Contestaţie decizie de concediere. Hotărâre din 23-11-2015, Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 23-11-2015 în dosarul nr. 1940/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1940
Ședința publică din data de 23 noiembrie 2015
Președinte - E.-S. L.
Judecător - V. -A. P.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de intimata . SRL, cu sediul în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1731/12.06.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul R. M., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat E. C., din Ploiești, .. 10, ..
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.11.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea asupra cauzei pentru azi, data de 23.11.2015, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin contestația înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.7124/ 105/2014, contestatorul R. M. a chemat în judecată pe intimata O. P. Marketing SRL, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună anularea deciziei de concediere nr.231/19.09.2014, reintegrarea pe postul deținut anterior și plata tuturor drepturilor bănești (salariu, diurnă, prime, bonus), de care ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat, actualizate și indexate cu rata inflației până la reintegrarea efectivă, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii aplicate cu o altă sancțiune prev. de art.102 alin. 1 lit. a-f din CCM în vigoare, precum și obligarea intimatei la plata sumei de 10.000 lei, reprezentând despăgubiri morale, cerându-se obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea contestației, contestatorul a arătat că decizia de concediere nr.231/19.09.2014, prin care s-a dispus sancționarea sa cu desfacerea contractului individual de muncă motivat de faptul că la data de 27.06.2014 ar fi fumat în locuri nepermise, în interiorul Strației O. 1 Caransebeș, în cadrul căreia a îndeplinit funcția de Expert AREA Management, fapt ce ar reprezenta o abatere disciplinară gravă, este nelegală și netemeinică.
Din punct de vedere al legalității deciziei de concediere, contestatorul a susținut că decizia nu îndeplinește cumulativ condițiile prev. de art..252 alin.2 din Codul muncii, în sensul că temeiul legal al faptei reținute în sarcina sa și a sancțiunii aplicate sunt greșit individualizate, decizia nu cuprinde descrierea faptei care a fost calificată ca fiind abatere disciplinară, nu cuprinde temeiul juridic din contractul individual de muncă sau colectiv, statut sau regulament ce au fost încălcate de contestator și care au condus la aplicarea sancțiunii contestate.
A menționat contestatorul că pe parcursul cercetării disciplinare nu i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a-și susține cu probe nevinovăția.
S-a învederat că în decizie se impuneau a fi făcute mențiuni cu privire la apărările salariatului pe parcursul cercetării și motivele pentru care acestea au fost înlăturate de către comisie, decizia contestată nefăcând nicio referire în acest sens, deși prevederile art.252 alin.2 lit.c din Codul muncii prevăd condiția obligatorie a indicării motivelor de înlăturare a apărărilor salariatului.
A mai arătat contestatorul că sancțiunea aplicată excede cadrului legal instituit prin Legea nr.53/2003, reactualizată și art.102 din contractul colectiv de muncă.
Măsura desfacerii contractului individual de muncă intervine în momentul în care salariatul săvârșește o faptă deosebit de gravă și cu consecințe extrem de grave asupra activității societății, art.248 din Codul muncii, coroborat cu art.102 din contractul colectiv de muncă, dispunând care sunt sancțiunile disciplinare pe care le poate aplica angajatorul, ce au fost expres arătate.Înainte de desfacerea contractului individual de muncă, intimata avea la dispoziție și alte sancțiuni pe care le putea aplica, având în vedere că abaterea săvârșită de contestator nu întrunește elementele constitutive ale aplicării unei măsuri extreme cum este cea aplicată de intimată, cu atât mai mult cu cât, astfel cum rezultă din cuprinsul disp.art.102 alin.3, desfacerea contractului de muncă este o măsură excepțională și nu intervine ope legis, nici măcar în situația în care salariatul, pe durata aplicării unei sancțiuni, săvârșește o altă abatere disciplinară.
S-a precizat de către contestator că art.252 alin. 2 lit. e Codul muncii prevede, sub sancțiunea nulității, indicarea termenului în care se poate face contestație, termen care, potrivit art. 268 alin. 1 lit. a, este de 30 de zile de la comunicarea deciziei, în timp ce în cuprinsul deciziei contestate s-a menționat eronat un termen de 45 de zile, fiind, de asemenea, înscrisă în mod greșit și data la care s-a procedat la efectuarea cercetării disciplinare, data menționată fiind când 02.02.2014, când 09.02.2014.
Din punctul de vedere al temeiniciei deciziei, contestatorul a arătat că decizia contestată este și neîntemeiată.
A susținut contestatorul că în toată perioada în care a fost angajat al O. P. și, ulterior, al O. P. Marketing SRL, și-a desfășurat activitatea cu cinste și profesionalism, neexistând niciun referat din partea conducerii din care să reiasă contrariul, iar toată conjunctura situației a fost doar o modalitate mincinoasă la adresa contestatorului, de a riposta, a dealer-ului Stației de distribuție carburanți O. 1 Caransebeș, la toate neregulile și încălcările prevederilor legale și ale regulamentelor O. P. constatate de către contestator de-a lungul a unui an și jumătate de colaborare cu acest dealer.
