Contestaţie decizie de pensionare. Decizia nr. 81/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 81/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 27-01-2015 în dosarul nr. 6494/105/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
Secția I Civilă
Dosar Nr._
DECIZIA Nr. 81
Ședința publică din data 27 ianuarie 2015
Președinte - E. M.
Judecător - V. G.
Grefier - V. M.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamantul G. I., domiciliat în Ploiești, ., nr.11, ., ., împotriva sentinței civile nr.1721 din 10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta P. Ploiești-prin primar, cu sediul în Ploiești, .-4, jud. Prahova.
Apel scutit de plata taxei judiciare de timbru.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelantul-reclamant G. I. reprezentat de avocat P. M. din Baroul Prahova, lipsind intimata-pârâtă P. Ploiești – prin primar.
Curtea, în temeiul disp. art. 6 din Legea nr. 192/2006 informează asupra posibilității și a avantajelor folosirii procedurii medierii și îndrumă să se recurgă la această cale pentru soluționarea conflictului.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, admite cererea de repunere pe rol a cauzei.
Apărătorul apelantului învederează că nu mai are alte cereri de formulat, iar Curtea ia act de această declarație și analizând actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocat P. M. pentru apelantul-reclamant G. I., solicită admiterea apelului conform art. 480 al.2 NCPC, în principal schimbarea în tot a sentinței apelate, iar în subsidiar schimbarea în parte în ce privește petit-ul indemnizației de concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 2010-2012.
În esență, arată că primul petit s-a referit la acordarea indemnizației unice de pensionare în virtutea calității avute de funcționar rang I în cadrul Primăriei Ploiești, invocând prevederile CCM unic la nivel național 2011-2014 și deși prin expertiza efectuată s-a constatat și calculat cuantumul acestei pretenții, s-a concluzionat de către expert dar și de instanță că acest drept nu poate fi acordat, nefiind în consonanță cu Legea 283/2011. Or, această soluție o consideră nelegală, urmând a fi avut în vedere că drepturile salariaților stabilite prin CCM sunt garantate constituțional, urmează regimul juridic aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, nu au fost niciodată anulate, salariatul neputând renunța nici la drepturile acordate prin lege, nici la cele care au fost statuate prin negocieri colective.
Instanța în mod eronat a făcut aplicarea Legii 263/2011, lege care a avut incidență până la finele anului 2012. Drepturile de pensie au fost stabilite la 3 luni de la desfacerea contractului prin pensionare și drepturile au fost primite la 6 luni de la pensionare.
Sub acest prim aspect, invocă și jurisprudența CEDO – cauza 2118/2010.
Cu privire la al doilea petit – care a privit acordarea indemnizației de concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 2010-2012, arată că, deși s-a întocmit un raport de expertiză prin care s-a stabilit că apelantului i se cuvine această indemnizație, acțiunea a fost respinsă în tot, nelegal și netemeinic.
Instanța de fond a dat o interpretare eronată a susținerilor reclamantului, făcând trimitere la o speță aproape similară, dar acolo a fost vorba despre aflarea salariatului în incapacitate temporară de muncă după care i s-a desfăcut contractul de muncă.
Mai arată că instanța de fond a considerat că nu am dovedit că reclamantul nu a efectuat concediul de odihnă.
Pentru motivele detaliat depuse în scris la dosar, solicită în principal admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, iar în subsidiar schimbarea în parte sub aspectul acordării indemnizației de concediu de odihnă neefectuat pentru perioada 2010-2012. Depune concluzii scrise.
Solicită acordarea cheltuielilor de judecată doar de la prima instanță.
C u r t e a,
Asupra apelului civil de față, constată:
Prin acțiuneaînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ la data de 31.07.2013, reclamantul G. I. a solicitat în contradictoriu cu pârâta P. Ploiești, ca prin hotărârea ce se va pronunța parata sa fie obligata la plata indemnizației unice de pensionare cuvenite în temeiul CCM unic la nivel național 2011-2014 cât și la achitarea indemnizației de concediu de odihna neplătit în perioada 2010-2012,conform Directivei nr.2003/88 a CEDO.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei în funcția de consilier I superior 1, având la data pensionării gradația 5, fiind pensionat la data de 08.01.2013, în temeiul deciziei de pensionare nr._/09.04.2013.
Reclamantul a apreciat că, potrivit disp. art. 50 din CCM unic la nivel național, angajatorul avea obligația să îi achite o indemnizație unică, respectiv cel puțin două salarii de funcție conform cuantumului avut celui din luna anterioara pensionarii, iar pentru perioada 2010-2012 este îndreptățit la concediului de odihnă neplătit, în conformitate cu Directiva nr.2003/88 a CEDO unde se menționează ca statul trebuie sa înlesnească fiecărui lucrător dreptul la un concediu anual plătit de cel puțin patru săptămâni, cu mențiunea ca prevederile dreptului european prevalează dispozițiilor dreptului intern.
