Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1663/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1663/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 29-10-2015 în dosarul nr. 1663/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1663
Ședința publică din data de 29 octombrie 2015
Președinte – C.-M. M.
Judecător - A.-M. R.
Grefier - C. G.-A.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de contestatorul D. A. domiciliat în B., ., jud. Prahova împotriva Sentinței civile nr. 135 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I civilă în contradictoriu cu intimata . cu sediul în ., jud. Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: apelantul contestator D. A. reprezentat de avocat Teglen V. din Baroul Prahova, în baza împuternicirii aflată la fila 27 dosar, intimata în contestație . prin avocat G. A. din Baroul București, în substituirea avocatei T. O., în baza împuternicirii aflată la fila 28 dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, iar apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru.
Avocat Teglen V. pentru apelantul contestator solicită admiterea de probe, respectiv cu înscrisuri și efectuarea unei expertize contabile, ale cărei obiective le prezintă în scris, efectuarea unei expertize auto, ale cărei obiective de asemenea le prezintă în scris și solicită ca intimata să se prezinte cu autotrenul la București, la reprezentanța M., pentru expertizare.
Avocat G. A. pentru intimata în contestație nu se opune admiterii probei cu înscrisuri, se opune însă probei cu expertizele contabilă și auto. Arată că aceste probe în mod corect au fost respinse de instanța de fond și că obiectivele solicitate se cer a fi efectuate pe baza unor evidențe personale ale contestatorului.
Curtea, respinge proba cu înscrisuri nefiind pertinentă cauzei și probele cu expertizele contabilă și auto solicitate de apelantul contestator, ca neconcludente în această fază procesuală, nevizând aspecte noi ci critici care sunt cuprinse în motivele de apel. De asemenea Curtea respinge și solicitarea de obligare a intimatei să se prezinte cu autotrenul la București, la reprezentanța M., pentru expertizare.
Reprezentanții părților, pe rând, arată că nu au alte cereri, solicită cuvântul în fond.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în fond.
Avocat Teglen V. pentru apelantul contestator, solicită în principal admiterea apelului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probatorii.
În subsidiar, solicită a se avea în vedere rapoartele de expertiză extrajudiciară efectuate în cauză.
Depune concluzii scrise la dosar.
Solicită cheltuieli de judecată.
Avocat G. A. pentru intimata în contestație . solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca legală și temeinică.
Arată că instanța de fond a avut în vedere întregul material probator efectuat în cauză, susținerile apelantului sunt formulate cu rea credință și sunt de fapt obiecțiuni la raportul de expertiză care în mod legal nu a fost admis de instanța de fond.
Solicită deci, respingerea apelului ca nefondat.
Solicită cheltuieli de judecată.
În replică, avocat Teglen V. pentru apelantul contestator D. A., arată că nu există reaua credință, că Inspectoratul teritorial de Muncă a precizat că apelantului nu i-au fost calculate drepturile salariale cuvenite.
CURTEA:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._, la data de 12.04.2013, contestatorul D. A., în contradictoriu cu intimata ., a formulat contestație împotriva deciziei nr. 06/13.03.2013, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei de Concediere nr. 06 din data de 13.03.2013 și repunerea în situația anterioară, în sensul reintegrării pe postul deținut anterior desfacerii contractului de munca, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale calculate ce i se cuvin, neachitate de aceasta pe anii 2010-2013 la data emiterii deciziei mai sus arătate și până la integrarea în funcția avută în cuantum actualizat, obligarea intimatei la plata drepturilor salariale ce i se cuveneau contestatorului, neachitate pe anii 2010-2013, reprezentat de: concediul legal de odihna, 21 zile lucrătoare neachitate pe 2010-2013; ore suplimentare în perioada 2010-2013; ore de noapte; sărbătorile legale; sâmbetele și duminicile. Cu cheltuieli de judecata
În motivarea contestației, contestatorul a arătat că s-a angajat la parat la 12.04.2010, cu Contract Individual de munca în funcția de șofer profesionist.
Deși în statul de plată a semnat obligat de reprezentantul societății, pentru efectuarea unui program de lucru de 8 ore, însă în realitate programul era de 10-12 ore zilnic, situație ce rezultă și din diagramele tahograf depuse la dosar.
Mai mult, ca sa nu poată fi depistata împrejurarea ca lucra un program de minim 12 ore, reprezentantul societății pe o perioada de timp a montat pe autovehicule, respectiv autotren mărfuri o instalație artizanala care permitea conducerea mașinii fără ca aparatul să înregistreze aceasta situație.
Aceasta situație s-a întâmplat cu aproximativ 2 luni înainte de desfacerea contractului de munca și la refuzul contestatorului de a mai continua conducerea mașinii cu instalația tahograf montata ilegal, i-a interzis pătrunderea în sediul societatii, iar la 21.02.2013, i-a desfăcut contractul de munca, fără a semna decizia de desfacere în acest sens.
