cu suficientă claritate că în cauză nu s-a solicitat repunerea în situația anterioară.
Incident fiind principiul disponibilității, dar și împrejurarea că reintegrarea se dispune doar la cerere, prin acțiune nesolicitându-se acest lucru, rezultă că judecata a avut loc în alte limite decât învestirea instanței.
În al doilea motiv de apel, a arătat că o a doua consecință a nerespectării limitelor învestirii o constituie neanalizarea caracterului datorat al indemnizației de neconcurență.
Că este așa o dovedește argumentarea reținută la fila 7 din sentința apelată: „Capătul de cerere privind obligarea pârâtei să plătească reclamantei o indemnizație de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești va fi respins ca urmare a anulării deciziei de concediere, reclamanta urmând a fi reîncadrată în muncă pe postul deținut anterior".
Așadar, urmare a reîncadrării, tribunalul nu a mai analizat capătul de cerere vizând indemnizația de neconcurență.
A precizat că într-adevăr, această indemnizație se acordă numai ulterior încetării raporturilor de muncă, însă în speță era incidență încetarea de drept a contractului în baza art. 80, teza finală din Codul muncii. Prin urmare, refuzul de a analiza clauza în litigiu a avut ca premisa reluarea raporturilor de muncă; or, așa cum a arătat în precedent, repunerea în situația anterioară reprezintă o dezlegare greșită chestiunii în litigiu.
Astfel, a arătat că urmare a greșitei soluționări a capătului de cerere vizând anularea deciziei contestate (cu consecința reluării nejustificate a raporturilor de muncă) s-a produs o nouă eroare de judecată constând în aceea ca a devenit inoperantă clauza contractuală de neconcurență.
Solicită a se constata că deși în dispozitivul hotărârii judecătorești capătul de cerere privind plata indemnizației de neconcurență a fost respins ca neîntemeiat, în realitate prima instanță nu a analizat fondul pretențiilor deduse judecății, respectiv caracterul datorat al indemnizației prin prisma încetării contractului de muncă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Constatându-se că prima instanță a soluționat procesul fară a intra în cercetarea fondului acestui petit, iar prin hotărârea apelată nu s-a dat un răspuns explicit și specific în legătură cu temeinicia pretenției de acordare a unor despăgubiri bănești conform art. 21 din Codul muncii, apreciază că se impune desființarea hotărârii apelate, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal, în limitele învestirii.
Un ultim motiv de apel vizează greșita respingere a cererii privind plata
concediului medical.
Atâta timp cât în cauză s-a făcut dovada certificatului de concediu medical (fila 12 din dosarul Tribunalului București), intimata este obligată la plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 22-28.11.2013.
A solicitat a se reține că potrivit art. 11, alin. (l) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, asigurații beneficiază de concedii și de indemnizații, în baza certificatului medical eliberat de medicul curant, conform reglementărilor în vigoare.
Simpla susținere a intimatei că certificatul de concediu medical nu ar fi fost primit de aceasta apreciază apelanta că nu are aptitudine probatorie în prezentul litigiu, date fiind dispozițiile art. 272 Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare.
A arătat în continuare că pârâta profită de faptul că certificatele de concediu medical nu se predau pe semnătură, uzanța fiind aceea ca ele să fie lăsate fară nicio dovadă la departamentul care întocmește statele de plată.
In speță tocmai acest lucru s-a întâmplat, astfel încât intimata caută acum să speculeze lipsa dovezii de predare a actului medical, susținând că în realitate nu l-ar fi primit.
A mai arătat că intimata nu a făcut dovada faptului contrar, așa cum o obligă art. 272 din Codul muncii, astfel încât apreciază că în mod netemeinic tribunalul a îmbrățișat apărările intimatei și a respins acest capăt de cerere.
Pentru ansablul motivelor din precedent, văzând că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului privind plata indemnizației de neconcurență, iar judecata a avut loc cu depășirea limitelor învestirii (dispunându-se nejustificat reintegrarea pe post), apreciază că se impune anularea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, în baza art. 480, alin. (3) teza a Il-a C.pr.civ.
Cu ocazia rejudecării contestației, instanța de fond va analiza și temeinicia pretenției privind indemnizația de neconcurență, va respecta limitele învestirii (cu referire la faptul că nu s-a solicitat reintegrarea, astfel încât contractul dintre părți urmează să înceteze la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești) și va reanaliza capătul de cerere privind plata concediului medical inclusiv din prisma criticilor formulate prin motivele de apel.
În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art. 21 și 80 din Codul muncii, art. 11, alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005.
Apelanta pârâtă . în dezvoltarea motivelor de apel, a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinica si nelegala, incalcand atat dreptul la apărare, prevederile Codului de procedura civila cat si cele ale Codului muncii.
