Decizia penală nr. 1717/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR.(...)
DECIZIA PENALĂ NR. 1717/R/2011
Ședința publică din 27 octombrie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. B. - judecător
JUDECĂTORI: V. G.
D. P.
GREFIER : M. N.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D. DE I. A I. DE C. O. ȘI T. S. T. C., reprezentat prin
PROCUROR - DOBOCAN DORU
S-a luat spre examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, D. DE I. A I. DE C. O. ȘI T. S. T. S. împotriva încheierii penale nr.33 din 12 octombrie 2011 a Judecătoriei Baia- Mare, pronunțată în dosar nr. (...), privind pe inculpatul B. F. având ca obiect plângere împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevăzută art. 1402 Cod procedură penală. La apelul nominal făcut în cauză se prezintă pentru inculpat apărătorul ales avocat O. P., din cadrul Baroului de avocați S., cu delegația la dosar, lipsă fiind inculpatul. Procedura de citare este legal îndeplinită. S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință. Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului. Reprezentantul parchetului solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată de reprezentantul parchetului că, în motivarea hotărârii instanța de judecată a arătat că, în situația în care Curtea de A. C. a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea față de inculpatul B. F. până la soluționarea definitivă a cauzei, organul de urmărire penală nu mai poate să dispună prelungirea acestei măsuri. Reprezentantul parchetului nu este de acord cu interpretarea dată de Tribunalul Sălaj dispozițiilor art.145 alin2.Cod procedură care stabilește faptul că, în cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzută de alineatul 1 nu poate depăși 30 zile, afară de cazul în care ea este prelungită în condițiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale în caz de necesitate și numai motivat, iar în conformitate cu dispozițiile aceluiași text de lege, prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Tot în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin.2 Codprocedură penală durata maximă a măsurii de obligare de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penale este de un an. Consideră că s-a dispus în mod greșit luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului B. F. până la soluționarea definitivă a cauzei fiind necesară o îndreptare din oficiu a acestei erori materiale în conformitate cu dispozițiile art. 195 Cod procedură penală. per a contrario se consideră de reprezentantul parchetului că, în modgreșit Tribunalul Sălaj a revocat prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului, considerând că procurorul nu poate să dispună în faza urmăririi penale prelungirea acestei măsuri luate de instanța de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Apărătorul inculpatului solicită respingerea recursului formulat deparchet ca nefondat, cu consecința menținerii încheierii atacate ca fiind temeinică și legală. În continuare se arată că, ordonanța parchetului nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 145 alin.2 Cod procedură penală, din acest punct de vedere ordonanța dată de procuror este nelegală, întrucât nu s-a motivat măsura luată pe necesitate, care este o condiție imperativ impusă de lege, iar cu privire la nulitatea ordonanței, aceasta nu este nulă și nici anulabilă. Necesitatea ca o condiție absolut necesară pentru prelungirea acestei măsuri, așa cum este prevăzută imperativ de art. 145 alin.2 Cod procedură penală, nu este justificată în această cauză. Argumentele pentru prelungirea măsurii sunt de ordin general, legate de învinuire, de interpretarea pro causa a probelor. Circumstanțele de ordin personal, comportamentul inculpatului atât înainte cât și după punerea sub învinuire, lipsa antecedentelor penale, comportamentul pe timpul măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea , faptul că inculpatul s-a prezentat la toate termenele în dosarul având ca obiect propunerea de arestarea preventivă, fără a încerca în vreun fel alterarea probelor în perioada în care se afla în stare de libertate, sunt ignorate, trecând peste importanța lor reală în aprecierea necesității prelungirii măsurii preventive. Suspiciunea rezonabilă la care se referă organul de urmărire penală în ordonanță nu se sprijină pe probe ori date rezultând din dosarul de urmărire penală. C U R T E A Prin încheierea penală nr. 33/C/(...