Un alt motiv pentru care contestatorul a refuzat sa conducă autovehiculul, era programul de munca prelungit, acela de 12 ore zilnic, fără ore de odihna și de zile de recuperare, deși statul de plata era obligatoriu de semnat doar pentru 8 ore.
Datorita acestei situații, a formulat sesizări la ITM Prahova, iar reprezentații acestei instituții în urma controlului, l-au amendat pe reprezentantul societății cu suma de 16.000 lei, întrucât a prezentat fluturase cu statele de salarii nesemnate de contestatorul și de alții conducătorii auto, plata salariilor si-a concediului legal de odihna.
Deși în Decizia de desfacere a contractului de munca se menționează ca nu s-ar mai fi prezentat la serviciu pentru continuarea activității, realitatea este legata de faptul ca deși s-a prezentat în perioada 21.02._13 la serviciu, reprezentantul societăți nu a dorit sa ia act de acest lucru, nu i-a permis sa plece în cursa, nu a comunicat nici scris, nici verbal cu contestatorul, primind, ulterior, prin posta Decizia de desfacere a contractului de munca.
În dovedirea acțiunii, contestatorul a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul pârâtei, expertiză în specialitatea contabilitate – drepturi salariale, expertiză în specialitatea autovehicule, obligarea pârâtei să se prezinte împreună cu expertul ce va fi desemnat la reprezentanța M. București, în vederea efectuării operațiilor de testare cu aparatul „Tester” pentru stabilirea corectă a numărului de kilometrii parcurși de autovehicul, fără ca aparatul tahograf să înregistreze acest lucru.
În raport de motivele cererii de chemare în judecată, intimata . a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată și menținerea deciziei de concediere 06/13.03.2013 ca legală și temeinică.
Intimata a solicitat respingerea cererii contestatorului privind plata drepturilor salariale rezultate ca ore suplimentare, sărbători legale, ore de noapte, ca neîntemeiate.
Potrivit contractului de închiriere nr. 208/21.12.2012 încheiat cu ., intimata a închiriat o semiremorcă frigorifică pentru a putea efectua transporturi inclusiv pe timp de iarnă, utilaj pe care lucrau trei șoferi, respectiv D. A., C. G. și T. L..
Posibilitatea ca unul singur dintre cei trei șoferi să lucreze câte 12 ore sau mai mult pe același utilaj, efectuând ore suplimentare este practic imposibilă în condițiile în care și ceilalți doi șoferi aveau interesul de a fi pontați la numărul de ore astfel încât să își poată lua salariile.
Intimata a solicitat înlăturarea susținerilor contestatorului cu privire la instalarea unei așa zise instalații artizanale pe mașină întrucât nu corespund adevărului.
Pe mașina respectivă a fost instalat un dispozitiv GPS potrivit căruia putea fi urmărit traseul parcurs precum și numărul de litri de combustibil consumați în funcție de kilometri.
Acest dispozitiv a fost instalat în perfectă legalitate tocmai datorită suspiciunilor avute asupra consumului mare de combustibil și a unor bidoane aflate în cabina șoferului.
Instalarea dispozitivului a fost și debutul nemulțumirilor contestatorului D. A.. Astfel, acesta a început să nu mai răspundă la telefon clienților societății, culminând cu refuzul expres al acestuia de a onora comanda primită.
Întrucât contestatorul a periclitat relația comercială a intimatei cu clienții societății, a fost sancționat la 21.02.2013 cu avertisment scris și a fost pontat ca lipsind nemotivat.
Întrucât ulterior datei de 21.02.2013 acesta nu s-a mai prezentat deloc la locul de muncă, intimata i-a solicitat să se prezinte pentru clarificarea situației la sediul societății intimate la data de 28.02.2013 orele 11,00, urmând ca în caz de neprezentare să i se desfacă contractul de muncă în mod disciplinar.
Având în vedere că la data respectivă contestatorul nu s-a prezentat, intimata a emis decizia nr. 06/13.03.2013.
Intimata a arătat că și-a îndeplinit obligațiile în sensul că a achitat salariatului toate drepturile salariale ce au decurs din raporturile de muncă în conformitate cu prevederile contractuale și ale anexei la CIM.
Intimata a invocat, în susținerea celor de mai sus, disp. art. 263 codul muncii, art. 8 din legea nr. 53/2003.
În drept, art. 205 și urm, art. 451 C.pr.civ., codul muncii.
În combaterea acțiunii pârâta a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriul contestatorului și cu martorul C. G..
La data de 05.08.2013, contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare prin care și-a menținut punctul de vedere indicat în acțiune, în sensul că desfacerea contractului individual de muncă a fost ilegală, întrucât partea adversă nu și-a îndeplinit condițiile de valabilitate impuse de lege, în sensul că nu i-a achitat toate drepturile salariale ce decurg din raporturile de muncă.
În cauză, au fost încuviințate și administrate probele cu înscrisuri, interogatoriile părților, cu martorul C. G., expertiză în specialitatea autovehicule, raportul de expertiză fiind întocmit și întregit de expert P. D. M., precum și expertiză în specialitatea drepturi salariale, reportul de expertiză fiind întocmit de expert B. D..