In concluzie reclamantul a solicitat admiterea acțiunii astfel cum a fost formulata, in drept fiind invocate disp. art.50 din CCM unic la nivel național si ale directivei nr.2003/88 CEDO, iar în dovedirea cereri reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.
În apărare, în temeiul disp. art. 205 si urm. NCPC intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata întrucât, potrivit art.9 din Legea nr.283/2011 privind unele masuri financiare in domeniul bugetar, in anul 2012 nu se acorda ajutoare, indemnizații la ieșirea la pensie si ca atare acesta nu poate beneficia de indemnizația unica de pensionare la data încetării raporturilor de munca, iar referitor la indemnizația de concediu a arătat că aceasta indemnizație menționată in OG.nr.6/2007 a fost abrogat de art.48 pct.10 din Legea nr.330/2009, situație față de care indemnizația solicitata a fost abrogată, aceasta indemnizație nemaifiind plătita nici unui alt un alt angajat .
Analizând prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză ansamblul materialului probator administrat - cu înscrisuri și expertiza specialitatea salarizare muncii - normare, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința civilă nr. 1721/10 iulie 2014 prin care a respins in totalitate acțiunea formulata de reclamant și a luat act ca nu s-au solicitat cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această sentință, instanța fondului a reținut următoarele:
Reclamantul G. I. a fost încadrat în funcția de consilier superior I superior 1(funcționar public) având la data pensionării gradația 5, fiind pensionat la data de 08.01.2013, în temeiul Deciziei de pensionare nr._/09.04.2013.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata indemnizației de pensionare raportat la salariul brut anterior pensionării, s-a constatat că, deși expertul prin raportul de expertiza a calculat această sumă ca fiind datorată de către parata, instanța a reținut că prin dispozițiile art.9 din Legea nr.283/2011 au fost abrogate prevederile normative ale art.22 din OG nr.6/2007 incidente în domeniul acordării ajutorului de pensionare acordat funcționarilor publici cu ocazia pensionarii, art.9 din Legea nr.283/2011 menționând că în anul 2012 nu se acorda ajutoare sau indemnizații la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea in rezervă, aceasta lege fiind supusa si controlului constituțional, astfel că reclamantul nu poate beneficia de acesta indemnizație, sens s-a pronunțat și Curtea constituțională în decizia nr. 1576/07.12.2011
În legătură cu indemnizația pentru concediu de odihnă aferenta perioadei 2010-2012 solicitata de reclamant, instanța a reținut următoarele:
Potrivit art. 22 din Ordonanța nr. 6/2007 funcționarii publici au dreptul anual la un concediu de odihna plătit, in raport cu vechimea lor in muncă. Funcționarii publici beneficiază, pe perioada efectuării concediului anual de odihna la care sunt îndreptățiți conform legii, de o indemnizație pentru concediul de odihnă. La determinarea indemnizației de concediu de odihna se vor lua in calcul, pe lângă salariul de baza, si sporurile de care beneficiază, potrivit legii, iar potrivit art. 48 din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă OG nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 29 ianuarie 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, cu modificările ulterioare, cu excepția art. 22, 23, 24, 25, 26, 27, 29, 30 și 33.
Pentru anul 2011 salarizarea personalului bugetar este reglementată de Legea nr. 284/2010 legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care a menținut prevederile art. 22 din OG nr. 6/2007.
În ceea ce privește raportul de expertiză, deși expertul a calculat aceasta indemnizație pentru anii 2010, 2011, 2012, s-a constatat că, în fapt nu este contravaloarea concediului de odihnă cuvenit reclamantului ci prima acordata cu ocazia plecării in concediu a funcționarului public.
În cauză, instanța a constatat ca prevederile art.48 pct.13 din Legea nr.330/2009 au abrogat prevederile art. 23 din in OG nr.6/2007(cu mențiunea ca art.22 se refera la indemnizația pentru concediu de odihna nu la prima de concediu) iar art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 ce acorda funcționarilor publici aceasta prima (pe lângă indemnizația de concediu de odihna) a fost abrogat de art.39 din Legea nr.284/2010.