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă plângerea formulată de inculpatul B. F., împotriva Ordonanței procurorului, privind obligarea de a nu părăsi localitatea, din data de (...), dată în Dosar nr.1. al D.I.I.C.O.T. - B. teritorial S. și în consecință, a fost revocată prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea F., județul Arad, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de (...), până la data de (...). Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului. Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a reținut că prin plângerea sa, inculpatul B. F. a solicitat revocarea prelungirii măsurii de a nu părăsi localitatea, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de (...), dispusă prin O. procurorului, din data de (...), dată în Dosar nr.1., al D.I.I.C.O.T-B. teritorial S., pe motiv că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile preliminare conținute de art.136 Cod procedură penală, pentru luarea măsurilorpreventive. Se mai arată că necesitatea prelungirii acestei măsuri ca și motivele pe care se sprijină soluția procurorului nu reies din cuprinsul ordonanței atacate ori din piesele dosarului de urmărire penală, așa cum este prevăzut imperativ de disp. art.145 alin.(2) Cod procedură penală și având în vedere aceste aspecte, consideră că nu este necesară restrângerea libertății sale în continuare. Examinând plângerea, sub aspectul conținutului, tribunalul a constatat că prin ordonanța atacată s-a dispus cu privire la inculpatul B. F., în temeiul art.1451 Cod procedură penală, prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea F., județul Arad, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de (...), până la data de (...), cu respectarea unor obligații prev. de art.145 alin.1/1 Cod procedură penală, atrăgându-se totodată atenția că în cazul încălcării cu rea- credință a acestor obligații, împotriva sa se vor lua una din celelalte măsuri preventive prevăzute de lege (!). În motivarea acestei ordonanțe se arată că prin R. din data de (...), s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva inculpatului B. F., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de: art. 7 din Legea 39/2003 respectiv inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi și art. 270, alin. 1,3 din Legea 86/2006 rep. cu aplic. art.41 alin.2 C.p., respectiv colectarea, deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia, fapta fiind comisă în formă continuată, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 la 7 de ani si interzicerea unor drepturi, totul cu aplicarea art. 33 lit. a C.p. Temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive, rezultă, în opinia parchetului, din indiciile existente la dosar care atestă participarea inculpatului la comiterea infracțiunilor pentru care este cercetat și pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani. Sunt îndeplinite și condițiile prev. de art.143 alin.(1) dar și cele menționate în art.5 parag. 1 lit.c din C. E.(…), potrivit cărora o persoană poate fi privată de libertate în vederea aducerii sale în fața aducerii autorității competente atunci când există suspiciuni rezonabile că a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Se mai arată că, aprecierea cerinței pericolului concret pentru ordinea publică presupune o analiză procedural penală și criminologică și în cadrul examinării ambelor aspecte, trebuie avută în vedere natura și modalitatea concretă de săvârșire a infracțiunilor, împrejurările în care învinuitul a acționat, gravitatea faptelor, urmările produse, antecedentele penale. Pentru justa soluționare a cauzei sub aspectul temeiniciei, tribunalul a reținut ca fiind relevante următoarele norme din Codul de procedură penală: Conform art. 136 alin. (1) Cod procedură penală, în cauzele privitoare la infractiuni pedepsite cu detentiune pe viata sau cu inchisoare, pentru a se asigura buna desfasurare a procesului penal ori pentru a se impiedica sustragerea invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei, se poate lua fata de acesta una dintre urmatoarele masuri preventive: a) retinerea; b) obligarea de a nu parasi localitatea; c) obligarea de a nu parasi tara; d) arestarea preventiva. Conform art.143 alin.