Totodată, la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile în fond, tribunalul a respins cererea formulată de contestator privind obligarea intimatei de a prezenta la reprezentanța M. București autovehiculul în vederea testării cu aparatul „Tester”, în baza art. 255 și 258 cod proc. civilă, apreciind că o asemenea probă este neconcludentă cauzei, în condițiile în care rezultatele unei asemenea testări ar viza situația vehiculului de la momentul testării, nefiind posibilă determinarea kilometrilor parcurși de respectivul autovehicul în intervalul de timp în care a fost condus de contestator, mai ales că nici măcar în perioada în care acesta a fost angajatul intimatei autovehiculul nu a fost deservit în mod exclusiv de către contestator, iar ulterior concedierii mașina a fost folosită de către intimată pentru transporturi în continuare.
După administrarea probatoriilor Tribunalul Prahova – Secția I Civilă a pronunțat Sentința civilă nr. 135 din 15 ianuarie 2015 prin care a admis în parte contestația și a obligat intimata la plata sumei de 1250 lei, cu titlul de drepturi salariale neacordate, către contestator.
Prin aceiași hotărâre prima instanță a respins în rest contestația dedusă spre soluționare, ca neîntemeiată, a constatat că intimata a consemnat suma de 1250 lei la dispoziția contestatorului, conform recipisei de consemnare CEC nr._/03.12.2014 și a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți până la concurența sumei de 3400 lei, obligând pe contestator la plata diferenței de 1280 lei, către intimată, corespunzător gradului de culpă procesuală.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut că, în baza contractului individual de muncă înregistrat sub nr.16/12.04.2010 în Registrul general de evidență a salariaților (fila 49 vol. I dosar), contract modificat prin actul adițional nr.16/30.04.2011 contestatorul D. A. a fost angajat al intimatei S.C.R. C. S.R.L.
Contestatorul și-a desfășurat activitatea în cadrul societății intimate în funcția de șofer, deservind, alături de alți doi șoferi – C. G. și T. L., autovehiculul cu număr de înmatriculare_ .
Potrivit referatului întocmit de Bana A., administratorul intimatei, la data de 21.02.2013 contestatorul a refuzat să plece în cursa Ploiești – G., perturbând activitatea societății și prejudiciind relația cu clienții (fila 115 vol. I dosar), astfel că i s-a aplicat sancțiunea avertismentului scris și a fost pontat lipsă de la serviciu în ziua respectivă, așa cum rezultă din înscrisul aflat în copie la fila 114 din vol. I al prezentului dosar.
Prin Decizia nr.3/21.02.2013 emisă de S.C.R. C. S.R.L., începând cu data de 21.02.2013 și până la clarificarea situației, a fost suspendat contractul individual de muncă al contestatorului, reținându-se lipsa nemotivată de la serviciu (fila 112 vol. I dosar).
A mai reținut prima instanță că, ulterior, contestatorului i s-a solicitat să se prezinte la sediul intimatei din comuna Izvoarele, ..79B, ora 1100 pentru clarificarea situației sale, în condițiile în care nu s-a mai prezentat la serviciu din data de 21.02.2013, aducându-i-se la cunoștință faptul că, în caz de neprezentare se va lua măsura desfacerii contractului individual de muncă în mod disciplinar (fila 113 vol.I dosar).
Prin Decizia nr.6/13.03.2013, emisă de intimată, s-a dispus concedierea contestatorului începând cu data de 15.03.2013 potrivit art.61 lit.a din Codul muncii, reținându-se că a lipsit nemotivat de la serviciu din data de 21.02.2013, dar și să, deși a fost convocat nu s-a prezentat la sediul societății angajatoare, la data și ora stabilite (fila 111 vol. I).
A învederat tribunalul că, potrivit art.252 din Codul muncii, angajatorul dispune aplicarea sancțiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoștință despre săvârșirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârșirii faptei.
Sub sancțiunea nulității absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:
a)descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b)precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
c)motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condițiile prevăzute la art. 251 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;
d)temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e)termenul în care sancțiunea poate fi contestată;
f)instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
Decizia de sancționare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii și produce efecte de la data comunicării.
A reținut prima instanță că, așadar, descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară, adică motivarea în fapt a deciziei, constituie unul dintre elementele esențiale ale oricărei decizii de sancționare descriere ce trebuie să se realizeze prin expunerea explicită, concretă, precisă și fără echivoc a motivelor de fapt care au determinat luarea măsurii și incidenta temeiul juridic invocat de angajator. Descrierea presupune menționarea aspectelor care individualizează fapta: în ce constă, modalitatea în care s-a comis, data la care a fost săvârșită etc.
În mod indubitabil, decizia nr.6/13.03.2013, emisă de intimată, conține descrierea faptei imputate lui D. A., în mod concret și precis, iar angajatorul a respectat dreptul la apărare al contestatorului, atât pe parcursul cercetării disciplinare, cât și la întocmirea deciziei de sancționare disciplinară.
