Despăgubire. Decizia nr. 1979/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1979/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 25-11-2015 în dosarul nr. 1979/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA NR. 1979
Ședința publică din data de 25 noiembrie 2015
Președinte - E. S.
Judecător - V.-I. S.
Grefier - D. V.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de pârâții M. P. – P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, Bulevardul Libertății, nr. 12 – 14, sector 5, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, cu sediul în București, Calea Griviței, nr. 24, sector 1 și P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, .. 1A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 634/3 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta B. A. O., cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul B., cu sediul în B., Bulevardul Unirii, nr. 170, județul B. și cu pârâții P. DE PE L. TRIBUNALUL B., cu sediul în B., Bulevardul Unirii, nr. 170, județul B. și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Apelurile sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit apelanții-pârâți M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, intimata-reclamanta B. A. O. și intimații-pârâții P. de pe lângă Tribunalul B. și M. Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că apelurile se află la primul termen de judecată, sunt motivate, au fost declarate în termenul legal procedural și că apelanții-pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă în cuprinsul motivelor de apel (filele 8, 12 și 17 verso).
De asemenea, se învederează că intimata-reclamantă B. A.-O. a depus la dosar întâmpinare, prin intermediul Compartimentului Registratură, înregistrată sub nr._/29 septembrie 2015, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate, menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond, ca fiind temeinică și legală și judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, având în vedere actele și lucrările dosarului și față de împrejurarea că, atât apelanții-pârâți M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în cuprinsul motivelor de apel (filele 8, 12 și 17 verso dosar), cât și intimata-reclamantă B. A.-O., în cuprinsul întâmpinării, depusă la dosar prin intermediul Compartimentului Registratură (fila 35 dosar), au solicitat în mod expres judecarea cauzei în lipsă, dând eficiență normelor imperative reglementate de dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 teza a II-a din noul Cod de procedură civilă, act normativ incident speței în raport de data inițierii litigiului, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra apelului.
CURTEA,
Asupra apelurilor civile de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului V., sub nr._, din data de 17.10.2014, reclamanta B. A. O., în contradictoriu cu pârâții M. P. - P. DE PE L. ÎNALTA CURTEA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, DIRECȚIA DE I. A CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE ȘI TERORISM, P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, P. DE PE L. TRIBUNALUL B. și M. FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea la plata dobânzii legale aferente drepturilor bănești cuvenite conform sentințelor civile nr. 315/2008 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița și 96/2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că prin aceste hotărâri judecătorești, pârâții din prezenta cauză au fost obligați la plata sumelor de bani, doar actualizate cu indicele de inflație, dar că solicitarea de a pretinde dobânzi pe cale separată nu este împiedicată de vreo dispoziție legală, cât timp obligația de plată subzistă.
Prin sentința civilă nr. 283/02.03.2015, Tribunalul V. a hotărât declinarea competenței în favoarea Tribunalului B., apreciind că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului B. sub nr._ din data de 15.04.2015.
Prin sentința civilă nr. 634/3 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B. a fost admisă excepția autorității de lucru judecat și a fost respinsă, pe acest considerent, cererea de obligare a pârâților la plata dobânzilor legale solicitate pentru drepturile salariale acordate conform sentinței nr. 96/02.12.2008 a Curții de Apel Ploiești.
A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la dobânzile legale solicitate anterior datei de 17.10.2011 și respinsă, ca fiind prescrisă, cererea având ca obiect dobânzile pretinse anterior datei de 17.10.2011.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta B. A. O. și au fost obligați pârâții să plătească reclamantei dobânzile legale aferente drepturilor salariale acordate conform sentinței nr. 315/05.03.2008 a Tribunalului Dâmbovița, începând cu 17.10.2011 și până la plata efectivă a drepturilor.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Conform art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor autorității de lucru judecat și prescripției dreptului la acțiune.
Obiectul litigiului îl reprezintă cererea reclamantei de a fi obligați pârâții la plata dobânzilor legale pentru drepturile bănești acordate potrivit titlurilor executorii
reprezentate de sentința nr. 315/05.03.2008 (filele 19-21), pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr._, și sentința nr. 96/02.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr._ (filele 6-10).
Instanța a observat că, referitor la aceeași cerere, care a avut caracter accesoriu, prin sentința 96/02.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a fost respinsă cererea formulată de aceeași reclamantă. În dispozitivul hotărârii, se menționează soluția de respingere ca neîntemeiată a cererii privind acordarea dobânzii legale, arătându-se în considerente că nu sunt incidente dispozițiile Ordonanței nr. 9/2000.
Tribunalul a constatat că, printr-o hotărâre definitivă (irevocabilă, în raport de normele procedurale aplicabile sentinței analizate, art. 377 alin. 2 pct. 1 din codul de procedură civilă de la 1865), acțiunea reclamantei a fost respinsă, există identitate de părți și obiect între cele două acțiuni, cauza juridică este aceeași (raportul de muncă).
Sunt întrunite condițiile art. 430 și art. 431 din Codul de procedură civilă, identitatea de părți, obiect și cauză, astfel că pârâții nu mai puteau fi chemați în judecată pentru aceleași pretenții.