A arătat că instanța a interpretat greșit care este momentul deciziei de desfacere a contractului de munca. Ca atare, a considerat in mod greșit ca reclamanta se afla in stare de incapacitate de munca la momentul emiterii deciziei de concediere. Astfel, s-a făcut o aplicare greșita a prevederilor art.60 alin. 1 lit.a din Codul muncii.
Acest text de lege statuează faptul ca nu se poate dispune concedierea unui salariat pe durata in care acesta se aria in incapacitate temporara de munca. În speță, concedierea a fost dispusa in 23.10.2013, prin decizia nr.19 si i s-a acordat un drept de preaviz de 20 de zile prin instiintarea cu nr. 111/25.10.2013. In raport de această dată, care reprezintă momentul concedierii în înțelesul Codului muncii, reclamanta nu se afla în incapacitate de muncă.
Decizia nr.8/25.11.2013 constata doar momentul incetarii perioadei de preaviz, iar starea de incapacitate de muncă, chiar daca ar exista, nu are nici un efect asupra deciziei de concediere, ci poate determina, eventual, prelungirea perioadei de preaviz cu zilele in care nu a putut sa desfășoare activitate.
Mai mult in perioada de preaviz, angajatul este obligat sa presteze doar partial activități in favoarea angajatorului, iar acesta poate renunța la acest drept daca dorește.
Acesta este sensul in care trebuie interpretate disp art. 60 si prin coroborarea sa cu art.76 pct.b din Codul muncii, care prevede ca decizia de concediere conține durata preavizului. A mai arătat că, în speță, Decizia nr.8/25.11.2013, atacata, este emisa dupa expirarea perioadei de preaviz, deci concedierea a survenit anterior, asa cum am precizat.
In acest sens este si Decizia 8/2014 a ICCJ, care arata ca art.60 se refera la măsura concedierii, iar actul numit decizie de concediere nu se confunda cu acesta.
A mai areătat că acțiunea reclamantei trebuia de altfel respinsa pe considerentele de mai sus, având in vedere ca se ataca doar decizia nr.8/25.11.2013, care tiu este decizie de concediere, ci o decizie ce constata terminata perioada de preaviz si instiinteaza angajatul asupra drepturilor ce Ie are.
Reclamanta a abuzat de drepturile sale in momentul promovării acțiunii, invocând propria culpa in susținerea punctelor sale de vedere.
Astfel, chiar daca ar fi adevărata, starea de incapacitate de munca nu a fost comunicata angajatorului, pentru ca acesta sa poată lua masurile legale in consecința.
A mai arătat că, în mod nelegal si netemeinic instanța de fond a apreciat că, certificatul ce constata pretinsa incapacitate de munca nu trebuia comunicat societății, arătând ca acesta trebuia sa fie depus pe 01.12.2013, chiar daca retine faptul ca certificatul nu a fost depus la societate nici măcar la aceasta data.
Consideră că instanța de fond a incalcat dreptul la apărare prin judecarea cauzei la primul termen acordat.
Astfel, desi prin intampinarea formulata a menționat probatoriul pe care solicită sa il administreze, instanța a incalcat dispozițiile art.237(2) pct.7. In acest sens, ar fi trebuit sa incuviinteze la prim termen probele solicitate de parti si sa acorde și posibilitatea administrării acestora și cel puzțin pentru probatoriul solicitat prin întâmpinare, apreciază că instanța trebuia să le acorde drreptul de administrare.
A arătat că în cazul în care se vor considera intemeiate criticile anterioare, va solicită retrimiterea cauzei spre rejudecare către Tribunalul B. pe celelalte critici ale reclamantei, pentru ca instanța de fond a refuzat in mod expres de a se pronunța pe celelalte motive ale acțiunii invocate de aceasta.
A solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței atacate si pe fond respingerea cererii ca nefondate.
In drept, apelul este întemeiat pe disp. art. 466, 468, 470, 471, 475 si următoarele din Noul Cod de procedura civila
Curtea, analizând cererile de apel prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și dispozițiilor legale incidente, constată următoarele:
Referitor la apelul declarat de pârâta ., curtea va constata că acesta este nefondat, raportat la motivele de apel invocate.
Astfel, în mod corect tribunalul a reținut că actul de concediere este reprezentat de decizia nr. 8/25.11.2013.
Decizia nr.19/23.10.2013 ori adresa nr.111/25.10.2013 invocate de apelanta părâtă pentru prima dată în apel nu prezintă elementele unei decizii de concediere, mai mult decizia nr.19 nici nu a fost comunicată reclamantei, neexistând dovezi în acest sens.
Curtea va avea în vedere și faptul că decizia din 23.10.2013 are un număr mai mare decât cea atacată în prezenta cauză, deși este anterioară celei din urmă, asfel că nu prezintă caracter probatoriu în speță.