Tribunalul a reținut că în cuprinsul cererii de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, dar și în răspunsul la întâmpinarea depusă de intimată, contestatorul nu a invocat, în mod explicit sau în mod implicit, nerespectarea condițiilor de formă pentru emiterea deciziei de concediere, prevăzute de art.252 din Codul muncii, sub sancțiunea nulității, limitându-se la a formula susțineri referitoare la aspectele care l-au determinat să refuze conducerea autovehiculului pe care l-a deservit în perioada în care a fost angajatul S.C.R. C. S.R.L.
Instanța a apreciat că D. A. nu putea refuza să-și îndeplinească atribuțiile de serviciu, specifice funcției ocupate, invocând depășirea timpului normal de lucru, fără timp de odihnă, mai ales că aceste susțineri nu sunt confirmate de probele administrate în cauză.
În acest sens, din depoziția martorului C. G., propus de intimată, coleg de serviciu cu contestatorul, rezultă că, de la începutul anului 2013, împreună cu D. A. și cu un alt șofer, a lucrat pentru altă firmă din Timișoara, către care intimata a închiriat trei mijloace de transport. Programul de lucru al fiecăruia dintre șoferi era stabilit prin înțelegere, astfel că lucrau aproximativ câte o lună și jumătate, în decursul unei luni prin rotație.
Același martor a relatat faptul că în luna februarie 2013, după ce și-a terminat cursa, l-a suna pe contestator, care îl urma la program, acesta sunându-i că nu poate pleca în cursă, astfel că l-a anunțat pe șeful direct care i-a solicitat să-l sune din nou pe D. A., fără ca acesta să îi mai răspundă. De asemenea, a susținut că, după discuția telefonică avută, nu l-a mai văzut pe contestator la sediul societății din . situată și casa șefului.
C. G. a susținut că în ziua respectivă contestatorul nu a mai plecat în cursă, dar și că programul lor se desfășura, de regulă, de luni până vineri, de la ora 8,00 la orele 16,00 – 17,00, activitatea fiind mai intensă în perioada verii. Martorul a mai a arăta că au fost perioade de timp în care nu au mai avut contracte și au stat acasă, primindu-și totuși salariu, dar și că în anumite situații nu au lucrat luni sau marți, dar au fost prezenți la serviciu sâmbăta (filele 219 – 221 vol.II dosar).
Tot din depoziția martorului, instanța a reținut și faptul că mașinile societății intimate aveau montate sisteme tahograf, precum și instalații GPS, fără ca respectivele instalații să aibă influență asupra sistemului tahograf.
A învederat tribunalul că susținerile martorului ascultat în cauză se coroborează cu raportul de expertiză în specialitatea autovehicule, întocmit și întregit de expert P. D. M., care, pe baza examinării diagramelor tahograf și a foilor de parcurs ce au fost puse la dispoziție, fie de contestator, fie de intimată, a concluzionat că nu a fost depășit programul lunar/ săptămânal mediu de lucru, deși au existat zile în care D. A. a lucrat chiar 15 ore, fără a se fi constata deficiențe importate între înscrisurile conducătorului auto (pe diagramă) privind parcursul realizat și kilometrii înregistrați pe aparatul tahograf pe aceeași diagramă.
Același expert a reținut că D. A. a fost prezent la locul de muncă în 37 de zile nelucrătoare, potrivit Codului muncii (zilei de sâmbătă și o duminică), pentru 24 de zile nefiind recompensat cu timp liber.
Instanța a constatat că D. A. nu a dovedit, conform art.249 cu aplicarea art.10 alin.1 C.pr.civ. împrejurarea că, pe mașina pe care a deservit-o, intimata ar fi montat o instalație de blocare a sistemului tahograf, nici martorul, dar nici expertul în specialitatea autovehicule neconfirmând o asemenea operațiune.
De altfel, în condițiile în care intimata a dovedit existența obligației contestatorului de a presta activitățile specifice funcției de conducător auto, sarcina probei rațiunilor ce l-au determinat pe contestator să refuze îndeplinirea respectivei obligații s-a transferat către această parte.
Pe baza probelor analizate pe larg anterior, tribunalul a constatat că, începând cu data de 21.02.2013, contestatorul D. A. nu s-a mai prezentat la serviciu, fapta sa constituind o abatere disciplinară gravă, susceptibilă a justifica aplicarea sancțiunii disciplinare a desfacerii contractului individual de muncă, sancțiune reglementată de art.248 alin.1 lit.e din Codul muncii.
Practic, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii disciplinare a contestatorului, ce a avut calitatea de salariat al intimatei, a comis o faptă ilicită cu vinovăție, producând angajatorului său un rezultat păgubitor.
În ceea ce privește capetele de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata drepturilor salariale neacordate pentru anii 2010 – 2013, tribunalul a constatat că, potrivit art.122 din Codul muncii, munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acestora, salariatul beneficiind astfel de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru.