S-a învederat că în data de 27.06.2014, în urma efectuării unui inventar la Stația O. 1 Caransebeș, contestatorul a găsit sub tastatura caselor de marcat o . bonuri fiscale neînmânate clienților, obligativitatea înmânării bonurilor fiscale fiind prevăzută de lege și de procedurile O..
A susținut contestatorul că în aceeași zi a solicitat dealer-ului să procedeze la inițierea efectuării cercetării disciplinare, cu consecința luării măsurilor ce se impun, urmând ca dealer-ul să comunice contestatorului deciziile luate, însă dealer-ul, pentru a acoperi neregulile constatate în sarcina subordonaților săi și de frica de a nu pierde contractul, a convins două angajate ale stației să depună plângere împotriva contestatorului, una pe motiv că petentul i-ar fi făcut propuneri indecente, iar cealaltă că ar fi fost chemată de acasă pentru a semna un proces- verbal de control, aspecte ce nu au fost dovedite cu ocazia cercetării disciplinare.
A arătat contestatorul că s-a reținut eronat faptul că a fumat în locuri nepermise deși, în apărarea sa, contestatorul a arătat în mod explicit că nu a fumat în interiorul stației, ci lângă terasa amenajată în stație, în spatele stației, unde fumatul este permis.
S-a învederat că măsura desfacerii contractului de muncă a fost una extremă în condițiile în care contestatorul nu a avut niciun fel de abatere, susținându-se că în contextul dat, reiese clar intenția angajatorului de a-l înlătura pe contestator din Companie, în urma constatării de către acesta a neregulilor, încălcării prevederilor legale și a regulamentelor O. P..Compania nu a luat nicio măsură împotriva administratorului stației de distribuție carburanți, ci dimpotrivă, l-a sancționat pe contestator în urma ripostei fabricate de administratorul stației, prin acuzele aduse și nedovedite, aspecte reținute și de Comisia de disciplină.
Contestatorul a învederat că în situația admiterii contestației, solicită și suma de 10.000 lei daune morale, reprezentând atingerea adusă onoarei demnității, reputației, vieții și integrității sale, precum și dreptului la imagine la fostul loc de muncă și în comunitatea în care locuiește, întrucât în această perioadă sănătatea contestatorului a fost grav afectată, acesta a suferit psihic, a rămas fără venituri, având un copil minor în întreținere, iar soția acestuia nefiind salariată, datorită stresului contestatorul îmbolnăvindu-se de ulcer, făcând atacuri de panică și o criză renală.Intervenind sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă întemeiată pe litera „i”, este aproape imposibil angajarea în altă parte a contestatorului.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată, arătând că decizia de desfacere a contractului individual de muncă îndeplinește toate condițiile legale, cuprinzând prevederile legale încălcate, temeiul juridic care a condus la aplicarea sancțiunii, în preambulul deciziei contestate făcându-se o descriere amplă a faptelor presupus a fi săvârșite de către contestator.
A mai arătat intimata că este nereală susținerea contestatorului că nu i s-ar fi dat posibilitatea pe parcursul cercetării disciplinare să își dovedească nevinovăția, cât timp din actele atașate întâmpinării reiese că i s-a adus la cunoștință contestatorului faptele ce i-au fost imputate, prevederile interne încălcate, iar pe parcursul audierii acesta a avut posibilitatea să-și susțină nevinovăția prin răspunsurile pe care le-a acordat întrebărilor adresate de membrii comisiei, cel mai important aspect fiind acela că salariatul a recunoscut că a fumat în incinta Stației O. 1 Caransebeș, ceea ce exclude ideea nevinovăției sale în săvârșirea faptei reținute în sarcina sa.
A mai arătat intimata că sunt neîntemeiate și afirmațiile contestatorului că nu ar exista mențiuni în cuprinsul deciziei de sancționare cu privire la apărările sale și motivele pentru care au fost înlăturate, întrucât în cuprinsul aceste decizii este descrisă pe larg situația de fapt, s-au menționat argumentele aduse de contestator în sprijinul său, precum și motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia, respectiv că nu sunt de natură a atrage exonerarea sa de răspundere sau atenuarea formei de răspundere.
S-a susținut, de asemenea, că nu poate fi avută în vedere nici afirmația contestatorului în sensul că decizia este nulă pentru că nu specifică gradul de vinovăție și consecințele deosebit de grave ale faptei săvârșite, întrucât dispozițiile disp. art.252 alin.2 Codul muncii nu fac referire la obligația înserării în cuprinsul deciziei de sancționare a gradului de vinovăției și a consecințelor deosebit de grave ale faptei săvârșite și deși sancțiunea aplicată este cea mai drastică, nu excede cadrului legal și contractual, fiind aplicată cu respectarea acestora și proporțională cu gravitatea faptei analizată raportat la specificul activității desfășurată la nivelul Stației O. 1 Caransebeș.
A precizat intimata că indicarea greșită a termenului de contestare a deciziei nu este un motiv care să atragă nulitatea absolută a deciziei de concediere, mai ales că în speță, contestația fost formulată în termenul apreciat ca fiind legal, de 30 de zile.