Față de aceste considerente, de fapt și de drept, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat și a fost respinsă acțiunea, sub aspectul acordării dobânzilor pentru drepturile salariale acordate prin sentința 96/02.12.2008, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
Cât privește excepția prescripției, care va fi analizată în raport de titlul executoriu reprezentat de sentința nr. 315/05.03.2008 (filele 19-21), pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr._, tribunalul a reținut că dreptul la acțiune privind dobânda legală, care este un accesoriu al creanței principale, reprezentate de drepturi salariale, se naște odată cu dreptul la acțiune privind creanța principală.
Sunt incidente prevederile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, care prevăd dreptul salariatului de a sesiza instanța în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat. Data nașterii dreptului la acțiune, în raport de obiectul acțiunii, dobânda legală, s-a născut la aceeași dată cu drepturile salariale neachitate, acordate prin hotărâre judecătorească.
Referitor la regulile de calcul pentru acest termen de prescripție, instanța a reținut aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, fiind vorba despre prescripții începute și neîmplinite. Art. 201 din Legea nr. 71/2011 prevede: „Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit”. În cauza de față, la data intrării în vigoare a Noului Cod civil, 01.10.2011 (conform art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011), termenul de prescripție începuse să curgă și nu se împlinise până la . noilor dispoziții, astfel că prescripția rămâne supusă legii care a instituit-o, inclusiv sub aspect procesual.
Potrivit art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Pe lângă principiul prescripției dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescripția dreptului la acțiune privind un drept principal, legea mai consacră și un alt principiu care guvernează efectele prescripției extinctive, cel în virtutea căruia se stinge printr-o prescripție distinctă dreptul la acțiune privind fiecare prestație în cazul obligațiilor cu executare succesivă (art. 12 din Decretul nr. 167/1958).
În legătură cu acest ultim principiu, dobânzile, fiind prestații succesive în sensul art. 12 din decret, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.
În cauză, nu se poate reține un caz de întrerupere a prescripției prin recunoașterea dreptului de către debitor a unor sume parțiale, în baza actelor normative care au eșalonat plata drepturilor salariale, întrucât așa cum rezultă, atât din O.U.G. nr. 71/2009, cât și din redactarea Legii nr. 230/2011, prin cele două acte normative nu a operat o recunoaștere a dreptului a cărui acțiune se prescrie, ci s-a instituit o procedură de plată eșalonată a unor sume stabilite prin hotărâri judecătorești, ceea ce nu echivalează cu recunoașterea dreptului.
Față de aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul a admis excepția prescripției și a respins ca fiind prescrisă acțiunea pentru dobânzile pretinse anterior datei de 17.10.2011 (acțiunea a fost înregistrată la 17.10.2014).
Pe fondul cererii, raportat la data nașterii dreptului, a tribunalul a reținut că legea aplicabilă este Codul civil 1864, care, la art. 1073, prevedea dreptul creditorului de a obține îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, dreptul la dezdăunări. Conform art. 1082 din Codul civil, debitorul este obligat a plăti daune interese pentru întârzierea executării, chiar dacă nu există rea credință din partea sa, afară de justificarea unei cauze străine și neimputabile.
Art. 1088 din același Cod prevede: „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fideiusiune și societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ținut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.”
Față de aceste reglementări sus menționate, instanța a constatat că, în speță, fiind vorba despre accesorii ale drepturilor salariale ce alcătuiesc creanța cuprinsă în titlul executoriu, daunele interese pentru întârzierea executării sunt reglementate și prin dispozițiile speciale ale art. 166 alin. 4 din Codul muncii, potrivit cu care: „Întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului.”
Din coroborarea acestor norme rezultă dreptul reclamantei, la obținerea unei dezdăunări derivate din neexecutarea obligației la timp, ce se referă la beneficiul nerealizat, ca parte componentă a prejudiciului, care este distinct de actualizarea cu rata inflației a sumelor datorate inițial.
O astfel de actualizare atrage răspunderea debitorului pentru neexecutarea la timp a obligației de plată a unei sume de bani, însă întemeiată pe o altă cauză. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește de fapt păstrarea valorii reale a obligației bănești la data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezultă din faptul că repară partea din beneficiul nerealizat care nu este acoperit de dobândă.
Dobânda legală reprezintă prejudiciul pentru beneficiul nerealizat (potrivit art. 1084 Cod civil, daunele interese cuprind în genere pierderea ce a suferit creditorul și beneficiul de care a fost lipsit) având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație.
Dacă actualizarea cu rata de inflație are ca finalitate aducerea creanței la valoarea ei reală, în aceeași expresie economică din momentul stabilirii ei, fără altă componentă adăugată (protejându-se, astfel, interesele creditorului, care nu trebuie să suporte din patrimoniul propriu, fără o culpă a sa, efectele devalorizării monedei), în cazul daunelor interese moratorii, intervine o reparație a prejudiciului creat prin neexecutarea la timp a creanței bănești, de această dată sub forma beneficiului nerealizat, care, potrivit legii aplicabile, nu poate cuprinde decât dobânda legală.
Dobânda reprezintă o sancțiune, daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată, în timp ce actualizarea obligației cu rata inflației reprezintă valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, respectiv daune compensatorii.
În ceea ce privește efectul, instanța a constatat că, prin acordarea dobânzii, se urmărește sancționarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligației care îi incumbă, în timp ce, prin actualizarea debitului, se urmărește acoperirea unui prejudiciu efectiv cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data scadenței până la plata efectivă a sumei datorate. Actualizarea se constituie într-o modalitate de reparare a pierderii suferite de creditor, în timp ce dobânda urmărește acoperirea beneficiului nerealizat.
