Decizia penală nr. 2013/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMA.A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECTIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR. (...)/a1
DECIZIA PENALĂ NR. 2013/R/2011
Ședința publică din 8 decembrie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : M. B.-judecător JUDECĂTORI : V. G.
L. M. GREFIER : M. N.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D. N. A., S. T. C., reprezentat prin
PROCUROR -. B.
S-a luat spre examinare recursul declarat de inculpatul B. R. V. împotriva încheierii f.n. din 28 noiembrie 2011, pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C., cauza având ca obiect menținerea măsurii arestului preventiv luată față de acesta, inculpatul fiind trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin.1 Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul în stare de arest, asistat de apărătorii aleși, avocat T. BAN, din cadrul Baroului de avocați C., cu delegația la dosar și avocat A. P., din cadrul Baroului de avocați C., cu delegația la dosar
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care,
Se constată că la dosarul cauzei s-a formulat cerere de abținere de către d-na judecător D. P.- judecător la Secția penală, în temeiul art. 48 lit a Cod procedură penală. Cererea acesteia a fost admisă în baza art. 52 Cod procedură penală, constatându-se incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit a Cod procedură penală. În baza art. 98 alin 4 din Hotărârea nr.
387/2005 a C., prezenta cauză va fi soluționată de completul M. B., V. G. și L.
M.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat și excepții de invocat, instanța acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Apărătorul ales al inculpatului, avocat T. Ban solicită în principal,admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestului preventiv cu punerea de îndată în libertate a inculpatului. În subsidiar, solicită înlocuirea măsurii arestului preventiv cu o altă măsură neprivativă de libertate, respectiv măsura obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea sau țara.
Temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestului preventiv nu mai subzistă în prezent, iar altele noi nu au apărut. Raportat la prevederile art. 143
Cod procedură penală măsura arestării preventive nu poate fi luată față deinculpat deoarece în cauză nu sunt indicii temeinice sau probe din care să rezulte că inculpatul a comis fapta prevăzută de legea penală, o simplă declarație a inculpatei D. A. neputând fi avută în vedere, deoarece aceasta nu se coroborează cu nici o altă probă din dosar. Se mai arată că, nu există la dosarul cauzei temeiuri noi, din care să rezulte în primul rând că inculpatul s- ar face vinovat de fapta comisă, iar mai apoi că acesta trebuie să fie cercetat în stare de arest preventiv, deoarece temeiurile de arestare arătate de parchet, sunt cele generale, fără a se arăta în mod strict și concret, de ce este necesară menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Se mai arată că, organele de urmărire penală nu au efectuat în cauză o anchetă temeinică, întrucât în cauză a fost cercetat și un avocat, motive pentru care propunerea de arestare preventivă a fost soluționată de Curtea de A. C., urmând ca prin rechizitoriu, respectivul avocat, să fie scos de sub urmărire penală. Nu există motive din care să rezulte că inculpatul s-ar face vinovat de fapta reținută în sarcina sa.
În final, solicită a se avea în vedere și persoana inculpatului, împrejurările în care fapta ar fi avut loc, precum și lipsa pericolului pentru ordinea publică. Nu există nici un risc, dacă inculpatul va fi cercetat în stare de libertate, întrucât inculpatul nu va avea nici o modalitate de influențare a bunului mers al procesului penal.
Apărătorul ales al inculpatului, avocat A. P., solicită admiterea recursului,casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestului preventiv cu consecința punerii inculpatului în stare de libertate. În continuare se arată de apărătorul inculpatului că, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 148 lit f Cod procedură penală. Inculpatul nu s-a bazat niciodată pe o conduită neconformă cu normele sociale, astfel că menținerea acestei măsuri preventive nu poate fi justificată din nici un punct de vedere, deoarece nu există temeiuri din care să rezulte că odată lăsat în libertate inculpatul va prezenta pericol pentru ordinea publică. Declarația coinculpatei A. D. nu are cum să reprezinte o probă certă și verosimilă din moment ce nu se coroborează cu alte mijloace de probă din dosar.