(1) Cod procedură penală, masura retinerii poate fi luata de procuror ori de organul de cercetare penala fata de invinuit sau inculpat, numai dupa ascultarea acestuia in prezenta aparatorului, daca sunt probe sau indicii temeinice ca a savarsit o fapta prevazuta de legea penala, aceste condiții fiind esențiale și generale, pentru luarea oricărei măsuri preventive, după cum rezultă din conținutul art.145;1451; 146 și 148, care toate conțin norme de trimitere la acest text de lege. În ce privește reținerea și arestarea, care este cea mai severă dintre măsurile preventive prevăzute de lege, întrucât privește lipsirea de libertate, garantată de C. și C. E.(…), ca un drept fundamental al omului, trebuie avute în vedere, dincolo de scopul general al măsurilor preventive, redat în cuprinsul art.136 Cod procedură penală, cu predilecție, anumite situații, expres și limitativ prevăzute de lege, în art.148 lit.a-f Cod procedură penală, care se referă la o gravitate sporită, raportat la circumstanțele săvârșirii faptei și persoana făptuitorului. Oricare dintre măsurile preventive prevăzute de lege, trebuie motivate în fapt și în drept de către organul judiciar care o aplică, raportat la conținutul și gravitatea măsurii, ceea ce înseamnă în cazul reținerii sau arestării preventive interesează doar existența uneia din situațiile grave prevăzute de lege, scopul măsurii fiind atins implicit prin luarea acestora, pe când în cazul celorlalte două măsuri, de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau țara, organul judiciar va trebui să indice doar temeiurile concrete pentru care se impune luarea acestora în vederea realizării scopului. Cerința motivării ordonanței (sau încheierii instanței, după caz), sub aceste aspecte, rezultă din dispozițiile imperative ale art.137 Cod procedură penală, unde se arată în mod explicit că: (1) Actul prin care se ia masura preventiva trebuie sa arate fapta care face obiectul invinuirii sau inculparii, textul de lege in care aceasta se incadreaza si pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savarsita. (2) In cazul retinerii si arestarii preventive, actul prin care se iau aceste masuri trebuie sa indice cazul prevazut in art. 148, precum si temeiurile concrete din care rezulta existenta acestuia. (3) In cazul obligarii de a nu parasi localitatea sau tara, actul prin care se ia aceasta masura trebuie sa indice temeiurile concrete care au determinat luarea masurii. Or, din conținutul ordonanței atacate, rezultă că s-au avut în vedere doar considerații de ordin general, care ar putea conduce la luarea măsurii arestării preventive, pe temeiul art.148 lit.f Cod procedură penală, când de fapt, prin prisma luării măsurii de a nu părăsi localitatea sau prelungirea acestei măsuri, interesa să se arate și să se motiveze împrejurările concrete, din care rezultă că inculpatul ar intenționa să se sustragă de la urmărirea penală și că, în lipsa unei asemenea măsuri, nu ar putea avea loc buna desfășurare a anchetei, aspecte la care nu se face însă nici o referire. În lipsa unei astfel de motivări, adecvate măsurii luate sau propuse de către organul judiciar, se încalcă prevederile procedurale imperative mai sus enunțate, astfel că în speță, măsura dispusă de procuror, cu privire la inculpatul B. F., prin ordonanța atacată, apare ca fiind nelegală și netemeinică, sub aceste aspecte, cum bine se susține de către apărătorul acestuia prin plângerea formulată. Raportat la starea de fapt și de drept dedusă judecății, tribunalul a constatat însă, din oficiu, că măsura luată de procuror este însă nelegală și din alte motive, de ordin procedural, după cum se va arăta în continuare. Din actele și lucrările dosarului nr.1., al D.I.I.C.O.T-B. teritorial S., rezultă că prin încheierea penală nr.21/C din (...) a T.ui S. a fost luată măsura arestării preventive față de inculpatul B. F., alături de alți 6 inculpați, petermen de 29 de zile, măsură prelungită prin încheierea penală nr.23/C din (...) a T.ui S., cu încă 30 de zile, de la data de (...), până la data de (...). Prin încheierea penală nr.1254/R/(...) a Curții de A. C. s-a admis recursul a trei dintre inculpați, între care și inculpatul B. F., împotriva măsurii de prelungire a arestării preventive și împotriva lor s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitățile de domiciliu, prev.de art. 145 Cod procedură, până la soluționarea definitivă a cauzei, cu respectarea unor obligații prev. de art.145 alin.1/1 Cod procedură penală, atrăgându-se totodată atenția inculpaților asupra prevederilor art.145 alin.3 ind.4 Cod procedură penală. Cu alte cuvinte este vorba în acest caz de o ". a măsurii arestării preventive - luată de judecătorul de la instanța de fond - cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, până la soluționarea definitivă a prezentei cauze";, măsură dispusă de instanța de control judiciar, prin Î. penală nr.1254/R/(...), irevocabilă, a Curții de apel C., pronunțată în dosar nr.(...), în timp ce măsura dispusă de procuror prin ordonanța atacată, nu este clar definită, fiind atât o luare a aceleiași măsuri, pe o perioadă de 30 de zile(întrucât se stabilesc anumite obligații în sarcina inculpatului) cât și o "prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea"; dispusă de instanță, în condițiile arătate, după cum rezultă „expressis verbis"; din dispozitivul ordonanței. Procurorul de caz și-a justificat această măsura prin aceea că instanța de control judiciar nu a ținut cont de prev. art. 145 alin.(2) Cod procedură penală, potrivit cărora „în cursul urmaririi penale, durata masurii prevazute in alin. 1, adică aceea de a părăsi localitatea, nu poate depasi 30 de zile, afara de cazul cand ea este prelungita in conditiile legii"; și pentru a nu interveni o încetare de drept a măsurii, a găsit de cuviință să emită o ordonanță pentru prelungirea acesteia, deoarece același articol, prevede în continuare că"; prelungirea se dispune de procurorul care efectueaza sau supravegheaza urmarirea penala, fiecare prelungire neputand sa depaseasca 30 de zile"; în timp ce „dispozitiile art. 1402 (privind plângerea împotriva acestei măsuri - n.n), se aplică in mod corespunzator";. S-a observat cu această ocazie că potrivit art.136 alin. (4) Cod procedură penală, masurile preventive prevăzute in alin.(1) lit. b) si c), adică de a nu părăsi localitatea respectiv de a nu părăsi țara, se pot lua in cursul urmăririi penale, atât de procuror cât și de judecător iar în cursul judecății doar de instanța de judecata. Numai că, în cursul urmăririi penale, luarea uneia dintre cele două măsuri de către procuror sau de către judecător, are loc în situații total diferite, pentru că altfel ar avea loc o suprapunere de competențe, ceea ce este de neconceput din punct de vedere instituțional, funcțional și procedural și în ultimă instanță ar contraveni și tehnicii legislative. Astfel este bine de observat, că disp. art.145 alin.(1) Cod procedură penală, se referă doar la conținutul acestor măsuri, care pot fi luate de procuror sau judecător, pe când disp. alin.(2) al aceluiași articol, vizează situația în care acestea se iau de procuror, când durata măsurii nu poate depăși 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii de către procuror, tot pe termen de 30 de zile, durata maximă a măsurilor neputând depăși 1(unu) și respectiv 2(doi) ani, în cursul urmăririi penale. În ce privește luarea acelorași măsuri de către judecător, în cursul urmăririi penale, pot fi identificate două situații, prevăzute în mod distinct de legiuitor, fără a se prevedea în mod expres că aceste măsuri pot fi luate doar pe un anumit termen. Dacă se interpretează că termenul de 30 de zile, esteobligatoriu și în situația când măsurile mai sus arătate se iau de judecător, apar probleme serioase în ce privește competența și procedura de urmat, legat de prelungirea măsurii, atât prin prisma faptului că textul de lege tocmai indicat se referă exclusiv la procuror cât și datorită situațiilor specifice în care aceste măsuri se iau de judecător (sau de către instanță), după cum se va arăta în continuare. În acest sens, art.146 C., spune că: (1) Daca sunt întrunite condițiile prevăzute in art. 143 si exista vreunul dintre cazurile prevăzute in art. 148, procurorul, din oficiu sau la sesizarea organului de cercetare penala, când considera ca arestarea învinuitului este necesara in interesul urmăririi penale, numai după ascultarea acestuia in prezenta apărătorului, întocmește propunerea motivata de luare a măsurii arestării preventive a învinuitului. (2) Dosarul, împreuna cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, întocmita