Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 375/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 375/2015 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 12-03-2015 în dosarul nr. 9571/105/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA NR. 375
Ședința publică din data de 12 martie 2015
Președinte - V. D.
Judecător - M. G.
Grefier - C. O.
Pe rol fiind pronunțarea apelului declarat de pârâta ., cu sediul în București, sector 1, ..38, împotriva sentinței civile nr. 2011 pronunțată la data de 16 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. AL SALARIAȚILOR DIN SUCURSALA E. BUCUREȘTI, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la C..Av. B. E. C., în București, sector 6, ., ., .> Prezența și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 26 februarie 2015, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru studierea actelor și lucrărilor dosarului, a amânat pronunțarea la data de 5 martie 2015 și respectiv 12 martie 2015, când a dat următoarea decizie.
CURTEA:
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 9571/ 105/2013, reclamantul S. L. al Salariaților din Sucursala E. București, a chemat în judecată pe pârâta ., solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la:
1. plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr. l din CCM la nivel de unitate în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 700 de lei lunar, conform art. l din HG nr. 1225/27.12.2011, publicată în M. OF. Partea I nr.922/27.12.2011 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.01._13;
2. plata diferențelor dintre drepturile salariale rezultate din aplicarea coeficienților de ierarhizare, cuprinși în anexa nr. l din CCM la nivel de unitate în raport cu salariul de baza minim brut pe țară garantat de 750 de lei lunar, conform art. 1 alin. l din H.G.23/22.01.2013, publicată în M.OF. Partea I, nr.52/23.01.2013 și drepturile salariale efectiv plătite în perioada 01.02._13:
3. plata celui de al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de baza al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform dispozițiilor art.43 alin. 2 litera a din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010, prelungit până la 31.12.2011 (conform art.4 alin.2 din contract), înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse sub nr. nr.722/03/24.01.2008;
4. plata drepturilor salariale aferente Sărbătorii de C., pe anul 2010 in cuantum de 570 de lei conform dispozițiilor art.71 alin. l din Contractul Colectiv de munca la nivel de G. de Unități pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale pana la 31.01.2011;
5. reactualizarea diferenței drepturilor salariale menționate anterior, cu indicele de inflație la data plații efective;
6. plata cheltuielilor de judecata.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că potrivit art. potrivit dispozițiilor art. l din H.G.nr.1225/2011, „începând cu data de 01.01.2012, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 700 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 169,333 ore în medie pe luna în anul 2012 reprezentând 4,13 lei/ora" și dispozițiilor art. l alin. l din H.G._, „începând cu data 01.02.2013, salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată se stabilește la 750 de lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore în medie pe luna în anul 2013 reprezentând 4,44 lei/ora".
De asemenea, reclamantul a susținut că art. 164 din codul muncii prevede: „Salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată, corespunzător programului normal de muncă, se stabilește prin hotărâre a Guvernului, după consultarea sindicatelor și a patronatelor(...). Angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de baza minim brut pe tară. Angajatorul este obligat să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul minim brut pe țară."
Astfel, reclamantul a susținut că, Anexa 1 a CCM la nivel de unitate a stabilit clasa 1 de salarizare la nivelul a 600 de lei brut, față de dispozițiile legale referitoare la caracterul minimal al drepturilor, pârâta era obligată la respectarea clasei 1 de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut pe țară garantat în plată prevăzut de H.G. nr. 1225/2011, respectiv de H.G. nr. 23/2013.
Precizează reclamantul că pârâta nu a plătit drepturile salariale calculate în raport de salariul de bază minim brut de 700 de lei prevăzut de H.G. nr.1225/2011 pentru anul 2012, respectiv 750 de lei prevăzut de H.G. nr. 23/2013 pentru anul_13, încălcând astfel prevederile art.40 alin.2 lit. c coroborat cu prevederile art.229 alin .4 din Codul Muncii.
În aceste condiții, reclamantul a susținut că în temeiul art. 253 din Codul Muncii„ angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătura cu serviciul", astfel pârâta a produs un prejudiciu material salariaților săi, membrii săi de sindicat constând în diferența dintre drepturile salariale cuvenite și cele efectiv plătite.
În ceea ce privește capătul 3 de cerere, reclamantul a arătat că solicită obligarea paratei la plata celui de al 13-lea salariu, egal cu salariul brut de bază al fiecărui membru de sindicat, avut în luna decembrie a anului precedent pe anul 2011, conform art.43 alin.2, lit. a din CCM la nivel de Ramura Transporturi.
Astfel se învederează că CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008 - 2010 a fost valabil pana la data de 31.12.2011, conform art. 4 alin. 1 si 2 din contract, astfel: „(1) prezentul contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi se aplică cu începere de la 01 ianuarie 2008 până la 31 decembrie 2010 inclusiv, cu posibilitatea revizuirii anuale, la nivel de unitate acesta producând efecte pe an calendaristic, (2) dacă nici una din părți nu denunță contractul cu 30 de zile înainte de expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, valabilitatea acestuia se prelungește până la încheierea unui contract, dar nu cu mai mult de 12 luni, respectiv încă un an calendaristic."