Totodată, instanța a constatat că executarea titlului executoriu a fost eșalonată prin acte normative succesive, respectiv prin O.U.G. nr. 71/2009 și Legea nr. 230/2011, creanțele urmând a fi executate în anumite procente și la anumite termene. Nu s-a interzis prin acest act normativ acordarea dobânzilor, art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 71/2009 referindu-se numai la actualizarea sumelor cu rata inflației.
Prin obligarea la plata dobânzii legale aferente creanței neexecutate nu se poate susține că se ajunge la o dublă reparare a prejudiciului, ci se asigură repararea integrală a prejudiciului.
Dobânda legală se datorează indiferent de motivul pentru care suma datorată nu este plătită la scadență și independent de existența sau inexistența culpei debitorului. Existența unui act normativ de eșalonare a plății debitului nu poate înlătura îndreptățirea la plata dobânzilor legale pentru sumele scadente stabilite prin hotărâri judecătorești, acest act normativ având ca efect numai amânarea executării obligației.
O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești stabilește nivelul dobânzii legale pentru aceste obligații, iar aceste dobânzi, accesorii ale creanțelor reclamantei se cuvin ca daune moratorii, ce au un alt temei decât al daunelor cu caracter compensatoriu pe care creditorul le poate pretinde solicitând actualizarea creanței la inflație.
Prin Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanță, conform art. 517 alin. 4 din Codul de procedură civilă, s-a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 1028 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin. 1, alin. 2 teza I și art. 1535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificării prin Legea nr. 230/2011 cu modificările și completările ulterioare.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, instanța a admis acțiunea, în parte, și a obligat pârâta să plătească reclamantei dobânda legală aferentă drepturilor salariale acordate conform sentinței nr. 315/05.03.2008 a Tribunalului Dâmbovița, începând cu 17.10.2011 și până la plata efectivă a drepturilor.
Împotriva sentinței au declarat apel pârâții P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, M. P. – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Pârâtul P. de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a învederat că având in vedere dispozițiile art. 60 din Ordinul Ministerului Justiției nr. 2632/ C din 30 iulie 2014 privind Regulamentul de ordine interioara al parchetelor, precum si a Ordinului nr. 2037 / 24.09.2008 al Procurorului General al P.I.C.C.J. de inființare în cadrul Parchetului de pe langa Curtea de Apel Ploiești a Biroului Juridic, interesele Parchetului de pe langa Tribunalul B. - apelant-parat în prezenta cauză, vor fi apărate tot de către Biroul Juridic al P.C.A. Ploiești, apelul fiind formulat și în numele Parchetului de pe lângă Tribunalul B., având calitatea în cauză de apelant-parat.
In temeiul art.466, art.471, art.476, art.477 si art.479 NCPC, s-a solicitat admiterea apelului și în baza efectului devolutiv al acestuia să se efectueze o nouă judecată în fond a cauzei, reanalizand întreaga situație de fapt și de drept, urmând a se dispune schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii pe fond a acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Apelantul a susținut că în ceea ce privește fondul cauzei, atât prin întampinarea formulata, cât și prin adresele depuse la dosar s-a demonstrat că neexecutarea obligației s-a datorat unui context legislativ pe care instituția era obligată să-1 respecte. Mai mult decât atât, sumele nu sunt exigibile prin raportare la termenele de plată impuse de OUG nr. 71/2009, astfel încât admiterea pe fond a acțiunii este neîntemeiată.
Conform art. 1 alin 2 din O.U.G. nr. 71/2009 - modificată, orice executare silită se suspendă de drept ,astfel încat sumele devin exigibile doar conform procedurii de executare prevăzută la art. 1 alin. 1 din actul normativ invocat.
Apelantul a precizat că decizia nr. 2/2004 a Inaltei Curți de Casație și Justiție pe ale cărei dispoziții își întemeiază instanța soluția, precizează ca „pot fi acordate,, daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar”. Sintagma „pot fi acordate” lasă la latitudinea instanțelor acordarea sau nu în concret a acestor drepturi, dacă sunt întrunite condițiile legale privind acordarea acestor dobânzi.
Or, a precizat apelantul, așa cum s-a arătat în întampinare, sumele datorate nu sunt exigibile. Practic, instituția este obligată sa plătească daune-moratorii pentru a respecta dispozițiile legale.
La rândul său, pârâtul M. P. - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a criticat soluția instanței de fond, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinței civile nr. 634/2015 din 03 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B. în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
S-a învederat instanței că prin Decizia nr. 2/17 februarie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit, în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 din Codul civil, respectiv art. 1531 alin. 1, alin 2 teza I și art. 1535 alin. 1 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil că pot fi acordate daune interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, cu modificările și completările ulterioare.
Formularea „pot fi acordate”, a arătat apelantul, exclude ab initio imperativul categoric, nu instituie o obligație, ci lasă instanțelor posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite condițiile legale privind acordarea dobânzilor.
În ceea ce privește posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanței și daunele-interese moratorii, deși, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligației cu indicele de inflație (damnum emergens), în privința creanțelor ce intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanțele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor.
Totodată, s-a învederat că prin decizia nr. 838/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art. 146 lit. e din Constituție.
Astfel, Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă.
