Solicitare drepturi bănești / salariale. Sentința nr. 557/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 557/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 05-10-2015 în dosarul nr. 1407/2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-SECȚIA I CIVILĂ -
Dosar nr._
DECIZIA NR. 1407
Ședința publică din data de 5 octombrie 2015
Președinte - V. A. P.
Judecător - C.-P. B.
Grefier - M. F.
Pe rol fiind judecarea apelului declarat de reclamantul S. G., domiciliat în ., ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 557/20.04.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții Școala G. Ulmi, cu sediul în ., Unitatea Administrativ Teritorială ., cu sediul în ., Școala G. Specială Târgoviște, cu sediul în Târgoviște, .. 2, județul Dâmbovița și C. Județean Dâmbovița cu sediul în Târgoviște, .. 1, județul Dâmbovița.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că dosarul este la primul termen de judecată, apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru. De asemenea, se mai învederează că, în procedura prealabilă s-a depus întâmpinare de către intimatul C. Județean Dâmbovița prin care s-a solicitat respingerea apelului și judecata cauzei în lipsă, cu nr. de înregistrare_/2.07.2015 și răspuns la întâmpinare de către apelantul-reclamant, cu nr. de înregistrare_.
Curtea, având în vedere că prin întâmpinare, intimatul C. Județean Dâmbovița a solicitat judecata cauzei în lipsă, dând eficiență dispozițiilor imperative reglementate de art. 411 alin. 1 pct.2 teza finală și alin. 2 C.pr.civilă, apreciază cauza în stare de judecată și, deliberând, a pronunțat următoarea soluție.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr._, reclamantul S. G. a chemat în judecată pe pârâții Școala G. Ulmi, Unitatea Administrativ Teritorială Ulmi, Școala G. Specială Târgoviște și C. Județean Dâmbovița, solicitând instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să oblige pârâtele unității școlare la calcularea și plata, iar unitatea administrativ - teritorială la alocarea drepturilor salariale cuvenite, dar neacordate, reprezentând diferența de salariu rezultată ca urmare a includerii premiului anual in salariul lunar, începând cu 01.01.2011 pana la zi, reactualizat in funcție de indicele inflației până la data plații efective către el, reclamantul.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că dreptul solicitat a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv. În acest sens Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii a statuat că „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, ci reprezintă, în continuare, o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, salariului/soldei/indemnizației de bază.
Or, raportat la această concluzie, se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011. In acest sens, aceeași instanță a stipulat, în deciziile menționate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.
De asemenea, a precizat reclamantul, Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009.
Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.
Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă."
Interpretarea textului din motivarea ICCJ este de natură a ne îndreptății la introducerea în salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/ 2009 pentru acordarea unor diferențe salariale profesorilor.
Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013, care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări."
În acest sens, se poate remarca faptul că, prin art. 25 din Legea nr. 330/2009,
s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce-l privește pe el, reclamantul. Dispozițiile art. 25 au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art. 46).
De asemenea prin art. 8 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut, în mod expres, că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar.
Totodată, a arătat reclamantul că dreptul său de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivitătii.
În legătură cu acest principiu, este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. (2j din Constituție, principiul neretroactivitătii legilor.
Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României, ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.
D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
De aceea, în determinarea câmpului de aplicare a legilor în timp trebuie să se tină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fară un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, în momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau în raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă în momentul încheierii lor.
Norma neretroactivitătii, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă Ia toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.
Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și fară a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi.
Or, în cazul său dreptul de a încasa premiul anual aferent anului
era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie, iar legile menționate, ce au abrogat posibilitatea acordării lui, au intrat în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.
De asemenea, trebuie observat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului", dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate în concordanța cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne,” au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Așadar, daca instanțele de judecata constata ca legile interne încalcă pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urma, sunt obligate să ignore aceste prevederi si să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.
Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
In ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate în speță, potrivit art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții. ; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa".
Lipsirea sa de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente unui drept deja câștigat, reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea sa de acest bun, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din protocolul nr. 1. Astfel că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor anterior menționate, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu-premiul anual-și nici majorarea salarială, iar prin decizia 21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.
De asemenea, trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310/10 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău, Secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO LI 80 din 19.7.200 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului i 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței muncă. Concluziile Comisiei Europene au fost în sensul că: "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.
Judecătorul național are obligația să înlăture aplicarea unei reglementări naționale contrare dreptului Uniunii. In acest scop, tribunalele naționale nu sunt ținute să aștepte abrogarea sau modificarea dispozițiilor interne sau o schimbare a jurisprudenței Curții Constituționale care contravin dreptului Uniunii. Aceste instanțe sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, așa cum a fost interpretat de Curtea de Justiție, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispozițiilor legislative naționale sau a deciziilor Curții Constituționale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept au fost invocate prevederile art. 25 din Legea nr. 330/2009, ari. 1 din Codul civil, an. 15 alin. 2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 21/2013 a ICCJ.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul C. Județean Dâmbovița a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pe cale de excepție, pârâtul a invocat prescripția dreptului la acțiune în raport de natura pricinii și de obiectul cererii.