Astfel precizează reclamantul că, acest contract nu a fost denunțat de nici una din părți și nici un nou contract nu s-a încheiat în perioada 31.12._11, astfel că, în consecință valabilitatea contractului s-a prelungit pana la data de 31.12.2011.
Dispozițiile art. 3 din CCM la nivel de R. Transporturi, prevăd: 1) „ clauzele prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora", iar alin 2) „ în cazul în care părțile au încheiat contract colectiv de muncă la nivel de unitate sau grup de unități înaintea semnării, înregistrării și publicării prezentului contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi, cele de la nivelurile inferioare acestuia se vor adapta la prevederile sale, acolo unde prevederile minimale din prezentul contract nu au fost atinse sau a cărui clauze nu se regăsesc incluse."
Art. 119. din contractul unic la nivel de ramură stipulează:" (1) Dispozițiile prezentului Contract colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi sunt aplicabile tuturor categoriilor de salariați angajați într-o unitate vizată și acoperită de clauzele acestuia. (Recomandarea O. I. M. nr. 91/29iunie 1951 - cap. 3, alin. 4.)", iar art. 123 stabilește modul cum își produce efectele acest contract: „ Prezentul contract colectiv de muncă unic la nivelul ramurii transporturi produce efecte după cum urmează: 1. în toate unitățile nominalizate în Anexa 5; 2) în toate unitățile din ramură transporturi și activități conexe, conform art. 11 (1) c) din Legea 130/1996."
De asemenea se arată că art. 113 (3) stipulează: „Drepturile prevăzute în prezentul contract colectiv de muncă sunt considerate minime, de la nivelul cărora începe negocierea contractelor colective de muncă la celelalte niveluri; (4) executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți".
Art. 114. din același contract prevede: „(1) Drepturile prevăzute în contractele individuale de muncă nu pot fi stabilite sub nivelul celor adoptate prin prezentul contract colectiv de muncă și, după caz, ale celor încheiate la nivel inferior acestuia”, (2) pentru începerea negocierii Contractului colectiv de muncă ia nivel de Unitate, Angajatorul va lua ca bază de negociere prezentul Contract colectiv de muncă publicat în Monitorul Oficial."
Art. 115 - (1) „ Prevederile contractelor individuale de munca existente la data intrării in vigoare a contractelor colective de munca vor fi puse de acord cu prevederile acestora din urma."
Astfel arată reclamantul că în calitate de angajator, pârâta nu a acordat acest drept membrilor săi de sindicat încălcând prevederile art. 40 alin.2 lit. c, din Codul Muncii, potrivit cărora „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de munca", deși la poziția 35 din anexa 5 la acest CCM care nominalizează unitățile la care se aplica acest contract colectiv de munca, se afla și societatea pârâtă.
În ceea ce privește capătul 4 de cerere, reclamantul arată că art.71 alin. 1 și 2, prevăd:" Cu ocazia sărbătorilor de P. și C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare","pentru premierea de Ziua Feroviarului se va acorda o premiere la nivelul clasei 1 de salarizare".
Menționează reclamantul că societatea pârâtă se afla la poziția 35 din Anexa 4 care cuprinde societățile la nivelul cărora se aplica acest contract.
Așadar, reclamantul a susținut că pentru perioada dedusă judecații, contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior nu pot conține clauze care să stabilească drepturi inferioare celor prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Mai mult, reclamantul a susținut că potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011 - Legea dialogului social, executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea pârtilor care se fac vinovate de aceasta.
În drept, reclamantul a invocat dispozițiile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de Ramura Transporturi pe anii 2008-2010 prelungit până la 31.12.2011, Contractul Colectiv de Munca la nivel de grup de unități pe anii 2006-2008, prelungit până la 31.01.2011, H.G. nr. 1225/2011, H.G. nr. 23/2013, Codul Muncii, Legea nr. 62/2011, Constituția României.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.
Pârâta ., în temeiul art. 205 C.pr.civ. a formulat întâmpinare, solicitând să se respingă acțiunea ca neîntemeiată, pentru motivele ce urmează a le învedera.
Astfel, pe cale de excepție, pârâta a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru nerespectarea aplicabilității prevederilor Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator în ceea ce privește informarea medierii cu privire la litigiile de muncă.
Arată pârâta că în reclamantul avea obligativitatea parcurgerii procedurii ședinței de informare privind medierea în cauze civile, conform art. 601(1) alin. (1) lit. e din Legea nr. 192/2006 care prevede că: „(1) în litigiile ce pot face, potrivit legii obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluționare a conflictelor, părțile și/sau partea interesată, după caz, sunt ținute să facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii în următoarele materii: în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă”.