Prin decizia Curții Constituționale s-a statuat definitiv și obligatoriu că Înalta Curte de Casație și Justiție a încălcat atribuțiile constituționale, modificând norme juridice cu putere de lege. Așa fiind, instanța are obligația să dispună soluționarea prezentei cauze în considerarea respectării dispozițiilor legale în materie.
In acest sens, în raport de starea de fapt și de drept incidență și pentru argumentele expuse, apelantul a apreciat că se impune respingerea acțiunii ca nefondată.
Față de considerentele expuse și de normele legale incidente, s-a solicitat admiterea apelului, modificarea sentinței civile nr. 634/2015 din 03 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B., în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, a apreciat, la rândul său, prin apelul promovat că sentința este nelegală și netemeinică, solicitând admiterea apelului, rejudecarea cauzei în fond și, în baza art. 480 alin. 2 Cod proc. civ., schimbarea sentinței civile nr. 634/2015 din 03 iunie 2015 în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
S-a solicitat instanței de control judiciar ca în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. 1 C. proc. civ., să se verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.
Asupra fondului cauzei, apelanta a învederat că problematica dedusă judecății a fost dezlegată, cu forța obligatorie conferită de art. 517 alin. 4 C. proc. civ., de Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, care, prin Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, a statuat că „în aplicarea dispozițiilor art.1082 și art. 1088 din Codul civil din anul 1864, respectiv art. 1531 alin (1), alin. (2) teza î și art.1535 alin. (1) din Legea nr.287/2009 privind Codul civil, pot fi acordate daune - interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariate personalului din sectorul bugetar în condițiile art. 1 și art. 2 din O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar, aprobata cu modificări prin Legea nr.230/2011, cu modificările și completările ulterioare". Insa, formularea „pot fi acordate" exclude imperativul categoric, nu exprimă o obligație, ci lasă instanțelor posibilitatea de a aprecia dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea dobânzilor.
Raportat la obiectul său, limitele aplicării deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt trasate de Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 631 din 3 iulie 2009, prin care a fost soluționat conflictul juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte, instanța de contencios constituțional fiind sesizată de Președintele României în temeiul art. 146 lit.e din Constituție. Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Guvernul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția României. Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate sa instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora".
Soluțiile pronunțate de instanțe în cauzele având ca obiect plata dobânzii legale se întemeiază pe Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Or, prin decizia Curții Constituționale, anterior evocată, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, în mod definitiv și obligatoriu, că exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție de către Înalta Curte de Casație și Justiție nu este compatibilă cu instituirea, modificarea, abrogarea unor norme juridice cu putere de lege". Prin decizia instanței de control constituțional s-a stabilit, așadar, ca Înalta Curte de Casație și Justiție și-a depășit competența legală, iar hotărârile sale au o autoritate determinantă în soluțiile pronunțate de instanțele de judecată, acestea exercitându-și posibilitatea de apreciere și de alegere în limitele statuate prin hotărârea pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.
Decizia Curții Constituționale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele cu acest obiect strict prin prisma elementelor de legalitate, fără a atribui dispozițiilor legale o interpretare extinsă. Prin urmare, soluționarea prezentei cauze nu trebuie să se realizeze prin raportare la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.2 din 17 februarie 2014. Decizia Curții Constituționale relevă două dimensiuni: una de competență, ce cade în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție, și o alta de legiferare. Competența Înaltei Curți de Casație și Justiție are semnificația „unificării practicii judiciare," mai exact a asigurării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești. Atributul de legiferare este exprimat prin enumerarea competențelor pe care nu le are Înalta Curte de Casație și Justiție - modificare, abrogare a normelor juridice.
Apelanta a mai învederat că în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtei Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata dobânzii legale începând cu 17.10.2011.
Instanța de fond doar a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1073, art. 1082, art. 1084, art. 1088 din vechiul cod civil și art. 166 alin. 4 din Codul muncii, fără a analiza îndeplinirea condițiilor legale privind acordarea dobânzii. Totodată, tribunalul a constatat că executarea hotărârii judecătorești în cauză a fost eșalonată prin acte normative succesive, fără însă a reține că o atare eșalonare s-a produs dincolo de voința pârâților, fiind dispusă de legiuitor.
A arătat apelanta că potrivit art. 1082 din vechiul Cod civil, „Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligației, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din parte-i, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată." Astfel, potrivit textului invocat, debitorul obligației de plată a unei sume de bani datorează daune-interese dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: nu a executat obligația sau a executat-o cu întârziere; nu justifică faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.
În cauză, a arătat apelanta, debitoarea obligației de plată a drepturilor bănești recunoscute pe cale judiciară în beneficiul reclamantei justifică faptul că neexecutarea la data rămânerii definitive a titlului executoriu provine dintr-o cauză străină, care nu îi poate fi imputată. Prin urmare, în cazul în care în mod nejustificat debitorul nu-și execută obligația și se află în întârziere, creditorul, în realizarea dreptului său la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, poate opta, fără a pierde dreptul la daune-interese, să folosească, atunci când este cazul, orice mijloace prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său.
Cerința întârzierii de către angajator, în mod nejustificat, a plății drepturilor bănești datorate angajatului este prevăzută expres și în cuprinsul art. 166 alin. 4 din Legea nr. 53/2003, republicată, text potrivit căruia „întârzierea nejustificată a plății salariului sau neplata acestuia poate determina obligarea angajatorului la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului."