Tot pe cale de excepție, pârâtul a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Județean Dâmbovița, având în vedere că în cauză, în calitate de angajator al reclamantului, sunt cele două unități de învățământ, acestea fiind singurele care au calitate procesuală pasivă.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, având în vedere că, din însăși reglementarea legislativă a art. 8 coroborat cu art. 1 din Legea nr. 285/2010, rezultă că drepturile salariale referitoare la premiul anual pe anul 2010 au făcut obiectul majorărilor salariale acordate de legiuitor în anul 2011 și în continuare, situație față de care aceste drepturi nu mai pot fi acordate.
De asemenea, s-a mai arătat că, prin recursul în interesul legii, se susține opinia majoritară a instanțelor judecătorești de respingere a litigiilor având ca obiect acordarea premiului anual pentru anul 2010, în forma reglementată de Legea cadru nr. 330/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, această opinie fiind împărtășită și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 21/2013 .
În baza probelor administrate, prin sentința civilă nr. 557/20.04.2015, Tribunalul Dâmbovița a respins atât excepțiile invocate de pârâtul C. Județean Dâmbovița, cât și acțiunea.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că:
Cauzei de față îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 1/2011 privind educația națională. În conformitate cu dispozițiile art. 104 -107 ale Legii nr. 1/2011 privind educația națională, în vederea realizării finanțării de bază (care cuprinde și cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizațiile și alte drepturi salariale stabilite prin lege) a finanțării suplimentare și a finanțării complementare a învățământului preuniversitar sunt implicate atât unitățile administrativ teritoriale, cât și Consiliile locale, Consiliile Județene, Președintele Consiliului Județean, precum și Instituția Primarului, fiecare dintre aceste instituții având atribuții specifice în funcție de natura finanțării.
Având în vedere cadrul legislativ enunțat este evident că, pentru realizarea finanțării unităților școlare pârâte, C. Județean Dâmbovița are atribuții specifice, situație ce îi conferă calitate procesuală pasivă cu privire la realizarea finanțării.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune, tribunalul, a constatat, având în vedere susținerile făcute de reclamant prin acțiune, că se solicită un drept de natură salarială ce se pretinde a fi dus la o creștere salarială, care nu ar fi fost acordată de pârâți. Cum acest drept salarial ar fi mărit salariul, iar salariul ar fi trebuit acordat lună de lună, față de precizările făcute prin întâmpinare, dreptul este prescris doar pentru perioada anterioară datei de 16.01.2012.
Cu privire la fondul cauzei deduse judecății, tribunalul a reținut că:
Reclamantul a adus ca argumente, pentru admiterea cererii de chemare în judecată, conținutul dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în conformitate cu care „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar”, dispozițiile art.1 din Legea 285/2010, în conformitate cu care, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor personalului plătit din fonduri publice se majorează cu 15%, precum și conținutul considerentelor deciziei nr. 21/2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În motivarea deciziei 21/2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțe, conform art.517 alin.4 din Noul Cod de procedură civilă, se examinează raportul dintre dispozițiile art.8 din Legea 285/2010 și art.25 din Legea –cadru 330/2009, arătându-se că, în privința art.8 din Legea 285/2010, Curtea Constituțională a pronunțat mai multe decizii, cum ar fi 115/2012 și 257/2012, reținând că premiile în bani au natura unor drepturi salariale suplimentare și nu fundamentale, consacrate și garantate de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le diferențieze, modifice sau chiar să le suspende și să le anuleze în diferite perioade de timp.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că premiul anual pe 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă și constituie un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar majorarea salarială din anul 2011, rezultată în urma includerii premiului anual din 2010 în indemnizația de bază, este acordată și în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată același nivel al retribuției, în condițiile în care legiuitorul nu a reglementat nici un premiu anual pe 2011.
Tocmai din acest motiv, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că, atâta vreme cât instanța constituțională a hotărât, cu forță obligatorie, că subzistă dreptul de creanță al angajatului, însă nu în forma prevăzută de art.25 din Legea nr.330/2000, ci prin includerea lui în indemnizația de bază, nu se mai poate analiza includerea acestui premiu în majorările salariale prevăzute de art.1 din Legea 285/2010, hotărând că în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Tribunalul a constatat că a interpreta în sensul că acest drept salarial se cuvine a fi acordat atât prin majorările salariale de 15%, cât și în mod separat, printr-o nouă includere în salariu, ar reprezenta o eludare a dispozițiilor obligatorii ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 21/2013. Este adevărat că în conținutul acesteia există sintagma “ nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări“, ceea ce ar putea fi interpretat că poate fi acordat într-o altă formă, astfel cum susține reclamantul, dar aceasta, în opinia tribunalului, nu înseamnă decât că premiul anual a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin modul de redactare al dispozitivului a înțeles să sublinieze, odată în plus, că premiul anual a fost deja inclus în majorări, deci, de aceea nu se mai acordă.