Referitor la temeinicia deciziei de sancționare, intimata a arătat că salariatul a săvârșit o abatere disciplinară constând în aceea că a fumat într-un loc nepermis, încălcând art.97 alin.1 lit. i din CCM, art. III din fișa postului, împrejurare care atrage răspunderea disciplinară a acestuia, fiind întrunite condițiile abaterii disciplinare, respectiv ale art.242 alin.2 Codul muncii, existând răspundere disciplinară atâta vreme cât salariatul a săvârșit abateri disciplinare în condițiile prev.de art.247 alin.2 Codul muncii.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând acordarea daunelor morale, intimata a arătat că acesta este nefondat întrucât prejudiciul moral trebuie dovedit și nu doar afirmat, iar conform doctrinei și practicii judiciare, pentru acordarea daunelor morale trebuie întrunite cumulativ elementele esențiale ale răspunderii civile delictuale.Or, în speță nu s-a dovedit fapta ilicită a angajatorului ori existența unui prejudiciu cert, efectiv, astfel că nu poate fi atrasă răspunderea patrimonială a societății.
Intimata a depus la dosar și o completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat și a capătului subsidiar de cerere, prin care contestatorul a solicitat înlocuirea sancțiunii aplicate cu o altă sancțiune, prev.de art.102 alin.1 lit.a-f din CCM în vigoare, susținându-se că o atare solicitare nu are niciun fundament legal, aplicarea sancțiunii disciplinare fiind atributul exclusiv al angajatorului pentru că acesta dispune de prerogativa disciplinară.A mai arătat intimata că în măsura în care în urma controlului judecătoresc se constată că angajatorul nu a respectat proporția între fapta săvârșită de salariat și sancțiunea pe care i-a aplicat-o, se impune concluzia nelegalității măsurii de sancționare disciplinară în întregul său, cu consecința anulării deciziei, iar nu a reindividualizării sancțiunii.
La data de 22.01.2015 contestatorul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, cenzurarea susținerilor intimatei din cuprinsul întâmpinării în raport de motivele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată și admiterea contestației astfel cum a fost formulată.
Pe baza probelor administrate în cauză, cu înscrisuri și interogatoriul intimatei luat la solicitarea contestatorului, prin sentința civilă nr. 1731/12.06.2015, Tribunalul Prahova a admis în parte contestația, a anulat decizia de concediere nr. 231/19.09.2014 emisă de intimată, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă al acestuia, a obligat intimata să plătească contestatorului toate drepturile bănești (salariu, diurnă, prime, bonus) de care acesta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat, actualizate și indexate cu rata inflației de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective.
Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea contestatorului privind obligarea intimatei la plata de daune morale ca neîntemeiată, iar intimata a fost obligată la 2000 lei cheltuieli de judecată către contestator.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că potrivit
documentației care a stat la baza emiterii deciziei nr.231/ 19.09.2014, respectiv procesul - verbal de ședință al Comisiei de disciplină nr.9/ 02.09.2014, referatul Comisiei de disciplină nr.10/09.09.2014, sesizarea înregistrată cu nr._/15.07.2014, referatul de sesizare nr._/ 16.07.2014, convocări, notificări, numitul M. C. A., ocupând funcția de manager de operațiuni, a sesizat faptul că salariatul R. M., având funcția de manager de zonă, a avut un comportament incorect și indecent în cadrul relațiilor de serviciu cu șefa stației distribuție carburanți O. 1 Caransebeș și cu casiera aceleiași stații, iar la data de 27.06.2014, numitul Rică P., în calitate de administrator, a semnalat faptul că salariatul R. M. a fumat în intervalul orar 13,30 - 18,00, în interiorul stației distribuției carburanți O. 1 Caransebeș, motiv pentru care s-a procedat la declanșarea procedurii cercetării disciplinare a salariatului, dispunându-se convocarea acestuia.
Cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, contestatorul a arătat că niciuna din faptele imputate nu sunt reale, respectiv nu a avut un comportament indecent sau incorect față de vreuna din angajate, iar în ceea ce privește fapta conform căreia ar fi fumat în interiorul stației, a arătat că a fumat în ușa din spatele stației, în spațiul exterior, respectiv în BackOffice, loc care însă nu este nepermis fumatului, iar acolo fumează toate autoritățile și, deși el avea responsabilitatea să interzică autorităților fumatul în stație, i s-a părut lipsă de ospitalitate.
În urma analizării actelor, declarațiilor, notelor explicative date, a fost emisă decizia nr. 231/19.09.2014, prin care s-a luat măsura desfacerii contractului individual de muncă al contestatorului în temeiul art. 248 alin.1 lit. e din Codul muncii, coroborat cu art.102 alin. 1 lit. i din CCM, ca urmare a faptului că salariatul a încălcat obligațiile reglementate prin fișa postului, regulamentul intern, CCM în vigoare la data săvârșirii faptei, făcându-se vinovat de fumatul în locuri nepermise, respectiv în interiorul stației O. 1 Caransebeș, fapt ce reprezintă abatere disciplinară gravă, arătându-se că referitor la comportamentul incorect în cadrul relațiilor de serviciu față de două angajate ale stației, probele analizate sunt neconcludente și ca urmare, nu se poate propune o sancțiune în baza acestui aspect.