În ceea ce privește obligativitatea medierii și a informării asupra avantajelor medierii, precizează pârâta că, conform art. 2 alin 1 din Legea nr. 192/2006: „Dacă legea nu prevede altfel, părțile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la ședința de informare privind avantajele medierii, în vederea soluționării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, în materie penală, precum și în alte materii, în condițiile prevăzute de lege”.
Invocă, de asemenea, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, arătând ca dreptul salarial cerut are ca izvor contractul colectiv de muncă, în speța, fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".
Pârâta invocă și excepția inadmisibilității cererii privind acordarea drepturilor salariale aferente sărbătorii de C. pentru anul 2010 și ajutorul material constând în salariul suplimentar pentru anul 2010, arătând că nu există temei legal pentru acordarea acestor drepturi.
Cu privire la fondul cauzei, respectiv capătul 1 și 2 de cerere, pârâta arată că nici codul muncii și nici hotărârile de guvern care stabilesc valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată nu prevăd că, la stabilirea drepturilor salariale, angajatorii se folosesc, ca valoare de referință salariu minim brut pe țară garantat în plată.
În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata celui de-al 13-lea salariu, solicită respingerea acestui capăt de cerere, motivat de înțelegerea părților care au stabilit suspendarea acestui ajutorului material constând în salariul suplimentar pentru anul 2011.
De asemenea se arată că pentru anul 2011 obligația pârâtei de a plăti drepturile salariale aferente sărbătorilor de C. pe anul 2010 nu există, invocând actul adițional nr. 2/12.10.2010 la CCM la nivel de unitate prin care s-a stabilit suspendarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de C. pentru anl 2010.
La data de 08.03.201 reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, apreciind ca nefondate susținerile pârâtei cu privire la excepțiile invocate și fondul cauzei.
La data de 19.06.2014 reclamantul și-a completat acțiunea, solicitând și diferența de drepturi salariale pentru perioada 01.06._11 în conformitate cu art. 1 din HG nr. 1193/2010 privind garantarea în plată a salariului minim pe economie, precum și completarea acțiunii cu membrii de sindicat: Rascol A., B. I., Bajan M., N. C., Rascol C., S. M., N. G., L. R., D. A., O. M., A. Maru.
La data de 11.09.2014, pârâta a depus întâmpinare la cererea completatoare prin care invocă excepția prescripției dreptului material la acțiune, în temeiul art. 268 alin. 1 lit. e din Legea nr. 53/2003, arătând ca dreptul salarial cerut are ca izvor contractul colectiv de muncă, în speța, fiind incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, potrivit cărora „cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia.
De asemenea invocă și excepția autorității de lucru judecat, în ceea ce îi privește pe reclamanții Rascol A., B. I., Bajan M., N. C., Rascol C., S. M., N. G., L. R., D. A., O. M., A. Maru, care au mai promovat acțiuni la tribunalul București prin care au solicitat plata acelorași drepturi bănești ca și cele din prezenta acțiune.
Acțiunile au făcut obiectul dosarelor_/3/2012 și_/3/2012, iar Tribunalul București, în prima speță prin sentința nr. 2205/2014 a admis acțiunea, obligând pârâta la plata diferenței de drepturi salariate pentru perioada 01.10._10, sentința recurată de pârâtă, ce are termen în data de 03.10.2014 la Curtea de Apel București, iar în a doua speță prin sentința nr. 7218/2014, necomunicata subscrisei, admite în parte cererea, obligând pârâta la plata ajutorului material cu ocazia Crăciunului pe anul 2010.
Prin sentința civilă nr. 2011 pronunțată la data de 16 septembrie 2014, Tribunalul Prahova a respins excepțiile inadmisibilității cererii pentru lipsa parcurgerii procedurii medierii, a prescripției dreptului material la acțiune raportat la disp. art. 268 alin.1 lit.e) din Codul muncii și excepția inadmisibilității cererii raportat la prevederile CCM la nivel de unitate, invocate de pârâtă prin întâmpinare (fila 103).
A respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârâtă prin întâmpinarea formulată cu privire la cererea completatoare.
A admis în parte acțiunea completată formulată de formulată de reclamantul S. L. AL SALARIAȚILOR DIN SUCURSALA E. BUCUREȘTI, în contradictoriu cu pârâta . cu sediul în București, sector 1, ..38 și, în consecință:
A obligat pârâta la plata către reclamanți a următoarelor drepturi salariale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel:
a) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art.l din H.G. nr. 1225/14.12.2011 și drepturile salariale efectiv primite in perioada 01.01._13;
c) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art. 1 din H.G. nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 01.02.2013 – 19.04.2013;
d) ajutorul material de C. pentru anul 2010 în cuantum de 570 lei, conform dispozițiilor art.71 alin. 1 din CCM la nivel de G. de Unități 2006-2008 prelungit până la 31.01.2011;
A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata celui de-al 13-lea salariu, conform dispozițiilor art.43 alin.2 lit.a) din CCMRT, ca neîntemeiat.
A obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin.1 C.pr.civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac inutilă, în totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei”.
Privitor la excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa procedurii medierii, tribunalul a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere prevederile art. 60^1*) din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator: “(1) În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluționare a conflictelor, părțile și/sau partea interesată, după caz, sunt ținute să facă dovada că au participat la ședința de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele materii: e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă”, obiectul litigiului de față neîncadrându-se în dispozițiile menționate.
S-a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de aceeași pârâtă, prin întâmpinare, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c Codul muncii, deoarece pretențiile ce formează obiectul litigiului se circumscriu sferei drepturilor salariale, întrucât salariul reprezintă potrivit art. 159 Codul muncii, contraprestația muncii depuse de către salariat, acesta cuprinzând - în raport de prevederile art. 160 Codul muncii - salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri, având în vedere că acțiunea a fost introdusă la data de 19.06.2013, reclamanții solicitând plata drepturilor de natura salarială cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani.
Dispoziția cuprinsă în art. 268 lit. e din Codul muncii reglementează dreptul material la acțiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privința acestora, legiuitorul a dat o reglementare distinctă și anume aceea cuprinsă la lit. c) a art. 268 din Codul muncii.
De altfel, legiuitorul la art. 171 alin. 1 Codul muncii a statuat că, dreptul la acțiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate".
Prin urmare, critica în sensul că termenul de prescripție aplicabil acestor pretenții este de 6 luni și deci pretențiile sunt prescrise, nu poate fi acceptată.
Cu privire la excepția inadmisibilității cererii privind acordarea drepturilor salariale aferente sărbătorii de C. pentru anul 2010 și ajutorul material constând în salariul suplimentar pentru anul 2010, instanța o va respinge, faptul că reclamantul și-a motivat pretențiile pe un contract colectiv de muncă la nivel ramură transporturi și contract la nivel de grup de unități feroviare, ce conțin prevederi salariale mai favorabile salariaților, decât cel la nivel de unitate nu este de natură să ducă la inadmisibilitatea acțiunii.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a respins-o nefiind făcută dovada triplei identități reglementate de dispozițiile art.1201 c.civ., respectiv: de părți, de obiect și de cauză și nici că aceste hotărâri sunt definitive.
Pe fondul cauzei, potrivit actelor existente la dosar, membrii de sindicat ai reclamantului au calitatea de angajați în cadrul societății pârâte cu contracte individuale de muncă pe perioade nedeterminate.
Potrivit art.241 alin.1 lit. c din Codul muncii, clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
HG nr. 1225/2011, HG nr.23/2013 prevăd că pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată începând cu data de 01.01.2012 se stabilește la 700 lei lunar, iar începând cu 01.01.2013 se stabilește la 750 lei lunar, cuantum care a fost stabilit cu respectarea condițiilor de consultare a sindicatelor și patronatelor, astfel încât aceste cuantumuri se impun și pârâtei în calitate de angajator, fiind ca atare obligată să asigure acordarea salariului minim brut garantat în plată, astfel stabilit.
Astfel, la încheierea CCM la nivel de unitate, angajatorul și reprezentanții sindicatelor au obligația de a respecta dispozițiile legale sus menționate, inclusiv prevederile art. 164 alin.2 și 3 din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul nu poate negocia și stabili salarii de bază prin contractul individual de muncă sub salariul de bază minim brut pe țară, având obligația legală să garanteze în plată un salariu brut lunar cel puțin egal cu salariul de bază minim brut pe țară, dispoziții prin care legiuitorul nu a negat dreptul părților de a negocia clauza privind salariul minim brut a cărui garantare este impusă angajatorului prin lege, astfel încât includerea în CCM la nivelul E. C. SA pe anii 2011 - 2012, anexa 1, a salariului de bază brut corespunzător clasei I de salarizare menținut la suma de 600 lei, inferior salariului de bază minim brut prevăzut prin hotărârile de guvern sau menționate, contravine dispozițiilor legale.
De altfel, CCM încheiat în acest fel cu nerespectarea legii, nu poate constitui legea părților astfel cum prevăd disp. art.229 alin.4 Codul muncii, cu atât mai mult cu cât art.38 din Codul muncii prevede că salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, iar orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate.
Prin urmare, tribunalul în raport de aceste considerente a obligat pârâta să calculeze si să plătească reclamanților diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art. l din H. G. nr. 1225/14.12.2011 și drepturile salariale efectiv primite in perioada 01.01._13 și diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 01.02.2013 – 19.04.2013.
Din actele depuse la dosar, respectiv CCMGU, la art. 71, este prevăzut că: “În afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: cu ocazia sărbătorilor de Paste si C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare; de ajutorul respectiv nu vor beneficia salariații care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum si salariații SNTFC care la data acordării ajutoarelor cu ocazia sărbătorilor de Paste si de C. se afla in concediu fără plata cu o durata de un an”.