Conform art.123 din Codul muncii, în cazul în care compensarea prin ore libere plătită nu este posibilă în termenul prevăzut de art.122 Codul muncii, munca suplimentară va fi plătită prin adăugarea unui spor la salariul corespunzător duratei acesteia.
Instanța a reținut și incidența art.138 alin.2 din Codul muncii, ce statuează că salariații al căror repaus săptămânal a fost suspendat, pentru realizarea unor lucrări urgente au dreptul la dublul compensațiilor cuvenite potrivit art.123 din Codul muncii.
De asemenea, potrivit art.146 alin.2 și 3 din Codul muncii, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua integral sau parțial concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să îi acorde concediul neefectuat într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.
Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
În cauză, potrivit raportului de expertiză în specialitatea contabilitate - drepturi salariale, întocmit de expert B. D. (filele 37 – 51, vol. III dosar), tribunalul a constatat că în anul 2010 contestatorul a prestat un număr de 11 zile (88 de ore) suplimentare, fără a fi fost compensate cu zile libere ori plătite, precum și că nu a efectuat 11 zile din concediul de odihnă la care era îndrituit, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părți, astfel că S.C. R. C. S.R.L. îi datorează suma netă de 506 lei, din care: 221 lei zile de repaus lucrate și 285 lei contravaloarea compensării celor 11 zile de concediu de odihnă neefectuat.
În anul 2011, contestatorul a prestat un număr de 9 zile (72 de ore) suplimentare, fără a fi fost compensate cu zile libere ori plătite, precum și că nu a efectuat 13 zile din concediul de odihnă la care era îndrituit, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părți, astfel că S.C. R. C. S.R.L. îi datorează suma netă de 557 lei, din care: 198 lei zile de repaus lucrate și 359 lei contravaloarea compensării celor 13 zile de concediu de odihnă neefectuat.
În anul 2012, contestatorul a prestat un număr de 2 zile (16 de ore) suplimentare, fără a fi fost compensate cu zile libere ori plătite, intimata datorându-i suma de 46 lei, cu precizarea că pentru anul analizat a efectuat integral zilele de concediu de odihnă.
În anul 2013, contestatorul a prestat un număr de 2 zile (16 de ore) suplimentare, fără a fi fost compensate cu zile libere ori plătite, precum și că nu a efectuat 3 zile din concediul de odihnă la care era îndrituit, potrivit contractului individual de muncă încheiat între părți (pentru perioada 01.01.2013 – 21.02.2013), astfel că S.C. R. C. S.R.L. îi datorează suma netă de 141 lei, din care: 47lei zile de repaus lucrate și 94 lei contravaloarea compensării celor 3 zile de concediu de odihnă neefectuat.
Față de toate rațiunile expuse, tribunalul, în baza art.266 cu aplicarea art.251 și art.252 din Codul muncii, coroborate cu art.254 din același cod, a admis în parte contestația formulată de D. A., a obligat intimata la plata sumei de 1250 lei, cu titlul de drepturi salariale neacordate, către contestator.
În legătură cu această sumă, tribunalul a constatat că intimata a consemnat suma de 1250 lei la dispoziția contestatorului, conform recipisei de consemnare CEC nr._/03.12.2014.
Reținând legalitatea și temeinicia deciziei de concediere, analizată în limita principiului disponibilității, conform art.9 C.pr.civ., tribunalul a respins în rest contestația dedusă spre soluționare, ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, dând eficiență prevederilor art.453 C.pr.civ., tribunalul a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți până la concurența sumei de 3.400 lei, obligându-l pe contestator la plata diferenței de 1280 lei, către intimată, corespunzător gradului de culpă procesuală.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel contestatorul D. A., criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea cererii de apel apelantul a făcut un scurt istoric al cauzei, după care, a arătat în printr-un prim motiv de apel, că în mod greșit instanța de fond a reținut ca nu putea refuza îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, specifice funcției ocupate, invocând depășirea timpului normal de lucru, fără timp de odihna și ca susținerile nu sunt confirmate de probele administrate în cauza, menținând valabilitatea sancțiunii aplicate, respectiv a deciziei 6/13.03.2013.
Astfel, așa cum se poate observa chiar din motivarea instanței de fond, au existat zile cand a a lucrat chiar și 15 ore pe zi, conform raportului de expertiza autovehicule P. D. M..
A învederat apelantul că daca angajatorul nu îți plătește măcar salariul minim garantat de legiuitor, așa cum a reieșit din conținutul raportului de expertiza contabila, nu îți recunoaște plata orelor prestate suplimentar, nu îți permite efectuarea concediului de odihna, îți limitează deplasările ca urmare a sesizărilor făcute la ITM, nu îți permite accesul în incinta societății, nu îți oferă de lucru, nu se înțelege cum o instanța poate justifica menținerea sancțiunii desfacerii contractului individual de munca și motivează în mod surprinzător ca nu putea refuza îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.
Dreptul la un salariu minim garantat în plata și la plata tuturor drepturilor bănești cuvenite, ca urmare a muncii prestate,nu îl poate cenzura nimeni fiind un drept garantat de Constituție.