A arătat tribunalul că potrivit art.247 Codul muncii, abaterea disciplinară reprezintă o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiunea sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Conform art. 97 alin. 1 lit. i din contractul colectiv de muncă, salariaților le este interzis, în principal, să fumeze la locurile de muncă unde este interzis fumatul, nerespectarea acestei interdicții fiind considerată abatere disciplinară gravă de natură a determina aplicarea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, a reținut prima instanță, reiese calitatea de fost salariat a contestatorului în cadrul O. P. Marketing SRL, îndeplinind funcția de Expert AREA Managemant în perioada 01.01._14, dată când i s-a desfăcut contractul individual de muncă pe motiv că ar fi fumat în locuri nepermise, în interiorul stației O. 1 Caransebeș, la data de 27.06.2014, sens în care a fost emisă decizia nr. 231/19.09.2014.
De asemenea, a arătat tribunalul, rezultă potrivit actelor, planșelor fotografice existente la dosar că în incinta stației O. 1 Caransebeș se află o terasă destinată călătorilor, terasă unde este permis fumatul, iar la data de 27.06.2014, contestatorul a fumat în ușa din spatele stației, zonă în care nu există niciun indicator vizând faptul că fumatul ar fi interzis.
Atâta timp cât contestatorul, la data de 27.06.2014, a fumat în incinta stației, în spațiu deschis și nicidecum în interiorul acesteia, neexistând nicio dovadă în acest sens, respectiv a fumat în zona BackOffice aflată în spatele stației, zonă în care nu există niciun indicator, niciun semn care să atragă atenția asupra interzicerii fumatului, această înseamnă, potrivit celor reținute de prima instanță, că în realitate, contestatorul nu a săvârșit nicio faptă în legătură cu munca sa, cu vinovăție, prin care să fi încălcat regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici, astfel încât să constituie abatere disciplinară.
S-a mai arătat că este de notorietate împrejurarea că în interiorul, respectiv în spațiul închis, și în fața stației unde se află pompele cu carburanți, este interzis fumatul, existând în mod evident în apropierea acestor pompe risc de explozie, însă cât timp în incinta stației respective, în spațiu deschis, este prevăzută o terasă, zonă în care este permis fumatul, înseamnă, cu atât mai mult, că în spatele stației fumatul este permis, mai ales că nu există niciun semn care să interzică fumatul în zona respectivă, aflată, de altfel, la o distanță mai mare de pompele cu carburați decât terasa destinată călătorilor.Or, în condițiile în care contractul colectiv de muncă interzice salariaților fumatul într-un loc nepermis, înseamnă că intimata avea obligația să facă dovada faptului că în spatele stației fumatul este interzis.
Tribunalul a apreciat că recunoașterea contestatorului că a fumat în afara ușii BackOffice, spațiu unde fumează și autoritățile cărora nu le-a interzis fumatul în acel loc deoarece i s-a părut lipsă de ospitalitate, nu înseamnă în mod automat că, acesta se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare constând în fumatul într-un loc nepermis, cât timp nu există nicio dovadă la dosar că spațiul deschis din spatele stației ar constitui un loc nepermis, neexistând niciun semn, niciun indicator în acest sens, contestatorul menționând, de altfel, cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, că locul unde a fumat nu este un loc nepermis. Or, în lipsa unor dovezi certe în acest sens, sancționarea contestatorului cu desfacerea contractului individual de muncă a fost abuzivă, cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează concedierea salariaților.
S-a arătat de către instanța de fond că ar însemna ca în cazul în care spațiul deschis din spatele stației ar fi un loc nepermis fumatului, și terasa aflată tot în incinta stației la o distanță mai mică de pompele de carburanți în raport cu acest spațiu să reprezinte tot un loc interzis fumatului, aspect nedovedit în cauză, situație în care intimata avea obligația să facă dovada certă că această zonă este un loc nepermis fumatului, mai ales că o asemenea faptă este considerată abatere disciplinară gravă sancționată cu cea mai drastică sancțiune prevăzută de Codul muncii, de contractul colectiv de muncă, respectiv desfacerea contractului individual de muncă.
A fost apreciată ca neîntemeiată susținerea contestatorului conform căreia decizia de concediere ar fi nulă întrucât nu ar îndeplini condițiile prev. de art.252 alin.2 Codul muncii reținându-se că decizia cuprinde pe larg toate elementele prevăzute de textul de lege invocat, iar faptul că s-a menționat în cuprinsul deciziei un termen de contestare de 45 de zile, în loc de termenul legal de contestare de 30 de zile de la comunicare prevăzut de Codul muncii, nu este de natură să atragă nulitatea deciziei de concediere în condițiile în care contestatorului nu i s-a produs nicio vătămare, acesta contestând, de altfel, decizia în termenul legal de 30 de zile.