Tribunalul a obligat parata la plata către reclamanți și a ajutorului material pentru sărbătoarea de C. 2010, în cuantum de 570 lei.
Instanța a respins capătul de cerere privind acordarea celui de-al 13-lea salariu aferent anului 2011 conform dispozițiilor art.43 alin. 2 litera a din CCM la Nivel de R. Transporturi pe anii 2008-2010 în condițiile în care conform adresei nr. 1152/DDS/05.08.2013 (f. 137 dosar) emisă de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice acesta a expirat din data de 01.01.2011.
În consecință, în baza textelor legale precizate, instanța a constatat că acțiunea, astfel cum a fost formulată și completată este parțial întemeiată și a admis-o în parte fiind obligată pârâta să plătească reclamanților următoarelor drepturi salariale, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței fiecărui drept salarial în parte și până la data plății efective a acestora, astfel: a) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 700 lei, conform art. l din H. G. nr. 1225/14.12.2011 și drepturile salariale efectiv primite in perioada 01.01._13; c) diferența de salariu rezultată prin aplicarea coeficientului de ierarhizare al clasei de salarizare avut de fiecare salariat în raport cu salariul de bază minim brut pe țară garantat în plată de 750 lei, conform art. 1 din H. G. nr. 23/22.01.2013 și drepturile salariale efectiv primite pentru perioada 01.02.2013 – 19.04.2013; d) ajutorul material de C. pentru anul 2010 în cuantum de 570 lei, conform dispozițiilor art.71 alin. 1 din CCM la nivel de G. de Unități 2006-2008 prelungit până la 31.01.2011; a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata celui de-al 13-lea salariu, conform dispozițiilor art.43 alin.2 lit. a) din CCMRT, ca neîntemeiat.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta ., considerând că instanța de fond în mod greșit nu a ținut cont de cele învederate prin întâmpinare și a admis acțiunea reclamantului-intimat în ceea ce privește drepturile solicitate.
Consideră că instanța de fond în mod greșit a respins excepția prescrierii dreptului material la acțiune al reclamantului conform art. 268 alin, (1) lit. e) din legea nr. 53/2003 - codul muncii, republicată cu modificările și completările ulterioare și a considerat că în speță sunt incidente prevederile ari. 268 alin. (1) lit. (e din legea nr. 53/2003 - codul muncii. republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Față de termenul de introducere al acțiunii, consideră că în speță sunt incidente prevederile art. 268 alin 1 punctul e din legea 53/2003, în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune având în vedere prevederile Legii 53/2003 art. 268 alin 1 punctul c:
Susține că, din studiul cererii de chemare în judecată se observă faptul că toate solicitările formulate de către reclamantul-intimat, pentru drepturile salariale solicitate, dă naștere dreptului la acțiune anterior perioadei introducerii acțiunii a este 16.12.20l3, respectiv termenul prevăzut de legea 53/2003, republicată la art. 268 alin 1 punctul „e" a fost depășit.
Consideră că partea adversă reclama neexecutarea contractului colectiv de muncă, iar termenul de prescripție este cel prevăzut de legea 53/2003 art. 268 alin 1 net. „e", adică sase luni de la nașterea dreptului la acțiune.
De asemenea, consideră că ajutorul material nu are regimul juridic aplicabil salariului, întrucât sumele de bani respective se acordă o singură, dată pe an și nu reprezintă o contraprestație a angajatorului pentru munca prestată de salariat (conf. art. 159 codul muncii alin (1) salariul reprezintă contraprestația muncii depuse de salariat in baza contractului individual de muncă si la. alin. (2) pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani), ci este o liberalitate a angajatorului față de proprii angajați.
Există o diferență fundamentală între salariu, care este o contra prestație a muncii depuse de salariat, și ajutoarele materiale, care este o liberalitate a angajatorului, acordat doar datorită simplei calități de salariat.
Având în vedere toate cele învederate, nu se poate crede că legiuitorul a prevăzut două termene de prescripție pentru același obiect, termenul de trei ani prevăzut de legea 53/2003 art. 268 alin "c" se referă la drepturi salariale ce au ca izvor contractul individual de muncă, iar termenul de șase luni la care face referire legea 53/2003 art. 268 litera „e" se referă la drepturi ce au ca izvor contractul colectiv de muncă.
Consideră că, acțiunea reclamantului intimat este tardiv introdusă, și pe cale de consecință precizează că în speță sunt incidente prevederile art. 268 alin, (1) lit. e) din legea nr. 53/2003 - codul muncii republicată, cu modificabile și completările ulterioare.
Față de excepția autorității de lucru judecat, conform prevederilor art. 432 din codul de procedura civilă, solicită a se constata că instanța de fond în mod greșit a respins-o ca nefiind făcută dovada triplei identități.