Prin urmare, statuându-se atât de Curtea Constituțională prin deciziile menționate, cât și de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia 21/2013, că premiul anual pentru 2010 prevăzut de art.25 din Legea cadru 330/2009 a fost inclus în majorările salariale ulterioare, aceste decizii fiind obligatorii conform legii, nu se mai poate dispune o recalculare a drepturilor salariale de bază prin includerea, începând cu 01.01.2011, a sumei corespunzătoare pentru premiul aferent anului 2010, în majorările salariale de 15% pentru anul 2011.
A concluzionat tribunalul că ceea ce susțin cele două instanțe de înalt grad din România este că dreptul ca atare, în sumă bănească, a fost folosit pentru acordarea procentului de 15%, iar prin utilizarea acestor sume bănești nu avea cum să rezulte o mărire efectivă de salariu, ci doar o reîntregire a acestuia cu o parte din sumele cu care salariul fusese diminuat în anul 2010. D. urmare, câtă vreme este dreptul suveran al statului, prin puterea legislativă, de a acorda sau nu bugetarilor anumite premii sau sume suplimentare, este tot dreptul suveran al acestuia de a le stabili și forma sub care le acordă.
Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, susținând, în esență, că interpretarea dată de prima instanță deciziei nr. 21/2013 a Î.C.C.J, precum și deciziilor nr. 115/2012 și 257/2012 ale Curții Constituționale, nu se corelează cu sintagma ce poate fi regăsită în conținutul deciziei nr. 21/2013 a Î.C.C.J „nemaiputând fi acordat în forma vechii reglementări” ceea ce, în opinia sa, trebuie interpretat că poate fi acordat într-o altă formă.
A precizat apelantul că, în realitate, nu a beneficiat de premiul anual, așa cum rezultă și din adeverința depusă la dosar, în care se menționează că, „ al 13-lea salariu” aferent anilor 2012,2013, 2014 nu a fost inclus în salariu și nici sub altă formă.
La aceeași concluzie se ajunge și în urma unei analize a textelor de lege incidente în cauză, respectiv, art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, art. 39 alin. 1 litera w și art. 7 alin. 1 din Legea nr. 284/2010.
O dovadă în acest sens o constituie și rămânerea în plată, de la 1 ianuarie 2013 a aceluiași nivel al retribuției, ca si în 2010.
Dacă premiul anual pentru 2010 a fost inclus în creșterile salariale și menținut astfel și pentru anii următori, înseamnă că acordarea acestui premiu nu se mai face prin raportare la activități desfășurare, la anumite criterii, ci are un caracter prestabilit, constant și obligatoriu.
Pe cale de consecință, nu se poate susține că legiuitorul a modificat doar modalitatea în care statul urmează să execute în totalitate această obligație financiară, fără a fi afectate în nici un fel cuantumul și întinderea creanței.
Or, instanța de contencios constituțional, a statuat că, de principiu, sporurile, premiile și alte stimulente acordate angajaților din sistemul bugetar, prin acte normative, reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale consacrate și garantate ca atare de Constituție, legiuitorul fiind în drept să le instituie, să prevadă condițiile și criteriile de acordare, să le modifice, suspende sau chiar să le anuleze.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii.
Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate, precum și de dispozițiile legale incidente în cauză, Curtea reține că apelul este nefondat, pentru considerentele ce se vor expune în continuare.
Curtea reamintește că, prin deciziile nr. 115/2012 și 257/2012, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra interpretării art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011, prin prisma dispozițiilor referitoare la neretroactivitatea legii, garantarea dreptului la salariu, a dreptului de proprietate privată, incidența dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și ale dreptului Uniunii Europene, statuând că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea-cadru 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, prin includerea sa în salariul/solda/ indemnizația de bază, efect al majorării salariale din anul 2011.
De altfel, în acest sens, s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 21/2013, în procedura recursului în interesul legii, stabilind că premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, a fost inclus în majorările salariale din anul 2011.
În acest context, față de dispozițiile art. 517 alin. 4 Cod pr.civilă și ale art. 99 litera ș din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, ce consacră, în mod expres, caracterul obligatoriu al deciziilor date în interesul legii, respectiv ale Curții Constituționale, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod pr.civilă, va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul S. G., domiciliat în ., ., județul Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 557/20.04.2015, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu pârâții Școala G. Ulmi, cu sediul în ., Unitatea Administrativ Teritorială ., cu sediul în ., Școala G. Specială Târgoviște, cu sediul în Târgoviște, .. 2, județul Dâmbovița și C. Județean Dâmbovița cu sediul în Târgoviște, .. 1, județul Dâmbovița.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 5 octombrie 2015.
Președinte, Judecător,
V. A. P. C. P. B.
Grefier,
M. F.
Red. CPB
Tehnored.MF
7ex./15.10.2015
d.f._ Tribunalul Dâmbovița
j.f. M. M.
Operator de date cu caracter personal
Notificare nr.3120/2006
| ← Despăgubire. Decizia nr. 1327/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 1392/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