de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala, se prezintă președintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanța căreia i-ar reveni competenta sa judece cauza in fond sau de la instanța corespunzătoare in grad acesteia in a cărei circumscripție se afla locul de deținere, locul unde s-a constatat săvârșirea faptei prevăzute de legea penala ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala. (111) In caz de respingere a propunerii de arestare preventiva, daca sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul poate dispune măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau aceea de a nu părăsi tara. Nimic nu împiedică însă ca o astfel de măsură să fie dispusă în mod direct chiar de instanța de control judiciar. Pe de altă parte, conform art.139 alin. (1) C., măsura preventiva luata se înlocuiește cu alta măsura preventiva, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. Alin. (35) al aceluiași articol prevede că măsura arestării preventive poate fi înlocuita cu una dintre masurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) si c) respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi tara, fiind vorba așadar, de această dată, de instituția înlocuirii măsurii arestării preventive, care este o instituție diferită de cea a luării măsurii preventive ca atare (chiar dacă efectele sunt similare), ocazie cu care se analizează alte aspecte decât cele privind instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, reglementată de dispozițiile art. 145 alin.(2) și art.146 Cod procedură penală. Astfel, în timp ce înlocuirea măsurii arestării preventive presupune că învinuitul sau inculpatul, s-a aflat deja în una din situațiile grave, expres și limitativ prev. de art.148 lit.a-f C., însă la un moment s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării (ceea ce nu însemnă că au dispărut ci doar s-au atenuat, instanța apreciind astfel că măsura arestării preventive poate fi înlocuită cu una mai ușoară, neprivativă de libertate), în cazul luării în mod direct a măsurii de a nu părăsi localitatea sau țara, de procuror sau judecător (dacă s-a respins propunerea de arestare preventivă) este de observat că astfel de temeiuri nici nu au existat. Ar fi în acest fel explicabil de ce una dintre masurile prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. b) si c) Cod procedură penală, respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi tara, poate fi luată în cursul urmăririi penale direct de către procuror, însă pe un timp limitat de 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii ulterioare, în condițiile prev. de art.145 alin.(2) Cod procedură penală, în timp ce, aceeași măsură, poate fi luată luată numai dejudecătorul de la instanța de fond sau de instanța de control judiciar, ca urmare a respingerii propunerii de arestare sau a înlocuirii măsurii arestării preventive, ceea ce denotă că învinuitul sau inculpatul s-a găsit ab initio în una sau mai multe din situațiile grave prev. de art.148 lit. a-f C., față de care, raportat la circumstanțele săvârșirii faptei și persoana făptuitorului, instanța a apreciat că scopul arestării preventive poate fi atins și pe această cale, prin luarea unei măsuri substitutive sau înlocuitoare. Având în vedere cele două situații juridice supuse judecății, când învinuitul sau inculpatul a fost propus pentru arestare de procuror sau a fost deja arestat de judecător, se pune problema (ce ar trebui lămurită printr-o soluție legislativă sau pe cale de interpretare, printr-o decizie dată în interesul legii, pentru înlăturarea oricăror dubii) dacă judecătorul de la instanța de fond respectiv instanța de control judiciar, mai trebuie să respecte termenul de 30 de zile, prev. de art.145 alin.