În fapt, reclamanții-intimați, membrii ai sindicatului reclamant, au mai promovat acțiuni la Tribunalul București împotriva S.C. „E. C.F.R." S.A. București prin care a solicitat instanței să dispună obligarea subscrisei la plata acelorași presupuse drepturi bănești ca și cele din prezenta speță.
Acțiunile au făcut obiectul dosarelor_/3/2012 și_/3/2012, iar Tribunalul București, în prima speță. prin sentința nr. 2205/2014 a admis acțiunea, obligând pârâta la plata diferenței de drepturi salariale pentru perioada 01.10._1l, sentința recurată, ce are termen în data de 03.10.2014 la Curtea de Apel București, iar în a doua speță prin sentința nr. 7218/2014, necomunicata s-a admis în parte cererea, obligând pârâta la plata ajutorului material cu ocazia crăciunului pe anul 2010.
Consideră că sunt îndeplinire condițiile de admisibilitate a autorității de lucru judecat, întrucât ne aflăm în fața unei întreite identități de obiect, cauză și părți.
În aceste condiții susține că în speță suni aplicabile prevederile art. 431 alin. 1 C. „ nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleași cauze și pentru același obiect".
Mai arată că, în mod greșit instanța de fond a reținut ca fiind admisibilă cererea reclamantului-intimat cu privire obligarea la plata drepturilor salariate aferente sărbătorii de crăciun pe anul 2010 în cuantum de 570 leu conform dispozițiilor art.7l alin. 1 din CCM la nivel de grup de unități pe unii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale până la 31.01.2011.
Consideră ca cererea reclamantului pentru acordarea drepturilor salariale aferente sărbătorii de crăciun peutru anul 2010 este total neîntemeiată si nejustificată.
Precizează că, pentru anul 2010, societatea a încheiat cu reprezentanții sindicalelor actul adițional nr. 2/12.10.2010 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate S.C. „E. C.F.R." s-a înregistrat la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - inspecția muncii - Inspectoratul teritorial de munca București sub nr._/13.10.2010, prin care suspendă acordarea ajutorului material cu ocazia sărbătorilor de crăciun pentru anul 2010.
Prin urmare, motivat de înțelegerea pârtilor urmează a se constata că nu există temei legal pentru acordarea drepturilor salariale aferente sărbătorii de crăciun pentru anul 2010.
Apreciază că acest motiv este de ordine publică deoarece instanța nu poate trece peste voința părților decât prin încălcarea principiului forței obligatorii a convenției, principiu statuat prin dispozițiile art. 1270 Noul Cod Civil.
De asemenea, urmează a se constata că sunt incidente și prevederile art. 1470 noul cod civil care statuează că "orice plată presupune o datorie".
Prin urmare, având în vedere că obligația plății acestor ajutoare nu există, raportat la prevederea legală sus-invocată, urmează a se constata că nu există raportul juridic de obligație.
Având în vedere cele de mai sus consideră faptul că salariații au înțeles să renunțe la ajutorul material pentru sărbătorea de C. din anul 2010.
Mai mult decât atât, consideră că pentru a putea acorda drepturi salariale aferente sărbătorii de crăciun, societatea ar trebui să aibă profit, sau cel puțin să nu aibă pierderi, dar din nefericire societatea trece prin momente foarte grele generate de climatul economic nefavorabil, având datorii față de bugetul statului, activitatea sa financiar contabilă și implicit bugetele de salarii fiind monitorizate de instituțiile financiare internaționale, iar în anii 2008, 2009, 2010 continuând și în 2011, au fost nevoiți să treacă prin restructurări masive de personal în urma căreia un număr de 300 de salariați au fost concediați.
Mai arată că, instanța de fond în mod corect a apreciat ca fiind neîntemeiată acțiunea întrucât se solicită anumite drepturi la salariul de baza minim brut de 700 lei prevăzut de art. 1 din HG 1225/2011 pentru perioada 01.01._13 și drepturi salariale la salariul, de baza minim brut de 750 lei prevăzut de art. 1 din HG nr.23/2013 pentru perioada 01.02._13. Consideră că diferențele dintre drepturile salariale calculate si efectiv plătite la raport de salariul de bază minim brut de 700 lei și 750 lei, la nivel de unitate a existat contract colectiv de muncă pentru anii 2012 și 2013, în urma căruia prevederile au fost obligatorii pentru părți, potrivit respectivelor contracte colective de muncă în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile în cauză, salariile astfel negociate fiind menționate și în contractele individuale de muncă ale salariaților.
Pentru anii 2012-2013 la nivel . a fost încheiat contractul colectiv de muncă ce a fost înregistrat la ministerul muncii, cu numărul_/02.04,2012, acest contract colectiv de muncă produce efecte și este aplicabil salariaților ..A.