Nu există nici un risc, ca inculpatul să comită noi fapte prevăzute de legea penală, întrucât acesta are experiența necesară de viață pentru a înțelege cum anume se va desfășura acest proces penal. Se mai solicită a se avea în vedere că inculpatul, de-a lungul anilor a reușit să fie evidențiat în toate activitățile pe care le-a desfășurat, are o familie legal constituită, astfel că soția sa este manager la S. M. T., iar fiica sa este studentă anul IV la F. de A.. Inculpatul, dacă ar fi cercetat în stare de libertate, nu ar avea cum să modifice ori să altereze probele ce urmează a fi administrate de instanța de judecată, în mod nemijlocit, solicitând în acest sens, revocarea măsurii arestării preventive.
Reprezentantul parchetului solicită respingerea recursului ca nefondat,cu consecința menținerii încheierii atacate ca fiind legală și temeinică.Se apreciază că la această dată în cauză, există, fără putință de tăgadă, indicii temeinice și chiar probe, în sensul legii procedural penale, că inculpatul ar fi comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce privește existența celor două condiții cumulative prevăzute de art. 148 lit. f Cod procedură penală, instanța a constatat că prima condiție este în mod evident îndeplinită câtă vreme, fapta pentru care este cercetat inculpatul este sancționată cu pedeapsa închisorii cu limite cuprinse între 3 și 12 ani. Cea de-a doua condiție a textului evocat, este de asemenea îndeplinită.
Este real că inculpatul este o persoană cu studii superioare, care se află pentru prima dată într-o procedură de anchetă penală, și care deține o capacitate superioară de înțelegere a consecințelor faptelor sale, a conduitei sale, perspectivă din care nu s-ar putea spune că ar putea prezenta pericol pentru ordinea publică. La existența unui anume pericol pentru ordinea publică, determinată de cercetarea inculpatului în stare de libertate, contribuie și răsunetul pe care presupusa faptă a inculpatului l-a avut, interesul manifest, actual și în creștere pe care opinia publică locală și chiar națională l- a manifestat pentru inculpat și cauza în care este cercetat. Eventualitatea comiterii de către o persoană cu o funcție ca cea a inculpatului a unei fapte penale, cu atât mai grav a uneia de corupție, lasă o puternică îndoială asupra moralității întregului sistem al administrației publice locale, cu dorința comunității din care provine reprezentantul administrației publice locale, de a se lua măsuri prompte și eficiente.
În final, se arată că rolul inculpatului în comiterea faptei reținute în sarcina sa nu este deloc neînsemnat, pentru că astfel de atitudini încurajează fenomenul corupției și induc ideea în rândul cetățenilor asupra vulnerabilității la corupție a persoanelor din cadrul autorităților publice locale sau care au tangență cu administrația publică locală și pun în discuție însăși corectitudinea procedurilor de achiziție publică și de gestionare a banilor publici.
Inculpatul B. R. V. având ultimul cuvânt, solicită revocarea măsurii arestului preventiv cu consecința cercetării sale în stare de libertate, menționând că va respecta toate obligațiile impuse de instanță.