S-a arătat că afirmațiile contestatorului conform cărora, în realitate, desfacerea contractului său individual de muncă ar fi fost cauzată de demersurile efectuate de dealer-ul stației, cu privire la care a solicitat efectuarea cercetării disciplinare pentru neregulile pe care le-a descoperit de-a lungul timpului și care au fost săvârșite de acesta, motiv pentru care dealer-ul respectiv ar fi convins două salariate ale stației să formuleze plângeri împotriva sa pentru anumite fapte pe care le-ar fi săvârșit cu privire la salariatele respective, exced cauzei în cadrul căreia se analizează dacă a săvârșit sau nu fapta pentru care i s-a desfăcut contractul de muncă și nicidecum alte împrejurări ce au făcut obiectul cercetării disciplinare, dar cu privire la care s-a reținut că probele sunt neconcludente, fapte pentru care nu s-a aplicat nicio sancțiune contestatorului.
Prin urmare, tribunalul în raport de aceste considerente, constatând că nu s-a săvârșit de către contestator abaterea disciplinară pentru care a fost sancționat, măsura concedierii fiind astfel abuzivă, având un caracter nelegal, în baza art. 247 și urm. Codul muncii, art. 266 Codul muncii, a admis în parte contestația, a anulat decizia de concediere nr. 231/19.09.2014 emisă de intimată și a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deținut anterior desfacerii contractului individual de muncă al acestuia.
Pe cale de consecință, instanța a obligat intimata să plătească contestatorului toate drepturile bănești (salariu, diurnă, prime, bonus) de care acesta ar fi beneficiat dacă nu ar fi fost concediat, actualizate și indexate cu rata inflației de la data desfacerii contractului individual de muncă și până la data reintegrării efective.
Totodată, instanța a respins cererea contestatorului privind obligarea intimatei la plata daunelor morale, ca neîntemeiată, întrucât din nicio probă administrată nu rezultă crearea unui prejudiciu moral contestatorului, constând în atingerea onoarei, demnității, cinstei sau prestigiului acestuia, vătămarea sănătății acestuia, afectarea relațiilor de familie, contestatorul făcând simple afirmații fără suport probator, apreciindu-se că nu se justifică acordarea de daune morale astfel cum au fost solicitate.
În temeiul disp.art.453 Cod pr.civilă, intimata a fost obligată la 2000 lei cheltuieli de judecată către contestator.
Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel intimata . SRL, criticând sentința ca netemeinică și nelegală.
Se învederează că intimatul-contestator a ocupat funcția de Expert Area Management în cadrul Departamentului Sales O., până la data de 19.09.2014, dată la care raporturile de muncă între părți au încetat, ca urmare a emiterii deciziei de sancționare nr. 231/19.09.2014, contestată prin prezenta cauză.
Sancțiunea desfacerii contractului individual de muncă al intimatului a fost aplicată ca urmare a faptului că în urma cercetării disciplinare prealabile, s-a constatat că acesta a săvârșit o abatere disciplinară gravă, prin acțiunea sa de a fuma în incinta stației de carburanți, într-un loc nepermis.
Împotriva deciziei de concediere, intimatul a formulat contestația ce formează obiectul prezentului dosar, contestația fiind admisă, în parte, prin sentința civilă nr. 1731/12.06.2015, prin care s-a dispus anularea deciziei de sancționare.
Apelanta apreciază hotărârea pronunțată ca netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a constatat că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă încheiat între apelantă și intimatul-contestator, este una nelegală, întrucât conform planșelor fotografice depuse la dosar reiese că în zona în care a fumat intimatul-contestator nu există niciun indicator vizând faptul că fumatul este interzis, motiv pentru care, prin raportare la dispozițiile art. 97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, intimatul nu a săvârșit nicio abatere disciplinară, care să atragă răspunderea disciplinară a acestuia.
Or, din punctul de vedere al apelantei, raportat la întregul probatoriu administrat în cauză și care nu se rezumă doar la planșele fotografice la care face referire instanța, reiese fără putință de tăgadă că intimatul, prin fapta sa, a săvârșit o abatere disciplinară gravă, pentru care, susține apelanta, i-a fost aplicată, în mod corect, sancțiunea disciplinară a desfacerii contractului individual de muncă.
Se arată că susținerile instanței de fond, în sensul că dacă pe terasa destinată clienților, aflată mai aproape de pompele de carburant, fumatul este permis, atunci cu atât mai mult, în zona din spatele stației, unde a fumat intimatul, și care este mai departe de pompe decât se află terasa, fumatul este permis, nu sunt pertinente și contravin dovezilor administrate la fondul cauzei, solicitându-se cenzurarea celor reținute de instanța de fond în motivarea soluției desființate.
Se învederează că este total nejustificată hotărârea instanței, din următoarele puncte de vedere:1.Angajatorul are atributul conferit de lege, prin raportare la dispozițiile art. 40 alin. (1) lit. a) Codul muncii, de a stabili organizarea și funcționarea unității, sub toate aspectele, inclusiv legat de stabilirea anumitor zone cu regim special, în care anumite activități sunt interzise, sau permise, așa cum este cazul de speță.
Ca atare, atâta vreme cât apelanta a făcut dovada modalității în care a înțeles să organizeze, în incinta stației de carburant, locurile unde este sau nu permis fumatul, instanța nu se poate subroga dreptului angajatorului și nu poate prelua atributul organizării și funcționării unității, prin stabilirea, practic a unor alte reguli, în ceea ce privește zonele unde fumatul este interzis.
