Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 258/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 258/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 26-02-2015 în dosarul nr. 258/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR . 258
Ședința publică din data de 26 februarie 2015
Președinte - V.-I. S.
Judecător - A.-C. B.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de contestatorul D. A. C., domiciliat în Târgoviște, Bulevardul I. C. B., nr. 65, .. B, . și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinetul de Avocatură „P. V.”, cu sediul în Târgoviște, .. 9, ., împotriva sentinței civile nr. 1056/16 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata . BUCUREȘTI, cu sediul în București, Calea Plevnei, nr. 210, sector 6.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.02.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când, pentru a da posibilitate apărătorului ales al apelantului-contestator D. A. C., avocat P. V., să depună la dosar concluzii scrise, Curtea a amânat pronunțarea pentru astăzi, data de mai sus, iar după deliberare a decis următoarea soluție:
CURTEA,
Deliberând, conform art. 395 din noul Cod de procedură civilă, asupra apelului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub număr de dosar_, reclamantul D. A. C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta ., ca prin sentința ce se va pronunța, să se dispună anularea deciziei nr. 51 din 23.01.2014 emisă de pârâtă; să se constate starea de imposibilitate în îndeplinirea atribuțiilor, ca urmare a emiterii deciziei de delegare nr. 37/06.01.2014; să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 51/23.01.2014.
S-a solicitat și obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale majorate și a tuturor drepturilor salariale, indexate și actualizate, la plata de daune interese pentru repararea prejudiciului în sumă de 5.000 lei, plata restanțelor salariale aferente lunilor decembrie 2013 și ianuarie 2014, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a lucrat la societatea pârâtă în baza contractului individual de muncă nr. 115/2013 și a desfășurat activitate până la data de 23.01.2014, când prin decizia nr.51/23.01.2014 i-a încetat acest contract, conform art.61 lit.a din Codul muncii.
A precizat reclamantul că în lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014 nu și-a primit drepturile salariale pentru munca prestată.
Reclamantul a învederat că la data de 06.01.2014 i-a fost adusă la cunoștință decizia de delegare nr.37, prin care trebuia, începând cu data de 09.01.2014, să se prezinte la noua locație de desfășurare a serviciului, urmând a i se schimba defavorabil programul de lucru, salariul și condițiile de transport, motive pentru care i-a fost imposibil să se prezinte la lucru și a început să acumuleze absențe nemotivate.
A precizat reclamantul că la data de 18.01.2014 a primit la domiciliu o convocare din partea pârâtei, prin care a fost invitat la cercetarea disciplinară pentru acumularea de 3 absențe nemotivate și că neavând posibilitatea financiară de a se deplasa la sediul societății, a trimis pe faxul firmei o notă explicativă, în care a enumerat motivele pentru care nu s-a prezentat la muncă și la convocare.
Reclamantul a susținut că decizia de desfacere a contractului său de muncă este lovită de nulitate absolută, deoarece nu descrie fapta care constituie abatere disciplinară, nu menționează prevederile legale ce ar fi fost încălcate și nici motivele pentru care i-a fost respinsă nota explicativă trimisă prin fax. A învederat reclamantul că în perioada în care a fost salariat nu i s-au adus la cunoștință regulamentul intern și fisa postului și a apreciat că a avut o conduită morală și profesională ireproșabilă.
În drept acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art.112 Cod procedură civilă, art.17 alin.2, art.161 alin.4, art.259 alin.1, 2, 3, art.268 alin.2 lit.a, b,c și alin.3, art.281 și urm. din Codul muncii.
Pârâta . a depus la dosar întâmpinare, conform art. 205 din noul Cod de procedură civilă, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A învederat pârâta că începând cu 06.01.2014 s-a redus numărul de posturi și s-a dispus transformarea posturilor permanente în posturi temporare, iar începând cu data de 09.01.2014 reclamantului i s-a adus la cunoștință decizia de delegare la noua locație, însă acesta nu s-a prezentat, motiv pentru care a acumulat absențe nemotivate și a fost convocat la cercetarea disciplinară, la sediul societății, la data de 23.01.2014.