A mai arătat că aspectele sesizate la ITM Prahova au fost corecte, constatate de organele de control prin sancțiunile aplicate și vin în apărarea sa când susțin o desfacere abuziva a contractului individual de munca. Angajatul nu este sclavul unei societăți iar instanța, în analiza spetei, trebuie sa fie imparțială.
Față de aceste susțineri, consideră apelantul că în mod greșit instanța de fond a menținut ca temeinica și legala Decizia 6/13.03.2013.
Printr-un al doilea motiv de apel, apelantul a arătat că acesta se referă la drepturile bănești neacordate, în mod greșit instanța de fond a respingând obiecțiunile formulate atat la expertiza specialitatea contabilitate ca și la expertiza tehnica auto. Din analiza concluziilor rapoartelor specialitatea tehnica auto și contabila, rezulta evident ca la formularea acestora s-au folosit numai înscrisurile puse la dispoziție de firmă, fără a se analiza comparativ și copiile înscrisurilor aferente evidenței personale a contestatorului anexate dosarului cauzei. Din anexele numerotate 1-51 se putea stabili programul de lucru, destinația mărfurilor și implicit destinatarul și distantele, în final numărul orelor lucrate inclusiv ca timp de conducere auto și timp aferent perioadei de încărcare și descărcare care reprezintă tot timp efectiv de munca.
A mai precizat că, expertul tehnic a stabilit în baza unor valori km., informații culese din diagrame și foi de parcurs, pentru care aprecizează chiar expertul tehnic ca nu au fost corect, complet și legal completate sau ca sunt lipsa informații sau lipsa documente, fără a se compara și cu evidenta personala a muncii prestate deținuta de contestator- presupuși a fi parcurși pe durata unei zile calendaristice, numai ca timp de conducere fără a stabili și timpul de munca alocat pentru încărcare - descărcare și distantele reale conform harții rutiere a Romaniei. Din aceste observații rezulta doua aspecte care au denaturat valorile din tabelele de calcul fila 9-39, ca timp de munca și km parcurși, astfel: destinația curselor, numărul curselor, verificare km reali conform distantelor rutiere din Romania; timpul de încărcare /descărcare, ceea ce va conduce implicit la alte valori pentru orele prestate zilnic, ore suplimentare.
In anexele de calcul 9-39 întocmite de expertul auto, expertul consilier S. a verificat și înscris cu culoare roșie cursele efectuate, distantele rutiere comparate și cu kilometrajul indicat de apelant, astfel ca au rezultat valori egale, mai mici sau mai mari, zilnic, ceea ce prin însumare reprezintă ca număr de kilometri mai mult decât s-a specificat de către expertul tehnic și implicit va determina un număr mai mare pentru orele de condus la care trebuie sa se adauge și timpul de incarcare/descarcare. De altfel expertul consilier S. a detaliat fiecare zi de prestație în Anexa desfășurător la raportul de expertiza extrajudiciara. Din prezentarea parțiala a verificărilor derulate pentru lunile octombrie 2010, noiembrie 2010, martie 2011, noiembrie 2011, iunie 2012, octombrie 2012 și ianuarie 2013 au rezultat ore suplimentare neidentificate de expertul auto prin comparație cu destinațiile, traseele precizate în evidenta apelantului pentru 780 de ore prestate în suma de 6825 lei estimate și cuantificate dupa regula de trei simpla.
Apelantul a învederat că, expertul contabil desemnat de instanța nu a întreprins nici o verificare cu privire la numărul de ore prestate suplimentar, limitandu-se strict la concluziile raportului specialistului auto, care a echivalat săptămânal cele 40 ore de conducere precizând ca lunar s-au realizat orele legale de conducere. Ca urmare nici în expertiza auto și nici în cea specialitatea contabilitate nu s-au luat în calcul orele de incarcare, descărcare și parcursul pe distanta de retur la incheierea ultimei curse, care evident va conduce la depășirea celor 40 de ore estimate ca efectuate prin cumulare pe total perioada lucrata. Din analiza zilnica a parcursurilor din evidenta personala a apelantului, expertul contabil putea sa constate ca lipsesc orele de incarcare descărcare, destinația și parcursurile conform distantelor rutiere din harta Romaniei. Astfel daca expertul auto a evaluat eronat realitatea expertul contabil a reconfirmat și s-a limitat la concluziile expertului tehnic fără a stabili și calcula și orele de incarcare/descarcare și orele retur la baza sau la locul plecării și mai ales nu a verificat modul în care expertul tehnic a concluzionat ca nu s-au prestat ore suplimentare în zilele lucratoare de luni și pana vineri. Ca urmare zilele de duminica în număr de 24 pentru care s-au recalculat drepturile nete și diferența de zile de concediu de odihna legal nu sunt singurele drepturi pentru care reclamantul a solicitat plata prin acțiunea introductiva.