Aceste zone unde fumatul este permis sunt clar delimitate, inclusiv prin raportare la planșele fotografice depuse la dosarul cauzei.
Astfel, așa cum reiese din planșele la care face referire instanța de fond, în spatele stației de carburant, la câțiva metri de ieșirea din spate, special se află un loc amenajat pentru fumat, destinat angajaților stației de carburant, loc care este semnalizat în consecință, existând un indicator vizând faptul ca în acel loc, fumatul este permis.
Se susține că nu are nicio relevanță faptul că locul special amenajat de către angajator, în care salariații stației pot fuma, se află mai aproape sau mai departe de pompele de carburant, prin comparație cu terasa Gastro unde clienților stației li se permite fumatul, sau că este în interior sau în exterior, atâta vreme cât angajatorul are libertatea de a organiza unitatea, așa cum consideră de cuviință, nepunându-se problema, în speță, de vreun abuz de drept din partea societății, pentru că a stabilit o anume zonă special pentru angajații stației, unde aceștia să fumeze.
Or, atâta vreme cât la nivelul stației de carburant O. 1 Caransebeș există un singur loc, special amenajat pentru salariați, unde acestora le este permis fumatul, atunci este evident că această regulă trebuie respectată de toți angajații care își desfășoară activitatea în incinta stației respective, și, implicit, și de intimatul-contestator.
Prin raportare la dispozițiile art. 97 alin. 1 lit.i din contractul colectiv de muncă, prin care angajaților li se interzice fumatul în locurile în care această activitate nu este permisă, este la fel de evident că nerespectarea acestor dispoziții constituie abatere disciplinară, care, în conformitate cu dispozițiile alin. 2 ale aceluiași articol din contractul colectiv de muncă, reprezintă abatere disciplinară gravă și se sancționează cu desfacerea contractului individual de muncă.
Atâta vreme cât în incinta stației există anumite reguli de conduită și de organizare, impuse de angajator, prin care se stabilesc anumite spații unde fumatul este permis pentru angajați, spații semnalizate ca atare, este evident că fumatul în alte spații, indiferent unde acestea sunt situate, dar unde nu există un indicator în sensul că o astfel de activitate este permisă salariaților în acea zonă, constituie abatere disciplinară gravă și se sancționează ca atare, așa cum a fost și cazul intimatului-contestator.
Se arată că este complet eronată susținerea instanței de fond că nu exista în zona Back Office unde intimatul a fumat un indicator cum că fumatul ar fi interzis, atâta vreme cât există spații special amenajate pentru salariați, semnalizate ca atare și numai în aceste locuri salariații pot fuma.
Mergând pe raționamentul instanței de fond, ar însemna ca apelanta să marcheze întreaga incintă a stației de carburant cu indicatoare privind interzicerea fumatului, cu excepția terasei Gastro, destinată clienților și a zonei din spatele stației, destinată angajaților, ceea ce este cel puțin ilar.
Se conchide că atâta vreme cât angajatorul a impus un set de reguli de organizare și funcționare și, implicit, de conduită, în incinta stației de carburant, atunci orice salariat care își desfășoară activitatea în această stație trebuie să le respecte, fapta contrară reprezentând abatere disciplinară, fiind sancționată ca atare, iar motivația instanței de fond nu are niciun fundament legal sau de altă natură, solicitându-se înlăturarea acesteia.
De asemenea, atâta vreme cât pe parcursul cercetării disciplinare prealabile, intimatul însuși a recunoscut că indiferent de motivele care l-au determinat să procedeze astfel, a fumat într-un loc nepermis, această susținere putând fi probată de înscrisurile depuse la dosar, este evident că măsura prevăzută de contractul colectiv de muncă, de desfacere a contractului individual de muncă, în cazul săvârșirii unei de abateri disciplinare calificate drept gravă, nu este o măsură aplicată în mod abuziv, în ceea ce îl privește pe intimat.
Instanța de fond a reținut că recunoașterea intimatului că a fumat într-un loc nepermis nu înseamnă în mod automat că acesta se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare, atâta vreme cât nu există nicio dovadă la dosar că spațiul deschis din spatele stației ar constitui loc nepermis, neexistând niciun semn în acest sens.
Or, din contră, recunoașterea intimatului contestator, reținută cu ocazia cercetării disciplinare prealabile, coroborată cu celelalte probe existente la dosar, respectiv interogatoriu administrat apelantei și inclusiv planșele fotografice ale incintei stației de carburanți, care relevă locul unde fumatul este permis pentru salariați și care diferă de zona unde intimatul-contestator a fumat, conduc clar la situația de fapt corect reținută de apelantă, și anume că intimatul a săvârșit o abatere disciplinară gravă, pentru care, în conformitate cu dispozițiile acordului colectiv incident în speță, i s-a aplicat cea mai drastică sancțiune, aceea a desfacerii contractului individual de muncă, nefiind vorba de vreo măsură abuzivă a fostului angajator.