Conform contractelor colective de muncă aplicabile salariaților din societate, reprezentanții administrației și reprezentanții organizațiilor sindicale semnatare ale acestora au convenit clauzele acestor contracte, de comun acord, astfel că orice contract și contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voință a partenerilor sociali între care a fost încheiat prin aplicarea principiului libertății contractuale, el reprezentând legea părților.
Prin încheierea contractului la nivel de unitate, dreptul muncii a devenit drept negociat, de origine convențională, creat de patroni și salariați, în funcție de condițiile economice și sociale precum și interesele celor două părți, în concret, condițiile de muncă și de salarizare au fost stabilite de către partenerii sociali în urma negocierii prin intermediul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
În altă ordine de idei, conform prevederilor art. 1270 din noul cod civil, prin care orice persoană trebuie să-și execute obligațiile pe care le-a contractat, așa că salariatul a acceptat salariul prin semnarea actelor adiționale la contractele individuale de muncă, nefiind încadrați cu un salariu mai mic decât cel minim brut garantat pe țară.
De altfel, contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate au fost înregistrate la Inspectoratul Teritorial de Munca București, care, în cazul în care ar fi constatat că au fost încheiate fără respectarea condițiilor prevăzute de legea nr. 62/2011, potrivit art. 145 din același act normativ, avea obligația să le restituie pentru îndeplinirea condițiilor legale.
În condițiile în care subscrisa nu a fost sancționată potrivit art. 3 din HG nr. 1225/2011 și HG nr. 23/2013 și nici contractele colective de muncă nu au fost restituite pentru neîndeplinirea condițiilor legale, salariile de bază la nivelul au fost stabilite în conformitate cu prevederile actelor normative în vigoare.
Consideră că, în speță, obligația instituită de legiuitor prin art. 164 din Codul muncii a fost respectată de pârâtă, care a stabilit salariul la o valoare mai mare decât cea a salariului de baza minim brut la nivel național garantat în plată. Astfel. reclamanții, membrii de sindicat, au semnat, actele adiționale la contractele individuale de muncă, prin care le-au fost stabilite salariile de bază, salarii care sunt superioare salariului minim brut garantat pe țară.
Mai mult decât atât, salariile de baza acordate reclamanților sunt superioare celui minim brut pe țară garantat în plata stabilit prin hotărârile de guvern mai sus precizate.
În cazul admiterii acțiunii, acordând suma actualizată, instanța ar da efecte și clauze de impreviziune urmărindu-se ca dauna efectiv creată prin devalorizarea monedei naționale sa fie acoperită.
Învederează că, între părți nu s-au stabilit raporturi juridice de natura dobânzii legale sau de reactualizarea cu indicele de inflație a sumei, ci raporturi de muncă, obiectul acțiunii reprezentând drepturi salariale.
Cu privire la obligarea subscrisei la plata cheltuielilor de judecată, urmează a se observa că nu i-au fost comunicate în copie înscrisurile cu care înțelege să facă dovada cheltuielilor de 1500 lei reprezentând onorariu avocat, și urmează a fi respinsă această cerere ca nedovedită.
Se solicită admiterea apelului, și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor de apel formulate, raportat la actele și lucrările dosarului, precum și textele legale incidente, Curtea reține următoarele:
Un prim motiv de apel și care va fi analizat cu prioritate față de cuprinsul criticilor vizează modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune raportat la pretențiile reclamanților.
Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect, printre altele, și obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale.
Ori, potrivit art. 268 al 1 lit. c din Codul Muncii cererea în vederea soluționării unui conflict de muncă poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului material la acțiune în situația în care conflictul individual de muncă privește drepturi salariale neacordate.
Pe de altă parte, sumele solicitate de reclamanți se încadrează fără putere de tăgadă în sintagma de drepturi salariale, așa cum această noțiune se desprinde din prevederile art. 160 Codul Muncii.
Față de cele învederate, față de intervalul de timp pentru are au fost solicitate sumele de bani raportat la momentul introducerii cererii pe rolul instanței de fond Curtea constată că a fost respectat termenul de prescripție aplicabil speței.
Curtea nu poate avea în vedere susținerile apelantei în sensul că în cauză ar fi aplicabil termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 283 alin. l lit. e din Codul Muncii - corespunzător art.268 alin.l lit.e Codul muncii modificat si republicat potrivit cu care cererile privind soluționarea unui conflict de muncă, in cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia, pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Deși aceste drepturi își au izvorul în contractele colective de muncă de la diferite niveluri nu înseamnă că își pierd natura juridică de drepturi asimilate celor salariale.
Interpretarea apelantei în sensul că pentru a se asimila veniturilor salariale trebuie să reprezinte contraprestația muncii salariatul contravine dispozițiilor legale de vreme ce orice alte adaosuri și care nu sunt rezultatul direct al muncii depuse se încadrează în respectiva noțiune.
Pentru motivele învederate și având în vedere textele de lege menționate Curtea apreciază ca nefondate criticile subsumate primului motiv de apel privitoare la modul de soluționare de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune.