Textul de lege stabilește condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a da naștere în sarcina debitorului a obligației de plată a daunelor-interese, anume: Neexecutarea (fără justificare) de către debitor a obligației; Existența unui raport de cauzalitate direct și necesar între neexecutarea obligației și prejudiciul cauzat creditorului.
În cauză nu e îndeplinită condiția ca debitorul obligației să nu fi achitat suma de bani la scadență, respectiv cerința neexecutării fără justificare a obligației de plată la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
Plata eșalonată a creanței, realizată în decursul termenelor strict prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, nu poate atrage incidența dispozițiilor art. 1082 și art. 1088 Cod civil și nici ale art. 166 alin. 4 din Codul muncii, republicat.
În executarea obligației de plată s-a îndeplinit obligația de diligență stabilită prin art. 1480 alin. 1 Cod civil, text potrivit căruia „Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligenta pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar dispune altfel".
Apelanta a precizat că hotărârea judecătorească în discuție vizează acordarea de drepturi salariale restante, motiv pentru care în cauză sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare. Actele normative incidente în materia executării hotărârilor judecătorești prin care au fost acordate drepturi bănești în favoarea personalului din sistemul justiției au suferit modificări succesive sub aspectul termenelor și al cuantumului plăților, situație în care M. P. s-a aflat în imposibilitate legală de a stinge complet obligațiile de plată.
Potrivit art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, în forma inițială, „Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel: în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."
Ulterior, prin O.U.G. nr. 45/2010, aceste termene au fost decalate astfel: „a) în anul 2012 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu." Prin Legea nr. 230/2011, art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009 a fost modificat după cum urmează: „(1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:
în anul 2012 se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 se plătește 35% din valoarea titlului executoriu."
Raportat la aceste modificări ale legislației, neimputabile debitoarei, aceasta din urmă a procedat la plata eșalonată a creanței.
Prin urmare, a apreciat apelanta, neexecutarea integrală a obligației de plată la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești este justificată pe deplin de către debitoare și provine dintr-o cauză străină de voința acesteia.
S-a precizat de către apelantă că în virtutea art. 1 alin. 4 și alin. 5 din Legea nr. 508/2004, procurorul-șef al D.I.I.C.O.T. este ordonator secundar de credite, iar finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale acestei structuri de parchet se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate D.I.I.C.O.T. fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite la cererea ordonatorilor principali de credite numai după deschiderea de credite sau alimentarea cu fonduri de către M. Finanțelor Publice a conturilor deschise pe seama acestora. Din creditele bugetare deschise, ordonatorii principali de credite repartizează unităților din subordine creditele bugetare pe baza înscrisului „Dispoziție bugetară", care se întocmește și se depune la Direcția Generală de Trezorerie și contabilitate Publică. In conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole și articole au destinație precisă și limitată", iar potrivit art. 47 „creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui capitol", în timp ce dispozițiile art. 72 alin.1 lit. a din același act normativ statuează că este infracțiune nerespectarea dispozițiilor art. 14 alin. 3 din același act normativ, în acord cu care „Nicio cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare".
Art. 1 din Legea nr. 92/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2011 care modifică art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, prevede următoarele: „(1) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă. (2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul îndeplinirii atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate."
În anul 2010 executarea hotărârilor judecătorești având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar era supusă regimului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 11/2010 a bugetului de stat pe anul 2010.
În executarea prevederilor legale invocate anterior a fost adoptată H.G. nr. 422/2010, virarea efectivă către reclamante a unei părți din sumele de încasat în temeiul hotărârilor judecătorești făcându-se în luna septembrie 2010.
De asemenea, în executarea dispozițiilor art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011, prin hotărârile de Guvern nr. 257/2012, nr. 598/2012, nr. 954/2012, nr. 1169/2012, nr. 149/2013, nr. 355/2013, nr. 697/2013, nr. 977/2013, nr. 248/2014, nr. 51/2014, nr. 870/2014, nr. 1105/2014 și nr. 195/2015 s-a aprobat suplimentarea bugetului Ministerului P. cu anumite sume la capitolul 61.01 "Ordine publică și siguranță națională", titlul 10 "Cheltuieli de personal".
Conform art. 26 alin. 1 din O.U.G. nr. 74/2014 cu privire la rectificarea bugetului de stat pe anul 2014 și unele măsuri bugetare, în anul 2014, prin derogare de la prevederile art. 1 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 71/2009, aprobată cu modificări prin Legea nr. 230/2011, și ale art. 14 alin. 1 din O.G. nr. 17/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 280/2013, persoanele juridice de drept public, instituțiile și autoritățile publice, indiferent de sistemul de finanțare, coordonare și de subordonare, pot plăti tranșa aferentă anului 2015. În limitele suplimentărilor efectuate în temeiul normelor sus-invocate, în executarea hotărârii judecătorești, reclamantei i s-au plătit și în anii 2012, 2013, 2014 și 2015 o parte din drepturile bănești. Modificările suferite de legislația în materie nu sunt imputabile debitorului, ci constituie o cauză exoneratoare de răspundere, angajatorul procedând la plata eșalonată a creanțelor în cuantumul și la termenele stabilite prin dispoziții legale.
Apelanta a menționat că O.U.G. nr. 71/2009, aprobată prin Legea nr. 230/2011 asigură un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului și nu obligă creditorii să suporte o sarcină disproporționată raportat la garanțiile ce însoțesc edictarea actelor normative în discuție.