În consecință, atâta vreme cât în incinta stației de carburant unde își desfășura activitatea intimatul, se afla un spațiu special amenajat unde salariaților le era permis fumatul, este evident că în celelalte spații, interioare sau exterioare, din incinta stației O. 1 Caransebeș, fumatul era interzis, iar atâta vreme cât contestatorul a fumat în alt loc decât acela unde această activitate era permisă, se pune, în mod corect, problema săvârșirii unei abateri disciplinare, așa cum s-a constatat cu ocazia cercetării disciplinare, cu atât mai mult cu cât însuși intimatul a recunoscut situația de fapt reținută în culpa sa, fiind în cunoștință de cauză că acel spațiu nu era destinat fumatului.
Prin urmare, apreciază apelanta că măsura desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă al intimatului a fost una temeinică și legală, prin raportare la situația de fapt susținută de probatoriul administrat la fondul cauzei, precum și prin raportare la dispozițiile art. 97 alin.1 lit. 1 și alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, motiv pentru care se solicită admiterea apelului și schimbarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul respingerii contestației cu consecința menținerii deciziei nr. 231/19.09.2014 ca temeinică și legală, apelanta rezervându-și dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimatul-contestator R. M. a depus la dosar întâmpinare, prin care a răspuns criticilor aduse în apel, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței ca legală și temeinică, cerând obligarea apelantei și la cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat.
Apelanta-intimată a depus răspuns la întâmpinare solicitând respingerea ca neîntemeiate a apărărilor detaliate de către intimatul-contestator în întâmpinare și, pe cale de consecință, admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței în sensul respingerii contestației, cu menținerea deciziei nr. 231/19.09.2014 ca temeinică și legală, arătându-se că apărările intimatului-contestator, ce nu prezintă caracter de noutate, nu pot fi primite, pentru motivele arătate, făcându-se referire la prevederi din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și din fișa postului.
În apel au fost depuse la dosar o . înscrisuri noi de către intimatul-contestator.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate în apel, în raport de actele și lucrările dosarului, de dispozițiile legale ce au incidență în soluționarea cauzei, Curtea constată că apelul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează:
Conform deciziei nr.231 din data de 19.09.2014 emisă de O. P. Marketing SRL, intimatul-contestator R. M., având funcția de manager de zonă, O. P. Marketing SRL, Departamentul Vânzări cu amănuntul - Vânzări O., a fost sancționat cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, în temeiul art.248 alin.1 lit.e din Codul muncii, coroborat cu art.102 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă al O. P. Marketing SRL, ca urmare a faptului că a încălcat obligațiile reglementate prin fișa postului, contractul individual de muncă, regulamentul intern, contractul colectiv de muncă în vigoare în O. P. Marketing SRL la data săvârșirii faptei, făcându-se vinovat de fumatul în locuri nepermise, conform legislației în vigoare, în data de 27.06.2014 în interiorul Stației O. 1 Caransebeș, fapt care reprezintă o abatere disciplinară gravă.
S-a reținut în cuprinsul deciziei sus-menționate că salariatul a încălcat cu vinovăție normele interne de disciplină a muncii prevăzute de art.97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă potrivit cărora: ” Este interzis salariaților în principal, dar fără a se limita la, să fumeze la locurile de muncă unde este interzis fumatul”, art.III Rolul postului, alin.5:Atribuții privind sănătatea și securitatea în muncă, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă, pct.6 din fișa postului:să coopereze cu angajatorul și/sau cu angajații desemnați pentru a face posibilă realizarea oricăror măsuri sau cerințe dispuse de lege sau de către autoritățile în domeniu.
Totodată, s-a consemnat în cuprinsul deciziei că s-a ținut cont de gradul de vinovăție ridicat al contestatorului, de gravitatea consecințelor faptei săvârșite constând în fumatul în locuri nepermise conform legislației în vigoare, în data de 27.06.2014, în interiorul stației O. 1 Caransebeș.
Se impune a se menționa și faptul că potrivit art.3.2 din Regulamentul Intern al societății, angajații au, în cadrul sarcinilor de serviciu, o . obligații, stipulându-se la lit.g că :” Angajatul nu va fuma în incinta Companiei, în niciun alt spațiu cu excepția celor special amenajate în acest sens, sau a balcoanelor”.
Este adevărat că potrivit art.247 alin.1 din Codul muncii, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților săi ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară, iar conform 40 alin.1 lit. a Codul muncii, angajatorul are dreptul de a stabili organizarea și funcționarea unității, însă aceste prevederi legale nu constituie un argument suficient pentru a conchide că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, după cum pretinde nejustificat apelanta.
Astfel, art.247 alin.2 din Codul muncii statuează că abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Conform art. 97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă la nivelul societății apelante, invocat drept temei al sancționării disciplinare a intimatului -contestator, este interzis salariaților “să fumeze la locurile de muncă unde este interzis fumatul”, iar conform art.97 alin.2 din același contract colectiv de muncă, nerespectarea oricăreia dintre interdicțiile de la alin.1 este considerată abatere disciplinară gravă, fiind de natură a determina aplicarea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă.