În mod corect tribunalul a constatat că decizia nr. 8/25.11.2013 este lovita de nulitate, întrucât a fost emisa cu înlcarea dispozițiilor art. 60, alin. (1), lit. a) din Codul muncii, respectiv a fost data in timp ce salariata se afla in incapacitate temporara de munca potrivit certificatului de concediu medical . nr._, emis la data de 22.11.2013 pentru o perioadă de 7 zile.
Corect a constatat tribunalul că nu poate fi reținută apărarea apelantei pârâte în sensul că nu a cunoscut despre existenta certificatului medical, în condițiile în care Codul muncii nu condiționează nulitatea deciziei de concediere de prezentarea certificatului de concediu medical pana la data concedierii.
Mai mult, chiar art. 36 din Regulamentul de ordine interioara al societății pârâte prevede că in caz de îmbolnăvire, salariatul trebuie să prezinte certificatul medical pana la data de 01 a lunii următoare, iar sancțiunea neprezentării actului medical, este neplata concediului medical si nejustificarea absentelor de la serviciu.
Ori, decizia de concediere a fost emisa anterior datei de 1 decembrie 2013, data când reclamanta trebuia sa prezinte concediul medical.
Nefondată este și susținerea potrivit căreia ar fi fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei.
Probele, potrivit dispozițiilor 205 – 208 NCPC, trebuie porpuse prin întâmpinare, ori pârâta a propus aceste probe și a și depus înscrisurile de care a arătat că înțelege să se folosească, iar tribunal le-a încuviințat și le-a constatat administrate la termenul din 15.06.2015.
Mai mult apelanta pârâtă își invocă, practic, propria culpă, la termenul din 15.06.2015 nefiind prezent nici un reprezentant al său și neexistând nicio cerere de amânare, temeinic motivată.
Curtea va avea în vedere și faptul că tribunalul a amânat pronunțarea 7 zile pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, iar apelanta pârâtă nu a înțeles să utilizeze acest drept.
Pentru considerentele expuse, curtea, văzând disp. art.480 alin.1 NCPC, va respinge apelul declarat de pârâtă ca nefondat.
Referitor la apelul declarat de reclamantă, curtea va reține următoarele:
Tribunalul a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului privind capetele de cerere 2, 4 și 6 din cererea principală, respectiv capetele de cerere privind obligarea paratei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; obligarea paratei la plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 22-28.11.2013; obligarea paratei la plata unei indemnizații de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Prin faptul că tribunalul a considerat că trebuie dispusă reîncadrarea reclamantei pe funcția avută, deși aceasta nu o solicitase, este evident că nu a existat o pronunțare în limitele investirii instanței și pe cererile explicite ale părții. Reclamanta a solicitat, potrivit disp. art.80 din Codul muncii, în mod expres plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Depășirea limitelor investirii a generat și lipsa analizei caracterului datorat sau nu al indemnizației de neconcurență pretinse prin acțiunea introductivă, tribunalul rezumându-se a respinge acest capăt de cerere fără o examinare a fondului cererii.
Și respingerea capătului de cerere privind plata concediului medical făcută prin prisma considerentelor avute în vedere de tribunal la analiza capetelor de cerere mai sus menționate reprezintă, în fapt, o soluție pronunțată fără analiza fondului, fără cercetarea situației de fapt și administrarea de probe care să evidențieze depunerea sau nu a certificatului medical la societatea pârâtă.
Pentru considerentele expuse, Curtea, văzând disp. art.480 alin.3 NCPC, va admite apelul declarat de contestatoare, va anula în parte sentința și va trimite cauza spre rejudecarea capetelor de cerere 2, 4 și 6 din cererea principală, respectiv capetele de ceerere privind obligarea paratei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data desfacerii contractului individual de muncă și până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești; obligarea paratei la plata indemnizației pentru incapacitate temporară de muncă în perioada 22-28.11.2013; obligarea paratei la plata unei indemnizații de neconcurență în valoare de 1.050 lei/lună timp de cinci ani, începând de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
Curtea va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul intimatei . B., ., jud. B., împotriva sentinței civile nr. 742 din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B., ca nefondat.
Admite apelul contestatoarei S. I. domiciliată în București, la Cabinetul de avocatură Hirjoghe C., .. 14, ..5, ., împotriva sentinței civile nr. 742 din 17 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B..
Anulează în parte sentința și trimite cauza spre rejudecarea capetelor de cerere 2, 4 și 6 din cererea principală.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 19 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
C.-M. MoiceanuAdriana-M. R.
Grefier,
C. G.-A.
Red. CMM/CGA
5 EX./15.12.2015
d.f._ – Tribunalul B.
j.f. G. I. R.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 774/2015. Curtea de Apel... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1948/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