Astfel, se observă că s-a stabilit cu precizie perioada în care va fi realizată executarea totală a titlurilor, se precizează nivelul și termenele de efectuare a plăților intermediare, iar pentru a evita devalorizarea sumelor ce fac obiectul titlurilor executorii a fost prevăzută actualizarea drepturilor cu indicele prețurilor de consum. Toate aceste mecanisme asigură așadar executarea integrală a titlurilor executorii, fără a aduce atingere înseși substanței drepturilor recunoscute, acordând totodată statului posibilitatea să identifice resursele financiare necesare achitării acestor sume în contextul circumstanțelor excepționale, reprezentate de condițiile economice generale extrem de dificile, grav deficit bugetar actual, acută criză economică națională și internațională.
Aceste direcții sunt susținute, de altfel, și în jurisprudența constantă a Curții Constituționale, care a considerat ca fiind constituționale prevederi care au ca finalitate instaurarea unui climat de ordine financiar-bugetară, care nu scutește, ci, dimpotrivă, obligă ordonatorii de credite la demersuri pentru a obține prevederi în buget pentru satisfacerea obligațiilor înscrise în titluri executorii.
Statul nu a refuzat aplicarea hotărârilor judecătorești, ci, din contră, le-a recunoscut și și-a luat angajamentul ferm de a le executa întocmai potrivit criteriilor rezonabile și obiective stabilite în O.U.G. nr. 71/2009 aprobată prin Legea nr. 230/2011.
Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în situații excepționale statele pot interveni în procedura de executare, cu condiția ca o asemenea intervenție să nu aibă drept consecință împiedicarea, invalidarea sau întârzierea de o manieră excesivă a executării, or, măsura preconizată reprezintă o amânare a executării pe o perioadă rezonabilă în sensul Constituției și Convenției și este adoptată în scopul unic al identificării, în condițiile actuale de severă criză economică, a soluțiilor pentru acoperirea acestor cheltuieli bugetare.
In această situație, debitorii - ordonatori de credite din sistemul justiției - sunt obligați în continuare să ia toate măsurile ce se impun pentru efectuarea eșalonată a plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
Punctul de vedere al Curții Constituționale a României menționat supra a fost îmbrățișat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia din data de 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României".
In cauza sus-menționată, reclamanții invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și M. Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante. In motivarea hotărârii sale, C.E.D.O. a apreciat că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială. C.E.D.O. a apreciat că eșalonarea plăților de către Guvern, în calitatea sa de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând cu anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților. C.E.D.O. a mai argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.
Față de considerentele expuse, apelanta a apreciat că plata eșalonată a drepturilor bănești efectuată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu poate fi calificată neexecutare nejustificată a plății drepturilor bănești, în accepțiunea art. 1082 din vechiul Cod civil.
În cuprinsul dispozițiilor art. 1 alin. 3 din O.U.G. nr. 71/2009, cu modificările ulterioare, legiuitorul a prevăzut că sumele plătite în temeiul respectivului act normativ se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de S.. C. legal nu permite suplimentarea dobânzii legale cu alte tipuri de despăgubiri. Prin edictarea art. 1088 în vechiul Cod civil legiuitorul a urmărit să elimine aleatoriul și dificultățile de ordin probatoriu în stabilirea prejudiciului produs prin neexecutarea obligației bănești.
Conform art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod civil, „La obligațiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate". Cu privire la întinderea daunelor ce se cuvin creditorului în cazul întârzierii în executarea obligațiilor bănești, există opinia potrivit căreia părțile nu pot stipula în contract și nici nu pot solicita pe cale judecătorească alte daune, deoarece sintagma "nu pot cuprinde decât dobânda legală", conținută în art. 1088 alin. 1 din vechiul Cod Civil, interzice adăugarea altor daune la dobânda legală, cu excepția cazurilor indicate în partea finală a acestuia. Cumulul dobânzii legale cu alte daune este inadmisibil și pentru că dobânda legală reprezintă tot daune (moratorii) particularizate prin aceea că sunt evaluate de legiuitor la nivelul dobânzii legale.
Prin cumulul ratei inflației cu dobânda legală se ajunge la situația îmbogățirii fără just temei, a precizat apelanta.
Cumulul dobânzii legale cu alte daune este inadmisibil și pentru că dobânda legală reprezintă tot daune (moratorii) particularizate prin aceea că sunt evaluate de legiuitor la nivelul dobânzii legale. Actualizarea creanței are natură moratorie, deoarece prejudiciul ce urmează să fie acoperit astfel este cauzat numai prin întârziere, întrucât obligațiile bănești pot fi executate în natură întotdeauna. Plata dobânzii legale în cazul în care suma de bani a fost actualizată înseamnă o dublă reparație, prejudiciul fiind acoperit fie de dobânda legală, fie de diferența rezultată din actualizarea datoriei.
Apelanta a apreciat că dobânda se cuvine doar de la data cererii de chemare în judecată (17.10.2014) și numai pentru sumele datorate si rămase neexecutate la momentul respectiv.
Sub aspectul momentului de la care este datorată dobânda de către debitoare, apelanta a învederat că în speță, debitoarea nu este de drept în întârziere, nefiind incidente ipotezele prevăzute de art. 1079 din vechiul Cod civil, iar creanțele nu fac parte din categoria celor pentru care, potrivit legii, să curgă dobânda de drept, așa cum prevăd dispozițiile art. 1088 alin. 2 din vechiul Cod civil.