Al doilea motiv de apel vizează excepția autorității de lucru judecat, susținând apelanta că reclamanții au mai solicitat aceleași drepturi, acțiunile obiectul dosarelor_/3/2012 și_/3/2012, iar Tribunalul București, în prima speță prin sentința nr. 2205/2014 a admis acțiunea, obligând pârâta la plata diferenței de drepturi salariale pentru perioada 01.10._1l, sentința recurată, ce are termen în data de 03.10.2014 la Curtea de Apel București, iar în a doua speță prin sentința nr. 7218/2014, necomunicată s-a admis în parte cererea, obligând pârâta la plata ajutorului material cu ocazia Crăciunului pe anul 2010.
Curtea constată că sunt nefondate aceste critici, întrucât, raportat la dos.nr._/3/2012, soluționat irevocabil, nu există identitate de obiect, pretențiile reclamanților vizând perioada decembrie 2009 – 31.12.2011, în timp ce cauza de față vizează drepturile salariale începând cu 01.01.2012 și 2013.
În cel de-al doilea dosar menționat, după cum precizează chiar apelanta, este în curs de soluționare apelul, astfel că, potrivit art.430 alin.4 N.C.P.C., hotărârea supusă apelului are autoritate de lucru judecat provizorie.
Prin urmare, Curtea constată că nu sunt îndeplinire condițiile de admisibilitate a autorității de lucru judecat, astfel că va analiza în continuare criticile ce vizează fondul cauzei.
În ceea ce privește ajutorul material pentru C. 2010,Curtea reține că potrivit art. 30 alin. 1 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, prelungit prin acte adiționale, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, angajații vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Potrivit art.71 din același contract colectiv de muncă, salariații din cadrul pârâtei au dreptul și la un ajutor material cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C., stabilit cel puțin la nivel clase 1 de salarizare.
Sub acest aspect, corect a constatat tribunalul că aceste drepturi bănești reprezentând ajutor material pentru C. 2010 nu au fost plătite de pârâta angajator, deși au fost legal convenite printr-un contract colectiv de muncă ce este obligatoriu pentru părțile litigante.
Apelul este însă fondat în ceea ce privește plata diferențelor salariale, susținând apelanta că și-a îndeplinit toate obligațiile față de reclamanți, stipulate în contractele colective la nivel de unitate întocmai și la timp, iar pentru acordarea drepturilor solicitate nu există temei legal,, precizând că toți reclamanții pentru perioadele menționate, au beneficiat de un salariu de bază mai mare decât sumele arătate în acțiune.
Sub acest aspect, Curtea reține că la nivel de unitate s-au încheiat contracte colective de muncă, înregistrate legal la Ministerul Muncii Familiei și Protecției Sociale, care produc pe deplin efecte juridice față de toți salariații. Prin aceste contracte, partenerii sociali au stabilit un salariu minim la nivelul societății diferit de cel prevăzut de H.G.nr.1225/2011 și H.G.nr.23/2013.
Dispozițiile art.37 din Codul Muncii consacră principiul negocierii individuale și colective a contractului individual de muncă, respectiv a contractului colectiv de muncă, iar conform art.229 alin.4 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Curtea constată că nu s-a solicitat nulitatea vreunei clauze a contractului colectiv de muncă, iar societatea a respectat clauzele contractuale, reclamanții nefăcând dovada că au fost salarizați sub nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată, astfel că nu se justifică acordarea de către instanța de fond a unor diferențe salariale pornind de la un salariu de bază minim brut pe țară de 700 lei, respectiv 750 lei.
Față de considerentele expuse, în baza art.480 N.C.P.C., Curtea va admite apelul, va schimba în parte sentința atacată în sensul că va admite doar capătul de cerere privind ajutorul material pentru C. 2010, potrivit celor mai sus menționate, și va respinge cererile privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale ca neîntemeiată, urmând să mențină restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâta ., cu sediul în București, sector 1, ..38, împotriva sentinței civile nr. 2011 pronunțată la data de 16 septembrie 2014 de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S. L. AL SALARIAȚILOR DIN SUCURSALA E. BUCUREȘTI, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la C..Av. B. E. C., în București, sector 6, ., ., ., și în consecință:
Schimbă în parte sentința atacată în sensul că admite doar capătul de cerere privind ajutorul material pentru C. 2010 și respinge cererile privind obligarea pârâtei la plata diferențelor salariale ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2015.
Președinte, Judecător,
V. D. M. G.
Grefier,
C. O.
Operator de date cu caracter personal
notificare nr.3120/2006
Red. MG
Tehnored.CO
4 ex./14.04.2015
d.f._ Trib. Prahova
j.f. A. G. H.
| ← Contestaţie act. Sentința nr. 151/2015. Curtea de Apel PLOIEŞTI | Solicitare drepturi bănești / salariale. Decizia nr. 187/2015.... → |
|---|