A susținut pârâta că prin neprezentarea reclamantului la serviciu s-a periclitat siguranța obiectivului și valabilitatea contractului, deoarece societatea prestează activitatea de pază și protecție, fiind pusă în situația să asigure servicii suplimentare neplătite către beneficiar.
Pârâta a arătat că solicitarea de constatare a nulității deciziei de concediere este nefondată, decizia respectând atât condițiile de fond cât și cele de formă.
Pârâta a apreciat că se impune și respingerea capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, întrucât reclamantul nu le-a motivat nici în fapt și nici în drept.
Reclamantul a depus la dosar răspuns la întâmpinare, conform dispo-zițiilor art. 201 din noul Cod de procedură civilă, prin care a arătat că semnătura de pe fișa postului nu îi aparține, iar susținerile pârâtei din întâmpinare sunt trunchiate, el informând societatea că schimbarea locului de muncă îl pune în imposibilitatea de a a-și îndeplini sarcinile de serviciu, datorită absenței unui mijloc de transport și scăderii salariului.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri.
La data de 16 septembrie 2014, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 1056, prin care a admis în parte acțiunea.
S-a admis excepția nulității deciziei de concediere și s-a constatat nulă decizia nr. 51/23.01.2014, emisă de pârâtă.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului drepturile salariale pentru lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014 (perioada lucrată) și suma de 1500 lei, cheltuieli de judecată.
S-au respins celelalte pretenții ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarea situație de fapt și de drept:
Prin decizia nr. 51/23.01.2014 emisă de pârâtă s-a dispus ca începând cu data de 23.01.2014, reclamantului să-i fie desfăcut contractul individual de muncă, în conformitate cu prevederile art. 61 lit. a Codul muncii, cu motivarea că acesta a absentat nemotivat de la locul de muncă.
Analizând excepția nulității deciziei ridicată de contestator pentru nerespectarea dispozițiilor art. 252 din Codul muncii, tribunalul a constatat că este întemeiată.
Astfel, a arătat tribunalul, prevederile legale la care face referire textul de lege menționat, stabilesc că decizia de concediere trebuie să conțină în mod obligatoriu (alături de alte date) descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din regulamentul intern și statutul de personal care au fost încălcate, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării, condiții care nu sunt însă îndeplinite de decizia 51/23.01.2014, în care descrierea faptei se rezumă la precizarea că reclamantul a absentat nemotivat, încălcând astfel dispozițiile regulamentului intern și din fișa postului.
Nu se face nicio mențiune despre perioada în care reclamantul a absentat de la serviciu, despre prevederile regulamentului de ordine interioară referitor la absențele nemotivate de la serviciu și nici despre motivele pentru care au fost înlăturate apărările pe care reclamantul le-a făcut prin adresa înaintată pârâtei cu ocazia cercetării disciplinare, adresă a cărei primire este confirmată de pârâtă prin precizările făcute în întâmpinarea depusă cauzei, a constatat judecătorul fondului.
Simpla referire pe care angajatorul o face în decizia de concediere la absențele nemotivate și la încălcarea dispozițiilor regulamentului de ordine interioară nu sunt suficiente, a stabilit tribunalul, pentru ca instanța să poată verifica legalitatea și temeinicia deciziei de concediere.
S-a arătat că măsura dispusă de pârâtă - concedierea reclamantului - reprezintă o măsură disciplinară aplicată în considerarea dispozițiilor art. 61 lit.a Codul muncii, care impun existența unei abateri disciplinare grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplina muncii și implică aplicabilitatea dispozițiilor art. 250 Codul muncii, referitoare la criteriile în baza cărora se face aprecierea gravității faptei ce constituie o abatere disciplinară.
Or, a concluzionat tribunalul, în situația în care pârâta nu a dovedit în ce condiții regulamentul intern prevede că absențele nemotivate pot duce la aplicarea celei mai grave sancțiuni (desfacerea contractului de muncă); nu se precizează numărul de absențe acumulate până la luarea măsurii și de ce justificarea pe care reclamantul o face cu privire la absentarea de la serviciu nu poate fi primită, instanța nu poate circumstanția corespunzător fapta din punct de vedere al gradului de vinovăție al reclamantului, al consecințelor și împrejurărilor concrete în care a fost săvârșită.