A mai precizat că nici expertul tehnic auto nici cel contabil nu au verificat înscrisurile și textele de lege referitoare la salariul minim pe economie și nici nu au precizat daca apelantul a beneficiat de acordarea salariului minim pe economie, in perioada dedusa judecății, situație în care expertizele acestora nu sunt corect întocmite întrucât s-au raportat la un salariu de doar 700 lei. Duratele de timp de munca, prestate de apelant, nu se pot limita la cele 8 ore în medie de conducere și pauza de 45 de minute deoarece plata prestației trebuie obligatoriu sa includă și plata orelor de încărcare /descărcare minim determinate ceea ce evident conduce la certificarea susținerilor sale ca timpul zilnic de prestație era de 10-12 ore, deci avea dreptul atât la plata orelor suplimentare de luni pana vineri și la plata diurnei pentru deplasările la distante mari fata de baza. De altfel, a arătat apelantul, urmare faptului ca nu s-au aplicat prevederile legale cu privire la plata drepturilor salariale minimale legale, în baza contractului de munca și ale prevederilor guvernamentale de majorare a salariului minim garantat în plata pentru un muncitor calificat și cu experiența, intimata a fost sancționată de către ITM Prahova.
A mai arătat în continuare, că intimata nu a făcut dovada încheierii de acte adiționale la contractul de munca individual privind creșterile de salarii pentru un muncitor calificat și cu experiența în munca.
Față de cele învederate apelantul a solicitat admiterea apelului, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare fata de erorile săvârșite de experții B. D. - specialitatea contabilitate și P. D. M. specialitatea tehnic auto, pentru ca apelantului sa i se calculeze în mod corect toate drepturile bănești cuvenite pentru perioada dedusa judecații și administrarea tuturor probelor neadmise de instanța de fond.
În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata și precizata.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 215-216 din Legea 62/2011 cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu disp.art.478, art.479 și art. 480 NCPC.
Intimata pârâtă ., legal citată, a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Curtea analizând cererea de apel prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente reține următoarele:
Criticile subsumate primului motiv de apel vizează soluția pronunțată de către prima instanță privind capătul de cerere având ca obiect contestația împotriva Deciziei nr. 6/13.03.2013 emisă de intimata ..
În acest context Curtea observă că, prin respectiva decizie s-a dispus concedierea contestatorului D. A., apelant în litigiul pendinte pe rolul Curții în baza art. 61 lit. a din Codul Muncii.
Pe de altă parte, din chiar preambulul acestei decizii rezultă că la luarea măsurii a stat lipsa nemotivată a salariatului de la locul de muncă, referatul disciplinar și neprezentarea la sediul firmei pentru clarificarea situației la data și ora stabilită.
În ceea ce privește refuzul de a îndeplini sarcinile de serviciu apelantul recunoaște această stare de fapt prin chiar motivele de apel, dar apreciază că un astfel de comportament a fost generat de atitudinea angajatorului care nu i-a plătit drepturile la care era îndrituit, nu a permis efectuarea concediului de odihnă, i-a limita deplasările, nu i-a oferit de lucru și i-a interzis accesul în incidenta societății.
Ori, potrivit art. 39 alin. 2 lit. a din Codul Muncii salariatului îi revine obligația de a realiza norma de muncă sau după caz de a îndeplini atribuțiile ce îi revin potrivit fișei postului.
Altfel spus salariatul este obligat să presteze activitatea stabilită prin relația de muncă cu angajatorul.
În situația în care acesta din urmă nu își îndeplinește la rândul său obligațiile stabilite cu privire la remunerare, angajatul are deschise alte pârghii legale, iar nu să nu se prezinte la locul de muncă.
Sub aspectul susținerilor potrivit cărora intimata i-a limita deplasările, nu i-a oferit de lucru și i-a interzis accesul în incidenta societății, așa cum în mod corect a reținut prima instanță din probele administrate la solicitarea angajatorului s-a făcut dovada neveridicității susținerilor contestatorului, fără ca acesta să facă proba contrarie.
Nici trimiterile apelantului la actul de control efectuat de către ITM nu pot fundamenta o soluție de admitere a căii de atac sub aspectul capătului de cerere ce face obiect de analiză în cadrul primului motiv de apel.
Astfel, așa cum rezultă din chiar anexa la acesta aspectele constatate de organele de control ca nefiind conforme cu legislația muncii vizează în principal neînmânarea unui exemplar de pe contractul individual de muncă, care a fost însă semnat de contestator și necomunicarea către acesta a unei alte decizii de sancționare.
Ori, aceste inacțiuni ale angajatorului nu îndrituiau fostul salariat la refuzul de a îndeplini sarcinile de serviciu.
Pentru toate motivele arătate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de apel.
Sub aspectul criticilor ce fac obiectul celui de al doilea motiv de apel Curtea reține că acestea au ca obiect modul de soluționare de către prima instanță a capetelor de cerere având ca obiect obligarea intimatei la plata unor drepturi de natură salarială apelantului, inclusiv prin prisma modului de administrare a probatoriului.
În acest context Curtea observă că, un prim aspect invocat de apelant se referă la împrejurarea că, expertul auto desemnat de către instanță ar fi avut în vedere la efectuarea lucrării numai actele puse la dispoziție de către intimată, iar nu și evidențele personale ale contestatorului.