(2) C., atunci când fac aplicarea art.146 și 139 C., cu referire la art.136 alin. (4) C., având în vedere că luarea uneia din cele două măsuri preventive de către instanța de judecată, în cursul judecății, nu este limitată la termenul de 30 de zile și o diferență de tratament juridic a aceleiași instituții, în funcție de faza în care se află procesul penal, nu pare la prima vedere a avea vreo justificare. Dimpotrivă, tratamentul juridic ar trebui să fie în concordanță cu organul judiciar care are competența să aplice normele procedurale prevăzute de lege în materie de măsuri preventive, pentru că altfel pot să apară situații, cum este cea de față, care să conducă la soluții aberante din punct de vedere procedural. Astfel, dacă într-o primă situație, precum aceea în care judecătorul de la instanța de fond, dispune înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau țara, pe termen de 30 de zile, se poate discuta despre posibilitatea prelungirii lui de către procuror sau de către judecător, în situația în care instanța de control judiciar, dispune ea însăși înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, pe termen de 30 de zile, apar probleme insurmontabile privind prelungirea acestei măsuri înlocuitoare, deoarece o astfel de hotărâre, fiind irevocabilă, intră sub puterea lucrului judecat, și deci nu poate fi cenzurată de judecătorul de la instanța de fond și cu atât mai mult, de către procuror. În acest context, de lege lata, în practică, prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, luată pe termen de 30 de zile în cursul urmăririi penale, de către judecător sau instanța de control judiciar, în situațiile arătate, se face tot de procuror, prin aplicarea ad literam și evident scos din context, a textului de lege prev. de art.145 alin. (2) Cod procedură penală, care, în opinia noastră, se referă exclusiv la măsurile luate de procuror în timpul urmăririi penale, tocmai pentru a exista un control periodic din partea instanței, asupra duratei măsurii, dat fiind că luarea și prelungirea acestor măsuri, în esența lor mai puțin grave, este prevăzută într-un text de lege, care se referă în mod expres prelungirea lor de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penala, învinuitul sau inculpatul, având desigur deschisă calea plângerii la judecător. A interpreta altfel, prin aplicarea ad literam a textului de lege prev. de art.145 alin. (2) Cod procedură penală, în situațiile prev. de art.146 și 139 Cod procedură penală, când una din cele două măsuri se iau de instanță, în situații specifice, ar însemna ca un organ judiciar să se pronunțe asupra unei măsuri pe care nu a dispus-o și mai mult decât atât, înseamnă o imixtiune nepermisă din partea unui organ judiciar, ce aparține de puterea executivă, înactivitatea de judecată, deoarece se încalcă principiul constituțional al separației puterilor în stat, instanța fiind singura în măsură să aprecieze, în acest caz, dacă se impune sau nu prelungirea propriei măsuri sau dacă, în lipsa unor dispoziții legale exprese care să o vizeze, termenul de 30 de zile, mai sus amintit, are incidență în materie de înlocuire(sau substituire) a măsurii arestării cu măsura interzicerii de a nu părăsi localitatea sau țara, sau, dimpotrivă, în acest caz, măsura trebuie să dureze, în principiu, pe toată perioada anchetei, până la sesizarea instanței prin rechizitoriu. Rezultă așadar, din cele ce preced, că luarea măsurilor prev. de art. 136 alin. 1 lit. b) si c) C., respectiv obligarea de a nu părăsi localitatea sau obligarea de a nu părăsi tara, de către instanță în cursul urmăririi penale, în condițiile art. art.146 și 139 C., pun serioase probleme procedurale legate de prelungirea lor, ceea ce denotă, odată în plus că dispozițiile art. 145 alin.(2) C., se referă exclusiv la procuror, situație care nu se întâmplă în cazul în care se interpretează, prin analogie cu tratamentul procedural din timpul judecății, că aceste măsuri pot fi luate și în timpul urmăririi penale, în principiu, până la sesizarea instanței prin rechizitor. Dimpotrivă într-o astfel de interpretare, nu se poate susține cu temei că drepturile sau interesele legitime ale învinuitului sau inculpatului ar fi lezate, deoarece există și remediul procedural adecvat, privind controlul asupra legalității, temeiniciei și duratei "măsurii înlocuitoare sau substitutive"; a arestării preventive( asemănătoare până la identitate cu măsura alternativă a liberării provizorii sub control judiciar) respectiv instituția revocării măsurilor preventive, reglementată (N.B) de aceleași dispoziții legale care se referă și la posibilitatea înlocuirii lor, valabilă dealtfel pentru pentru ambele faze ale procesului penal,. În acest sens, art.139 alin. (2) Cod procedură penală, prevede în mod explicit și fără echivoc următoarele: Când măsura preventiva a fost luata cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai exista vre-un temei care sa justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocata din oficiu sau la cerere, dispunându-se, in cazul reținerii si arestării preventive, punerea in libertate a învinuitului sau inculpatului, daca acesta nu este arestat in alta cauza; fiind vorba așadar, de situații și instituții juridice diferite cu care operează instanța, când se analizează alte aspecte decât cele privind instituirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, de către procuror, este normal și firesc ca dispozițiile art. 145 alin.