Astfel susținerile expertului privind acordarea primei de concediu nu au putut fi luate în considerare de către instanță, pe de o parte întrucât reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la acordarea primei de concediu, ci a indemnizației de concediu (s-a constatat că, în adevăr, cererea de chemare în judecată este ambiguă și confuză, întrucât reclamantul, deși a fost reprezentat de apărător, a invocat aplicabilitatea Directivei 2003/88, fără a indica în concret dacă solicita prima de concediu sau indemnizația de concediu) și, pe de altă parte, pentru faptul că dispozițiile privind acordarea primei de concediu au fost abrogate, astfel că a fost eliminată posibilitatea acordării legale a primei de concediu pentru anii 2010-2012.
În ceea ce privește aplicarea directă a Directivei nr. 88/2003 CE, instanța a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană de Justiție a statuat că, la aplicarea dreptului intern, instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispozițiile acestuia în lumina textului și a finalității directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit (obligație de interpretare conformă). Totuși, obligația de interpretare conformă nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național
Astfel, Curtea a arătat că, dacă o astfel de interpretare conformă nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din directivă produce un efect direct și, dacă este cazul, în ce măsură angajatul se poate prevala de acesta împotriva angajatorului său.
În toate cazurile în care dispozițiile unei directive sunt necondiționate și suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul național, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză.
Prin art. 7 din directivă se asigură o protecție minimă a salariaților. Obligația care se impune statelor membre este o obligație de rezultat, clară, necondiționată. Prin urmare, această dispoziție are efect direct.
Justițiabilii pot invoca o directivă împotriva unui stat, indiferent de calitatea în care acționează statul menționat: de angajator sau de autoritate publică pentru a se evita posibilitatea ca statul să obțină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii
Curtea a stabilit că efectul direct al unei directive poate fi invocat împotriva unei entități care, indiferent de forma sa juridică, „a fost însărcinată în temeiul unui act al autorității publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public și care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari”.
Dacă instanța națională ar constata că poate fi invocat efectul direct al directivei împotriva angajatorului, atunci aceasta trebuie să înlăture norma de drept intern contrară.
Art. 7 din directiva 2003/88/CE este transpus în dreptul intern prin art. 146 alin.4 din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat să acorde concediu, până la sfârșitul anului următor, tuturor salariaților care într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau dreptul, iar compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă.
În cauză, tribunalul a reținut că norma de drept nu este contrară art. 7 din directivă, în condițiile în care dispozițiile art. 146 sunt relativ similare în ceea ce privește compensarea în bani a concediului de odihnă, aceasta urmând a se efectua numai în cazul în care a încetat contractul individual de muncă.
În ceea ce privește jurisprudența invocată de reclamant, respectiv Hotărârea Curții Europene de Justiție (Marea Cameră) din 20 ianuarie 2009 pronunțată în cauzele conexate C‑350/06 și C‑520/06, instanța reține că nu este aplicabilă în cauză, întrucât datele problemei sunt diferite.
Astfel, în cauzele conexate C - 350/06 și C - 520/06 lucrătorii au fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât s-au aflat în concediu medical.
Pronunțând acea hotărâre, Curtea a statuat că, lucrătorii care nu au fost în măsură, din motive independente de voința lor, să își exercite dreptul la concediul anual plătit înainte de încetarea raportului de muncă, au dreptul la indemnizație care trebuie calculată, astfel încât lucrătorul menționat să fie pus într-o situație comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă ar fi exercitat dreptul menționat în timpul raportului său de muncă.
În cauza de față, instanța a reținut faptul că pe de o parte reclamantul nu a dovedit că nu a efectuat concediile de odihnă în perioada 2010-2012 ca să poată beneficia de indemnizație potrivit art. 146 alin.4 din Codul muncii, iar pe de altă parte nu a dovedit că s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de efectuare a concediului de odihnă în perioada mai sus menționată.
De asemenea, instanța a reținut că în concluziile scrise, reclamantul a invocat drept jurisprudență decizia civilă nr. 1789/18.07.2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, însă speța invocată nu este similară cu cea pendinte, întrucât în acea cauză reclamanta în anul școlar 2009-2010 a fost în imposibilitatea exercitării dreptului la concediul de odihnă, întrucât s-a aflat în concediu medical.
De asemenea, instanța a reținut că dispozițiile art. 140 alin.2 și art. 141 alin.4 nu sunt aplicabile în speța, având în vedere cele două petite ale cererii de chemare în judecată.