Ori, așa cum în mod corect a învederat prima instanță atunci când a respins obiecțiunile la respectiva lucrare și care aveau la bază aceleași susțineri, expertul a verificat toate documentele cu valoare probatorie aflate la dosar și depuse de părți.
De altfel este de observat că apelantul a fost convocat la efectuarea lucrării, avea posibilitatea de a prezenta toate înscrisurile care le considera necesare.
Mai mult decât atât respectivele evidențe personale, pe lângă faptul că, așa cum a reținut și tribunalul nu pot avea valoare probatorie, fiind contestate de partea adversă, nici nu pot fi pe deplin concludente de vreme ce așa cum a constatat expertul există neconcordanțe între foile de parcurs și diagrame, posibil datorită faptului că diagramele pot fi înlocuite în 24 de ore oricând în timpul zilei, pe când foaia de parcurs se deschide la începutul zilei de lucru, iar înscrierea km pe diagrame aparțin conducătorului auto.
Totodată Curtea reține că tribunalul nu își putea fundamenta soluția pe opinia expertului consilier al contestatorului ale cărui concluzii s-au bazat tocmai pe evidențele acestuia și care așa cum s-a demonstrat în paragrafele precedente nu pot fi avute în vedere.
Un alt aspect învederat de apelant constă în aceea că, expertul contabil s-a limitat strict la concluziile raportului de expertiză auto, fără a stabili toate drepturile contestatorului prin raportare la orele de lucru efectiv prestate de acesta în folosul intimatei și în care se includ toate activitățile desfășurate de acesta.
În acest context Curtea observă că din chiar cuprinsul lucrării de expertiză se reține că expertul contabil a avut în vedere la efectuarea lucrării pe lângă documentele cauzei și înscrisurile exhibate de părți, inclusiv de contestator.
Mai mult decât atât, împrejurarea că nu a fost depășită de contestator media de 40 de ore săptămânal este confirmată de anexa la procesul verbal de constatare întocmi de Inspecția Muncii – Inspectoratul Teritorial de Muncă Prahova.
Sub un al aspect se invocă de către apelant împrejurarea că, nici expertul tehnic auto nici cel contabil nu au verificat înscrisurile și textele de lege referitoare la salariul minim pe economie și nici nu au precizat daca apelantul a beneficiat de acordarea salariului minim pe economie, in perioada dedusa judecății, situație în care expertizele acestora nu sunt corect întocmite întrucât s-au raportat la un salariu de doar 700 lei.
În acest context Curtea observă că, chiar actul de control menționat în paragraful precedent a concluzionat, în urma verificărilor efectuate că angajatorul a garantat în plată salariul minim brut pe țară, neconstatându-se neîndeplinirea acestei obligații.
Pe de altă parte, suma la care face referire expertul contabil de 700 lei reprezintă salariul de încadrare, așa cum rezultă din chiar raportul de expertiză și la care se calculează alte drepturi fără a se confunda cu suma totală primită cu titlu de remunerație de către salariat.
Altfel spus în cauză nu se verifică susținerile apelantului potrivit cărora nu au fost respectate în ceea ce îl privește plata drepturilor salariale minimale legale, fiind lipsită de relevanță juridică trimiterea acestuia la lipsa unor acte adiționale la contractul individual de muncă și care ar fi avut ca obiect creșteri salariale.
Pentru argumentația pe larg expusă Curtea apreciază ca nefondate și criticile apelantului subsumate celui de al doilea motiv de apel.
Așa fiind Curtea, în baza art. 480 alin. 1 Cod pr. civ. urmează să respingă apelul ca nefondat.
În temeiul art. 453 alin. 1 Cod pr. civ. coroborat cu art. 452 Cod pr. civ. Curtea urmează să admită în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și să oblige apelantul la 2000 lei cu acest titlu către intimată reprezentând onorariu de avocat.
La o astfel de soluție a petitului privitor la cheltuieli Curtea va avea în vedere dispozițiile art. 451 alin. 2 Cod pr. civ. și activitatea efectiv prestată de apărătorul intimatei prin raportare la actele de procedură întocmite în fața instanței de control judiciar și la împrejurarea că apelul a fost soluționat la primul termen de judecată fixat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge apelul declarat de contestatorul D. A. domiciliat în B., ., jud. Prahova împotriva Sentinței civile nr. 135 din 15 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul Prahova – Secția I civilă în contradictoriu cu intimata . cu sediul în ., jud. Prahova, ca nefondat.
Admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată.
Obligă apelantul la 2000 lei cheltuieli de judecată către intimată, reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 29 octombrie 2015.
Președinte, Judecător,
C.-M. M. A.-M. R.
Grefier,
C. G.-A.
Red. RAM
4 ex./02.12.2015
d.f. nr._ – Tribunalul Prahova
j.f. P.-A. A.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 698/2015. Curtea de Apel... | Despăgubire. Decizia nr. 1979/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