In aceste condiții, dobânda este datorată de la data când a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată.
In situația admiterii pretențiilor, reclamanta, în calitate de creditoare, este beneficiară a dobânzii legale pentru neexecutarea integrală a obligației de plată a creanței, motiv pentru care daunele-interese nu ar putea fi aferente decât sumelor neexecutate la data cererii de chemare în judecată.
Pe de altă parte, a menționat apelanta, în cauza înregistrată sub nr._ pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, Curtea de Apel C. a sesizat instanța supremă cu privire la interpretarea și aplicarea prevederilor: art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil 1864 și art. 1523 alin. 2 lit. d) din Codul civil (Legea nr. 287/2009) raportat la art. 166 alin. 1 și 4 din Codul Muncii republicat (art. 161 alin. 1 și 4 din Codul Muncii în forma anterioară republicării) și art. 1088 Cod civil 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, art. 2 din O.G. nr. 13/2011 și art. 1535 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) respectiv art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958 raportat la art. 171 din Codul Muncii republicat (art. 166 Codul Muncii în forma anterioară republicării) în sensul de a stabili: data de la care se datorează dobânda legală pentru drepturile salariale respectiv:data scadenței obligației de plată sau data de la care hotărârea judecătorească prin care pârâtul a fost obligat la plata drepturilor salariale a devenit executorie cu consecința plății dobânzii de la aceste date până la data plății fiecărei sume achitate, inclusiv pentru sumele plătite până la data formulării acțiunii pentru plata dobânzii sau data cererii de chemare în judecată pentru acordarea dobânzii legale cu consecința plății numai pentru sumele rămase neachitate la această dată; dacă plata parțială de către debitor a unor sume stabilite prin titluri executorii
întrerupe prescripția extinctivă în condițiile în care aceste plăți se fac în aplicarea unui act normativ cu putere de lege prin care în favoarea debitorului se instituie termene de plată eșalonată a debitului (cum ar fi O.U.G. nr. 71/2009).
Prin decizia nr. 21 pronunțată la 22 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă a admis sesizarea Curții de Apel C. - Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și a stabilit că „în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 1079 alin. 2 pct. 3 din Codul civil de la 1864 și art. 1523 alin. 2 lit. d din Codul civil raportat la art. 166 alin. 1 și 4 din Codul Muncii, republicat, cu modificările și completările ulterioare (art. 161 alin. 1 și 4 din Codul Muncii în forma anterioară republicării) și art. 1088 Cod civil de la 1864, art. 2 din O.G. nr. 9/2000, aprobată prin Legea nr. 356/2002, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 din O.G. nr. 13/2011, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu modificările și completările ulterioare și art. 1535 din Codul civil, dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani de la data introducerii acțiunii." Dezlegarea dată de instanța supremă este obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. 3 Cod proc. civilă.
In considerarea acestei decizii, s-a arătat că apelanta-pârâtă ar putea fi obligată la plata dobânzii legale doar începând cu 17.10.2014, iar nu de la 17.10.2011, cum greșit a dispus prima instanță.
S-a solicitat admiterea apelului, rejudecarea cauzei în fond și, în baza art. 480 alin. 2 Cod proc. civilă, schimbarea sentinței civile nr. 634/2015, în principal, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate, iar în subsidiar, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei aferente perioadei anterioare datei de 17.10.2014.
In drept, apelul a fost întemeiat pe prevederile art. 466 și urm. Cod proc. civ. și art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată.
Intimata B. A. O. a formulat la data de 29.09.2015 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor ca nefondate.
Curtea, examinând sentința apelată, prin prisma criticilor invocate, în raport de actele și lucrările dosarului, reține următoarele :
Curtea urmează să analizeze apelurile promovate răspunzând criticilor formulate prin considerente comune, dat fiind că, în esență, căile de atac formulate de pârâți vizează aceeași problemă de drept, respectiv dreptul reclamantei la acordarea daunelor moratorii cu începere de la data emiterii titlurilor executorii și în continuare până la achitarea integrală a sumelor pe care le datorează conform sentințelor pronunțate în favoarea sa.
Referitor la criticile de netemeinicie a sentinței, Curtea arată că prin Legea nr. 230/2011 pentru aprobarea O.U.G. nr. 71/2009 s-a instituit o procedură specială de executare a sumelor menționate în titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar (ipoteză aplicabilă intimatei-reclamante din cauză), conform căreia, plata acestor sume se va face în cinci tranșe, după cum urmează: în anul 2012 – 5% din valoarea titlului executoriu; în anul 2013 – 10% din valoarea titlului executoriu; în anul 2014 – 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2015 – 25% din valoarea titlului executoriu; în anul 2016 – 35% din valoarea titlului executoriu.
Instanța europeană a statuat, investită fiind cu contestarea acestor dispoziții legale, prin hotărârea dată în Cauza D. ș.a. contra României că cererile formulate sunt neîntemeiate, eșalonarea plăților de către Guvernul României, în calitatea sa de debitor, realizată printr-o . acte normative începând cu anul 2008, fiind considerată ca rezonabilă, de natură să nu afecteze însăși substanța dreptului.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 2/17.02.2014 pronunțată în recursul în interesul legii a precizat că în aplicarea dispozițiilor art. 1082 și 1088 din vechiul Cod civil, respectiv a art. 1531 alin. 1 și alin. 2 teza II și a art. 1535 alin. 1 din noul Cod civil, pot fi acordate daune interese moratorii, sub forma dobânzii legale, pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titlurile executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului bugetar, în condițiile art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 71/2009.