C U R T E A :
Prin încheierea penală fără număr din 28 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.(...), în temeiul art. 3001 al.3 Cod Procedură P.ă s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpatul B. R. V., măsură care a fost menținută. În baza art.192 al.3 Cod Procedură P.ă cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că prin rechizitoriul M. P., D. N. A. - S. T. C., a fost trimis în judecată inculpatul B. R. V., arestat preventiv, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prev. și ped. de art. 254 al. 1 Cod P., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000. Prin același act de sesizare a instanței a fost trimisă în judecată, în stare de libertate, și inculpata D. A., pentru săvârșirea infracțiunii de dare de mită prev. de art. 255 Cod P., rap. la art. 6 din L. 78/2000. În privința inculpatului, sub aspectul stării de fapt, s-a reținut, prin actul de sesizare a instanței, că în cursul lunii octombrie 2011 a acceptat promisiunea coinculpatei D. A. de a primi suma de 20.000 euro, din care la data de (...) a primit efectiv suma de 43.000 lei, echivalentul a 10.000 euro, pentru a-i furniza acesteia informații legate de viitoarea licitație ce urma a fi organizată de societatea C. A., societate la care C. J. C. are participare de 95 %, fiind condusă de P. C. J. C., din care și inculpatul face parte, pentru asigurarea mentenanței la stadionul C. A. pe anul 2012. Prin Încheierea penală nr. 127/(...) a Curții de A. C. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. R. V., pe o perioadă de 29 de zile, începând cudata de (...) și până la data de (...), măsura preventivă fiind luată potrivit art. 143 rap. la art. 148 lit. f Cod Procedură P.ă, iar competența instanței de mai sus fiind atrasă, la vremea respectivă, de normele relative la competența după calitatea persoanei, având în vedere că în cauză era cercetat penal și o persoană ce avea calitatea de avocat. Tribunalul Cluj a fost sesizat cu soluționarea cauzei la data de 25 noiembrie 2011, fiind înregistrată sub nr. (...), în sistem aleatoriu cauza fiind repartizată pentru termenul din 22 decembrie 2011. Verificându-se legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului, la primirea dosarului, instanța a constatat că în cauză sunt indicii și probe care să conducă la bănuiala legitimă că inculpatul ar fi comis fapte prevăzute de legea penală. Astfel, fără a prejudicia fondul cauzei, în sensul celor de mai sus sunt declarațiile inculpatei D. A., coroborate cu declarațiile inculpatului, ale martorilor D. R. A., A. B. M., C. Ș. E., M. B. A., procese verbale de percheziție, procese verbale de redare a convorbirilor telefonice, procese verbale de supraveghere operativă și planșe foto aferente. Fără a discuta forța probantă a tuturor datelor de mai sus, deoarece nu este momentul procesual oportun pentru o astfel de analiză, apreciem că la această dată în cauză există, fără putință de tăgadă, indicii temeinice și chiar probe, în sensul legii procedural penale, că inculpatul ar fi comis fapta pentru care a fost trimis în judecată. În ceea ce privește existența celor două condiții cumulative prev. de art. 148 lit. f Cod Procedură P.ă, instanța a constatat că prima condiție este în mod evident îndeplinită câtă vreme fapta pentru care este cercetat inculpatul este sancționată cu pedeapsa închisorii cu limite cuprinse între 3 și 12 ani. Cea de a doua condiție a textului mai sus evocat, este de asemenea îndeplinită. Este real că inculpatul este o persoană cu studii superioare, care se află pentru prima oară într-o procedură de anchetă penală, și care deține o capacitate superioară de înțelegere a consecințelor faptelor sale, a conduitei sale, perspectivă din care nu s-ar putea spune că ar putea prezenta pericol pentru ordinea publică. Așa cum am arătat puțin mai sus, acest temei de arestare, și implicit de menținere a măsurii arestării preventive, rezidă în gravitatea faptei pentru care este cercetat inculpatul, concretizată în împrejurările specifice, și care țin, în principal de calitatea pe care o avea inculpatul la momentul comiterii presupusei infracțiuni. La existența unui anume pericol pentru ordinea publică, determinată de cercetarea inculpatului în stare de libertate, contribuie și răsunetul pe care presupusa faptă a inculpatului l-a avut, interesul manifest, actual și în creștere pe care opinia publică locală și chiar națională l-a manifestat pentru inculpat și cauza în care este cercetat. Din această perspectivă este de amintit faptul că jurisprudența Curții europene a Drepturilor Omului a statuat că unele fapte, care prin împrejurările concrete în care au fost comise, prin răsunetul pe care l-au produs, au tulburat profund mediul social ocrotit prin normele presupus încălcate, și