(2) Cod procedură penală, care practic constituie o garanție privind controlul instanței asupra legalității și duratei acestor măsuri preventive luate de un organ judiciar, ce nu aparține puterii judecătorești, să nu se aplice însăși instanței, aceasta având posibilitatea și chiar obligația, conferită prin lege, în virtutea funcției de autocontrol a sistemului judiciar, să-și revoce propria măsură, la cerere sau din oficiu, atunci când se impune, pe tot parcursul procesului penal. Față de toate aceste aspecte, de fapt și de drept, rezultă că în speță, măsura luată de procuror, de prelungire a unei măsuri preventive, aceea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, luată de instanța de control judiciar pe o perioadă nedeterminată cu privire la inculpatul B. F., este și nelegală și prin aceea că însuși actul procedural atacat (ordonanța) apare ca nelegal și vătămător, privit prin prisma disp. art.197 alin.(1) Cod procedură penală, fiind emis cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal, inclusiv în ce privește competența funcțională a parchetului, (care nu poate cenzura hotărârile adoptate de instanță, decât le poate supune controlului judecătoresc, prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege). Mai mult, sub aspectul conținutului, ordonanța este neclară în ce privește însăși măsura luată, atâta vreme cât prin dispozitiv nu doar se "prelungește"; măsura instituită de instanța de control judiciar ci „se stabilesc și obligații"; în sarcina inculpatului B. F., cu un conținut diferit, împrejurări care sunt de natură să creeze o stare de confuzie, privind măsura aplicată și situația sa juridică. Drept urmare, tribunalul, în baza art.139 alin.(2) Cod procedură penală, a admis plângerea formulată de inculpatul B. F., împotriva Ordonanței procurorului, privind obligarea de a nu părăsi localitatea, din data de (...), dată în Dosar nr.1. și în consecință, a fost revocată prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea F., județul Arad, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de (...), până la data de (...). În conformitate cu prev. art.192 alin.(3) C., cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina statului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D. de I. a I. de C. O. și T. - S. T. S., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că în motivarea hotărârii instanța de judecată a arătat că, în situația în care Curtea de A. C. a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea față de inculpatul B. F. până la soluționarea definitivă a cauzei, organul de urmărire penală nu mai poate să dispună prelungirea acestei măsuri. Reprezentantul parchetului nu este de acord cu interpretarea dată de Tribunalul Sălaj dispozițiilor art.145 alin2. C., care stabilește faptul că, în cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzută de alineatul 1 nu poate depăși 30 zile, afară de cazul în care ea este prelungită în condițiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale în caz de necesitate și numai motivat, iar în conformitate cu dispozițiile aceluiași text de lege, prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Tot în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin.2 Cod procedură penală durata maximă a măsurii de obligare de a nu părăsi localitatea în cursul urmăririi penale este de un an. Consideră că s-a dispus în mod greșit luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului B. F. până la soluționarea definitivă a cauzei fiind necesară o îndreptare din oficiu a acestei erori materiale în conformitate cu dispozițiile art. 195 C. Per a contrario se consideră de reprezentantul parchetului că, în modgreșit Tribunalul Sălaj a revocat prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a inculpatului, considerând că procurorul nu poate să dispună în faza urmăririi penale prelungirea acestei măsuri luate de instanța de judecată până la soluționarea definitivă a cauzei. Recursul declarat în cauză este fondat pentru următoarele considerente: Prin încheierea penală nr. 21/C/(...) a T.ui S. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. F. pe o durată de 29 de zile, inculpatul fiind cercetat pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003, respectiv inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani, și art. 270 alin. 1, 3 din Legea nr. 86/2006 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., respectiv colectarea,deținerea, producerea, transportul, preluarea, depozitarea, predarea, desfacerea și vânzarea bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, cunoscând că acestea provin din contrabandă sau sunt destinate săvârșirii acesteia. Prin încheierea penală nr. 23/C/(...) a T.ui S. s-a dispus prelungirea arestării preventive a inculpatului B. F. pe o durată de 30 de zile. Prin încheierea nr. 1254/R/(...) a fost admis recursul inculpatului B. F. împotriva măsurii prelungirii arestării preventive luată față de acesta și s-a luat măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu prevăzută de art. 145 C., cu respectarea unor obligații prevăzute de art. 145 alin. 11 C. Măsura a fost luată până la soluționarea definitivă a cauzei. Ulterior, în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. 2 C., prin ordonanța nr. 1. a B. T. S. - D. de I. a I. de C. O. și T. s-a dispus cu privire la inculpatul B. F. prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea F., județul Arad, pe o durată de 30 de zile începând cu data de (...) până la data de (...). Împotriva acestei ordonanțe, inculpatul B. F. a formulat plângere și a solicitat revocarea prelungirii măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 136 C. Din examinarea dispozițiilor art. 145 alin. 2 C. rezultă că în cursul urmăririi penale durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea nu poate depăși 30 de zile, afară de cazul în care ea este prelungită în condițiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale în caz de necesitate și numai motivat, prelungire ce se dispune de procurorul ce efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile. Prin prisma acestor dispoziții legale, ordonanța procurorului prin care se dispune prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, măsură luată față de inculpatul B. F. prin încheierea penală nr. 1254/R/(...) a Curții de A. C., apare ca fiind temeinică și legală, iar plângerea formulată de inculpat ca fiind nefondată. Astfel, așa cum în mod corect s-a reținut în cuprinsul ordonanței menționate, s-a apreciat în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 alin. 1 C. și independent de împrejurarea că prin încheierea pronunțată în cauză prin care s-a luat față de inculpat măsura obligării de a nu părăsi localitatea până la soluționarea definitivă a cauzei, ordonanța de prelungire dată de DIICOT - B. T. S. se circumscrie dispozițiilor art. 145 alin. 2 C. Pentru toate aceste considerente, având în vedere și dispozițiile art. 38515 pct. 2 lit. d C., recursul declarat în cauză urmează a fi admis, iar plângerea formulată de inculpatul B. F. urmează a fi respinsă ca nefondată. În temeiul art. 192 alin. 3 C., cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina acestuia. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Admite recursul declarat de DIICOT - B. T. S. împotriva încheierii penale nr. 33 din 12 octombrie 2011 a T.ui S. pe care o casează în întregime și rejudecând : Respinge ca nefondată plângerea formulată de inculpatul B. F. împotriva ordonanței procurorului din 16 septembrie 2011 pronunțată în dosar 1. al DIICOT B. T. S.. Stabilește onorariu parțial în favoarea Baroului C. în sumă de 25 lei, sumă ce se va avansa din FMJ. Cheltuielile judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia. Definitivă. Pronunțată în ședința publică din 27 octombrie 2011. PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER M. B. V. G. D. P. M. N. Red.MB/dact.MS 4 ex./(...) Jud.fond: S.M.
| ← Decizia penală nr. 1149/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia penală nr. 1716/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