Față de aceste dispoziții, Curtea stabilește că criticile formulate de pârâți sub acest aspect au fost formulate cu ignorarea deciziei nr. 2/17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, conform art. 517 alin. 4 din noul Cod de procedură civilă.
Prin această decizie, ÎCCJ a statuat asupra admisibilității acțiunii de acordare a daunelor interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condițiile O.U.G. nr. 71/2009, întemeiată pe dispozițiile art. 1082 și ale art. 1088 din vechiul Cod civil, respectiv pe art. 1531 și art. 1535 din noul Cod civil.
S-a precizat de către ÎCCJ, în decizia nr. 2/2014, că în speță sunt aplicabile regulile răspunderii civile delictuale, care reprezintă dreptul comun în materia răspunderii civile, iar prin instituirea obligației de actualizare a sumei cu indicele prețurilor de consum și implicit prin O.U.G. nr. 71/2009, s-a recunoscut de stat existența prejudiciului cauzat prin executarea eșalonată și în consecință, s-a instituit o reparație parțială (damnum emergens); conform principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, se impune acordarea și a daunelor interese moratorii, sub forma dobânzii legale, cu titlu de beneficiu de care creditorul a fost lipsit (lucrum cessans).
Față de prevederile art. 517 alin. 4 NCPC, conform cărora dezlegarea dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării în Monitorul Oficial al României - decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 411 din data de 3.06.2014- Curtea constată că în mod corect judecătorul fondului a dat eficiență prevederilor textului de lege menționat, dispunând admiterea în parte a acțiunii.
Curtea apreciază că prin acordarea dobânzii legale nu se realizează deci o dublă reparare a prejudiciului și o îmbogățire fără just temei a intimatei, fiind acordată cu titlu compensatoriu (damnum emergens) față de necesitatea menținerii valorii reale a obligației monetare la data efectuării plății, urmare deprecierii valorii banilor, în timp ce dobânda legală este acordată cu titlu de daune moratorii pentru acordarea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), pentru că din culpa debitorului, care nu a executat obligația de plată la scadență, suma de bani datorată nu a putut fi folosită în perioada de timp dintre data pronunțării titlului executoriu, conform art. 278 alin 1 pct. 1 NCPC, și data efectivă a plății.
Curtea apreciază că și prin adoptarea Legii nr. 230/2011 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2009 s-a ivit o situație prejudiciabilă pentru reclamanta, întrucât titlul executoriu irevocabil a fost pus în executare prin voința debitorului cu depășirea limitelor de rezonabilitate pe care le reglementează art. 6 din CEDO.
Critica apelantei că în mod nelegal prima instanță a admis acțiunea și a dispus obligarea pârâtei Direcția de I. a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism la plata dobânzii legale începând cu 17.10.2011,este nefondată întrucât acțiunea a fost formulată la data de 17 octombrie 2014 ,și aplicându-se termenul de prescripție de 3 ani ,data de la care are dreptul reclamanta este începând cu 17 .10 2011, conform art. 268 litera c Codul muncii.
Deși apelanta a apreciat că dobânda se cuvine doar de la data cererii de chemare în judecată (17.10.2014) și numai pentru sumele datorate și rămase neexecutate la momentul respectiv,art.268 alin.1 litera c Codul muncii prevede clar :,,Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator;
Și prin decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior introducerii acțiunii conform art. 1079 alin. 2 pct. 3 din vechiul Codul civil și art. 1523 alin. 2 litera d Codul civil raportat la art. 166 alin. 1 și 4 Codul muncii, art. 1088 Cod civil, art. 2 O.G. nr. 9/2000 și art. 1535 Codul civil.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 480 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă, Curtea va respinge apelurile declarat de pârâți ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile declarate de pârâții M. P. – P. DE PE L. ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, cu sediul în București, Bulevardul Libertății, nr. 12 – 14, sector 5, DIRECȚIA DE I. A INFRACȚIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ȘI TERORISM, cu sediul în București, Calea Griviței, nr. 24, sector 1 și P. DE PE L. CURTEA DE APEL PLOIEȘTI, cu sediul în Ploiești, .. 1A, județul Prahova, împotriva sentinței civile nr. 634/3 iunie 2015 pronunțată de Tribunalul B., în contradictoriu cu reclamanta B. A. O., cu domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură la sediul Parchetului de pe lângă Tribunalul B., cu sediul în B., Bulevardul Unirii, nr. 170, județul B. și cu pârâții P. DE PE L. TRIBUNALUL B., cu sediul în B., Bulevardul Unirii, nr. 170, județul B. și M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2015.
Președinte, Judecător,
E. S. V.-I. S.
Grefier,
D. V.
Red. ES
Tehnored.CC
8 ex. /8.12.2015
d.f._ – Tribunalul B.
j.f. N. M.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr. 3120/2006
| ← Contestaţie decizie de concediere. Decizia nr. 1663/2015.... | Drepturi salariale ale personalului din justiţie. Decizia nr.... → |
|---|