Pentru aceste considerente, tribunalul a stabilit că se impune admiterea excepției nulității deciziei de concediere, cu consecința constatării nulității deciziei de concediere.
Referitor la cererea reclamantului privind plata drepturilor salariale, instanța a apreciat întemeiate pretențiile privind obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale pentru lunile decembrie 2013 și ianuarie 2014 (perioada în care s-a aflat în activitate), întrucât pârâta nu a probat achitarea acestor drepturi, deși această probă îi incumba, potrivit art. 272 Codul muncii.
În ceea ce privește cererea de acordare a daunelor morale, tribunalul a arătat că potrivit art. 253 Codul muncii, angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu, sau în legătură cu serviciul, ceea ce presupune ca posibilitatea acordării daunelor morale să fi fost prevăzută în contractul individual sau colectiv de muncă, condiție care în speță nu este îndeplinită.
Împotriva sentinței a declarat apel, în termenul legal reglementat de art. 215 din Legea nr. 62/2011, reclamantul D. A.-C., criticând-o ca nelegală și netemeinică sub aspectul admiterii doar în parte a pretențiilor deduse judecății.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a învederat că tribunalului îi revenea obligația ca, după admiterea excepției nulității absolute a deciziei de concediere și constatării nulității acesteia, să dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile de care reclamantul ar fi beneficiat în absența emiterii deciziei, ca efect al repunerii părților în situația anterioară emiterii deciziei de concediere.
Apelantul a precizat că această măsură se impunea a fi dispusă, chiar dacă în speță nu a fost solicitată și reintegrarea pe postul avut anterior concedierii.
De asemenea, a susținut apelantul, în cauză se impunea și acordarea daunelor interese solicitate prin acțiune, în cuantum de 5000 lei, acestea nedepinzând de existența unei prevederi exprese în acest sens în contractul colectiv de muncă sau în contractul individual de muncă, dispozițiile art. 253 Codul muncii neconstituind un temei exclusiv pentru acordarea lor.
A învederat apelantul că a solicitat acordarea acestor daune în scopul reparării prejudiciului suferit prin concedierea nelegală, întrucât a fost pus în imposibilitatea de a-și achita ratele aferente împrumutului bancar contractat.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței, în sensul admiterii în totalitate a acțiunii și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.
Intimata . a formulat, conform dispozițiilor art. 470 alin. 5 din noul Cod de procedură civilă, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că tribunalul s-a pronunțat pe toate capetele de cerere, că în realitate apelantul a reformulat capătul 4 de cerere, încercând cu rea-credință să inducă instanța de apel în eroare, solicitând „bani nemunciți”, întrucât consideră „că are doar drepturi, nu și obligații”.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, în raport de dispozițiile art. 477 și ale art. 479 din noul Cod de procedură civilă, Curtea apreciază ca fondat apelul declarat, în limitele și pentru considerentele de fapt și de drept ce vor fi expuse în cuprinsul prezentei motivări a deciziei:
Apelul este fondat doar sub aspectul primului motiv formulat, prin care s-a invocat neacordarea de către Tribunalul Dâmbovița a despăgubirilor egale cu drepturile de care apelantul ar fi beneficiat în absența emiterii deciziei de concediere, soluția tribunalului realizând, sub acest aspect, o încălcare a dispozițiilor art. 80 alin. 1 și 3 Codul muncii.
Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 80 alin. 1 Codul muncii, în cazul în care instanța dispune anularea concedierii, în urma constatării caracterului nelegal și neîntemeiat al acesteia (ipoteză ce se regăsește în speță), „va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.