Împotriva sus-menționatei sentințe a declarat apel în termen legalreclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând în esență că în mod greșit prima instanță a respins capătul de cerere prin care a solicitat ca intimata să fie obligată la plata indemnizației unice de pensionare ce i se cuvine, fără a avea în vedere disp. OG 6/2007, cât și dreptul european în materie, respectiv Directiva 88/2003 CE; că această indemnizație unică instituită în favoarea salariaților este o măsură de protecție a acestora din partea statului și chiar dacă nu este prevăzută în CCM nu are caracterul unei clauze rezultat al negocierii părților contractante, ea constituind o obligație a angajatorului și că motivarea instanței nu are în vede că Legea 283/2011 deși supusă controlului de constituționalitate a fost declarată constituțională, dar cu opinii separate din partea judecătorilor constituționali, în sensul că a fost adoptată cu încălcarea normelor constituționale referitoare la procedura de legiferare, fiind încălcat principiul constituțional al bicameralismului consacrat de art.61 alin.2 din Constituție.
A mai susținut apelantul că în mod greșit s-a respins și cererea de obligare a intimatei la plata indemnizației concediului de odihnă neefectuat pe perioada 2010 – 2012, ignorând raportul de expertiză efectuat în cauză care a concluzionat că i se cuvine această indemnizație pentru faptul că nu a efectuat concediu de odihnă, acesta nici nu a fost plătit deși este reglementat de art.22 alin.5 din OG 6/2007 în Legea 188/1999 privind statutul funcționarului public și de Directiva 88/2003 CE și că aceeași instanță nu a avut în vedere că nu din culpa apelantului nu s-a efectuat concediul legal de odihnă, instanța fiind în eroare în sensul că nu a solicitat prima de concediu, ci indemnizația pentru concediul de odihnă neefectuat pe perioada sus-menționată.
Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicate în cauză, Curtea reține că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
În ce privește prima critică, urmează a se reține că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantului-apelant de obligare a pârâtei la plata indemnizației de pensionare, deoarece prin art.9 din Legea 283/2011 au fost abrogate prevederile art. 22 din OG 6/2007 care erau aplicabile în domeniul acordării ajutorului de pensionare funcționarilor publici, menționându-se că în anul 2012 nu se acordă ajutoare sau indemnizații la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.
Față de aceste dispoziții legale exprese, în mod corect instanța a respins primul capăt de cerere întrucât nu exista niciun temei legal pentru obligarea intimatei la plata indemnizației solicitate de apelantul-reclamant.
Toate susținerile făcute de apel cu privire la constituționalitatea Legii 283/2011 exced cadrului procesual, în condițiile în care această lege a fost declarată constituțională prin decizia nr.1576/7 decembrie 2011 a CCR.
Cea de-a doua critică vizând neacordarea indemnizației de concediu de odihnă neefectuat, urmează a se reține că și aceasta a fost în mod corect respinsă de instanță în condițiile în care acest drept a fost prevăzut la art.22 din Ordonanța 6/2007, care a fost abrogat prin disp.art.48 din Legea nr.330/5 noiembrie 2009, potrivit cărora la momentul intrării în vigoare a acestei legi se abrogă OG 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă acestora în anul 2007.
Nu s-a aflat în eroare instanța, așa cum greșit susține apelantul, deoarece în cuprinsul hotărârii atacate arată în mod expres că prevederile art.48 din Legea 330/2009 au abrogat prevederile art.23 din OG 6/2007, art.22 referindu-se la indemnizația pentru concediul de odihnă și nu la prima de concediu, iar art.35 alin.2 din Legea 188/1999 care acordă funcționarilor publici această primă, pe lângă indemnizația de concediu de odihnă, a fost abrogat prin Legea 284/2010, art.39.
De asemenea, instanța a și motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiză și a făcut trimiteri și la Directiva 88/2003 CE invocată de apelant prin motivele de apel, reținând în mod corect că la aplicarea dreptului intern instanțele naționale sunt obligate să interpreteze dispozițiile acesteia în lumina textului și finalității directivei în cauză, dar obligația de interpretare nu poate fi utilizată în cazul unei interpretări contra legem împotriva dreptului național, făcând și trimiteri la practica CEDO.
Pentru considerentele arătate, Curtea apreciază apelul de față ca nefondat, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, motiv pentru care față de disp.art. 480 NCPC urmează să respingă apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul G. I., domiciliat în Ploiești, ., nr.11, ., ., împotriva sentinței civile nr.1721 din 10 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu pârâta P. Ploiești-prin primar, cu sediul în Ploiești, .-4, jud. Prahova.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2015.
Președinte, Judecător,
E. M. V. G.
Grefier,
V. M.
red. E.M. /tehnored. A.F.
4 ex./ 2015-01-29
d.f._ Tribunalul Prahova
j.f. E. C.-D.
Operator de date cu caracter
personal Nr.notificare 3120
| ← Asigurări sociale. Decizia nr. 939/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Asigurări sociale. Decizia nr. 1057/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI → |
|---|