O asemenea prevedere este explicabilă dat fiind specificul activităților desfășurate în cadrul societății apelante, iar prin întâmpinarea depusă de societate la instanța de fond aceasta a susținut că este evident pericolul enorm pe care îl poate reprezenta fumatul în perimetrul unei stații de alimentare cu combustibili, motiv pentru care și sancțiunea aplicată în cazul săvârșirii unei astfel de fapte este cea mai drastică, și-anume, desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Potrivit convocărilor comunicate intimatului-contestator în vederea efectuării cercetării disciplinare prealabile, acesta a fost înștiințat că prin referatul de sesizare nr._/16.07.2014 s-a solicitat inițierea procedurii de cercetare disciplinară prealabilă, printre altele, pentru faptul că a fumat în locuri nepermise conform legislației în vigoare, mai precis că în data de 27.06.2014 a fumat în interiorul Stației O. Caransebeș.
În cuprinsul notei explicative pe care a dat-o (fila 198 dosar fond) intimatul-contestator a arătat în mod expres că a fumat în ușa din spatele stației, în spațiul exterior, în data de 27.06.2014, iar în procesul-verbal de ședință al Comisiei de disciplină (fila 193 dosar fond) acesta a arătat că a fumat în spatele stației, în backoffice, dar nu consideră că este un loc nepermis.
Având în vedere situația de fapt specifică din speța dedusă judecății, rezultând din înscrisurile și planșele fotografice depuse la dosar, prima instanță a conchis în mod justificat și argumentat că intimatul-contestator nu a săvârșit abaterea discipinară pentru care apelanta-intimată a dispus sancționarea disciplinară a acestuia cu desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
Astfel, după cum s-a arătat mai sus, potrivit art. 97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă la nivelul societății apelante, este interzis salariaților “să fumeze la locurile de muncă unde este interzis fumatul”.
În cauză, contestatorul a fumat în spațiu exterior, în zona din spatele stației și nicidecum în interiorul stației sau în zona din fața stației, unde se află pompele de carburanți.
Așa cum în mod corect a arătat și tribunalul, este de notorietate că în interiorul, respectiv în spațiul închis, și în fața stației unde se află pompele cu carburanți, este interzis fumatul, existând în mod evident în apropierea acestor pompe risc de explozie.Însă, s-a remarcat în mod just și faptul că în incinta stației respective, în spațiu deschis, este prevăzută o terasă, zonă în care este permis fumatul.Locul în care a fumat contestatorul, în spațiul exterior din spatele stației, se află la o distanță mai mare față de pompele de carburanți comparativ cu terasa respectivă, amenajată de societatea apelantă, fiind utilizată de clienții stației și unde este permis fumatul, iar declarațiile date de intimatul-contestator cu prilejul cercetării disciplinare nu pot conduce la concluzia recunoașterii de către acesta a abaterii ce i-a fost imputată, prevăzută expres de art.97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă la nivelul societății apelante, și-anume, că a fumat într-un loc de muncă unde este interzis fumatul.
Locul unde a fumat contestatorul, în aer liber, în spatele stației, se află la o distanță foarte mică și față de spațiul amenajat angajaților pentru fumat, iar în contextul dat, specific din pricina de față, nu se poate conchide că intimatul-contestator a săvârșit o abatere disciplinară gravă, respectiv cea imputată acestuia, care să justifice desfacerea disciplinară a contractului său individual de muncă, alta fiind, în mod evident, situația de fapt avută în vedere de către părțile contractante la momentul adoptării textului art.97 alin.1 lit.i din contractul colectiv de muncă la nivel de societate și scopul urmărit, situație care nu se regăsește în prezenta cauză.
Nu se poate reține că prin soluția pronunțată prima instanță s-ar fi subrogat în drepturile angajatorului, ci tribunalul, analizând în mod corect întregul material probator administrat în cauză, a arătat în mod justificat pentru care anume considerente a apreciat că intimatul-contestator nu a săvârșit abaterea disciplinară pentru care s-a dispus de către societate aplicarea celei mai drastice sancțiuni, respectiv aceea a desfacerii contractului individual de muncă al contestatorului.
Concluzionând, pentru considerentele mai sus arătate, Curtea privește apelul ca nefondat, astfel încât în baza art.480 alin.1 din codul de procedură civilă îl va respinge ca atare, sentința atacată fiind legală și temeinică, decurgând dintr-o corectă apreciere a probelor administrate în cauză și aplicare a dispozițiilor legale, în raport de situația de fapt reținută.
În temeiul disp.art.453 alin.1 Cod pr.civilă, apelanta va fi obligată să plătească intimatului-contestator R. M. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat suportat de intimatul-contestator în apel, potrivit chitanței doveditoare nr.189/16.11.2015 depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de intimata . SRL, cu sediul în București, ., sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1731/12.06.2015, pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu contestatorul R. M., cu domiciliul ales la Cabinet Avocat E. C., din Ploiești, .. 10, .. 1, județul Prahova.
Obligă apelanta să plătească intimatului-contestator R. M. suma de 2000 lei cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
E. - S. L. V. -A. P.
Grefier,
M. F.
Red. VAP/Tehnored.MF
4ex./23.12.2015
d.f._ - Tribunalul Prahova
j.f. C. R.
Operator de date cu caracter personal, Notificare nr.3120/2006
| ← Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr.... | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1946/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