Conform alin. 3 al aceluiași articol, în cazul în care salariatul nu solicită repunerea în situația anterioară emiterii actului de concediere (ipoteză care, de asemenea, se regăsește în speță, conform mențiunilor existente în cererea de chemare în judecată aflată la filele 6 - 7 dosar fond), contractul individual de muncă va înceta de drept la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Coroborând cele două texte de lege, se constată că judecătorul fondului avea obligația, dat fiind caracterul imperativ al normelor care le reglementează, de a acorda apelantului-contestator despăgubirile reprezentând drepturile salariale de care acesta a fost lipsit pe perioada concedierii nelegale, până la momentul indicat expres de alin. 3 al art. 80 Codul muncii – data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dată la care încetează de drept contractul de muncă al apelantului-contestator.
Soluția pronunțată de judecătorul fondului, de acordare a drepturilor salariale numai pentru perioada lucrată, încalcă în mod flagrant dispozițiile textelor de lege analizate în precedentele paragrafe, lipsirea apelantului-contestator de drepturile salariale, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, ca urmare a constatării nulității deciziei de concediere, fiind de natură a-l prejudicia în mod efectiv și constituind, totodată, o nesocotire a principiilor ce guvernează răspunderea angajatorului reglementate de art. 253 Codul muncii.
Curtea va înlătura ca nefondată critica formulată în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, vizând acordarea daunelor în cuantum de 5000 lei, întrucât, deși în cazul unei concedieri nelegale, o atare cerere este admisibilă în principiu, apelantul nu a probat însă existența unui prejudiciu moral, afirmația sa că datorită concedierii nu și-a putut achita ratele restante, neputând fi subsumată unui atare prejudiciu.
Totodată, Curtea constată că prin anularea măsurii de concediere și prin acordarea despăgubirilor constând în salariile indexate, majorate și reactualizate, de la data concedierii și până la momentul pronunțării prezentei decizii (momentul rămânerii definitive a sentinței pronunțată de Tribunalul Prahova) s-a acordat apelantului o satisfacție suficientă și rezonabilă, care a acoperit integral prejudiciul suferit de acesta prin încetarea nelegală a contractului de muncă.
Având în vedere aceste argumente de fapt și de drept, Curtea stabilește greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 80 alin. 1 și 3 Codul muncii de către instanța de fond, situație în care va proceda, în temeiul art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă, la admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței, în sensul că
va obliga pârâta să plătească reclamantului toate drepturile salariale, indexate și actualizate, ce i se cuveneau acestuia, până la data pronunțării prezentei decizii.
Se vor menține dispozițiile sentinței cu privire la admiterea în parte a acțiunii, admiterea excepției nulității deciziei de concediere, constatarea nulității deciziei de concediere, acordarea cheltuielilor de judecată și respingerea capătului de cerere având ca obiect daunele interese.
În temeiul dispozițiilor art. 452 din noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge ca neîntemeiată cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că acesta, deși a pretins efectuarea de cheltuieli de judecată în apel, nu a depus niciun act prin care să dovedească existența și întinderea acestora.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite apelul declarat de contestatorul D. A.-C., domiciliat în Târgoviște, Bulevardul I. C. B., nr. 65, .. B, . și cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură la Cabinet de avocat „P. V.”, cu sediul în Târgoviște, .. 9, ., ., împotriva sentinței civile nr. 1056/16 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata . BUCUREȘTI, cu sediul în București, Calea Plevnei, nr. 210, sector 6 și în consecință:
Schimbă în parte sentința civilă nr. 1056/16 septembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în sensul că obligă pârâta să plătească reclamantului toate drepturile salariale, indexate și actualizate, ce i se cuveneau acestuia, până la data pronunțării prezentei decizii.
Menține dispozițiile sentinței cu privire la admiterea în parte a acțiunii, admiterea excepției nulității deciziei de concediere, constatării nulității deciziei de concediere, acordarea cheltuielilor de judecată și respingerea capătului de cerere având ca obiect daunele interese.
Respinge ca neîntemeiată cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată.
Definitivă
Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 februarie 2015.
Președinte, Judecător,
V.-I. S. A.-C. B.
Grefier,
D. V.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
Red. ACB
Tehnored.CC
4 ex/13.03.2015
d.f. nr._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. M. I.
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 664/2015.... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 661/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