aruncă o lumină negativă asupra celui bănuit de comiterea lor, și asupra comportamentului său viitor, pentru ocrotirea siguranței publice, este necesară privarea de libertate a celui cercetat pentru astfel de fapte (a se vedea cauza R. împotriva României). S-a arătat că inculpatul este o persoană ce nu posedă antecedente penale, perfect ancorat într-o viață socială normală, bazată pe respectarea normelor general acceptate, având o familie ce-l sprijină constant șinecondiționat, însă, prin prisma funcției pe care o îndeplinea, și în legătură cu care se presupune că ar fi comis fapta pentru care este cercetat, este evident că opinia publică avea și are de la acesta așteptări însemnate, legate de o conduită profesională și socială ireproșabilă. Ori eventualitatea comiterii de către o persoană cu o funcție ca cea a inculpatului a unei fapte penale, cu atât mai grav a uneia de corupție, lasă o puternică îndoială asupra moralității întregului sistem al administrației publice locale, cu dorința comunității din care provine reprezentantul administrației publice locale, de a se lua măsuri prompte și eficiente. Nu mai puțin adevărat este și faptul că trecerea timpului șterge din memoria publică caracterul grav al faptelor și implicit pericolul pentru ordinea publică se estompează, însă de asemenea nu trebuie uitat nici faptul că în cauza de față urmărirea penală a fost finalizată cu celeritate maximă, în cadrul termenului de 29 de zile pentru care s-a luat față de inculpat inițial măsura arestării preventive, astfel că fapta presupus comisă de inculpat și persoana acestuia sunt încă vii și proaspete în amintirea colectivă. Pentru toate aceste considerente, instanța a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive luată față de inculpat, măsură care a fost menținut în continuare, apreciind că la acest moment procesual, anterior oricărei administrări nemijlocite de probe, numai măsura arestării preventive ar garanta buna desfășurarea a anchetei penale, o măsură preventivă subsidiară fiind inadecvată din acest punct de vedere. Instanța a apreciat că menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului este necesară, cel puțin până la momentul declanșării cercetării judecătorești și, eventual, al ascultării inculpatului, în condițiile în care acesta nu va dori să uzeze de prevederile art. 70 al. 2 Cod Procedură P.ă, și pentru ca instanța să interacționeze nemijlocit cu inculpatul și să perceapă direct reacțiile și conduita particulară a acestuia, cu referire la cauza în care este cercetat și celelalte mijloace de probă din dosar. În temeiul art. 192 al. 3 Cod Procedură P.ă cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia. Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul prin care a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate și rejudecând cauza pronunțarea unei noi hotărâri prin care să se dispună revocarea măsurii arestării preventive, cu punerea de îndată în libertate a inculpatului. În subsidiar inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură neprivativă de libertate, respectiv măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau țara. Inculpatul prin apărătorii aleși ai acestuia în motivele de recurs a arătat că temeiurile care au dus la luarea măsurii arestării preventive nu mai subzistă și că nu au apărut temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. Raportat la disp. art.143 C.p.p. măsura arestării preventive nu poate fi dispusă față de inculpat, deoarece în cauză nu sunt indici temeinice sau probe din care să rezulte că inculpatul a comis o faptă prevăzută de legea penală, iar o simplă declarație a coinculpatei D. A. neputând fi avută în vedere, deoarece aceasta nu se coroborează cu nicio altă probă administrată în cauză. În cauză nu există temeiuri noi , din care să rezulte că inculpatul s-ar face vinovat de fapta comisă și că acesta trebuie să fie cercetat în stare de arest preventiv, întrucât temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestăriipreventive sunt generale, fără a se arăta în mod strict și concret de ce este necesară menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului. Organele de cercetare penală nu au efectuat o anchetă temeinică în cauză, întrucât a fost cercetat și un avocat, motive pentru care propunerea de arestare preventivă a fost soluționată de Curtea de A. C., însă prin rechizitoriu persoana care are calitatea de avocat a fost scoasă de sub urmărire penală. Nu există riscul dacă inculpatul va fi cercetat în stare de libertate să influențeze bunul mers al procesului, întrucât activitatea infracțională nu s-a bazat pe o conduită a inculpatului neconformă cu normele sociale, astfel că menținerea acestei măsuri preventive nu poate fi justificată nici din acest punct de vedere , întrucât nu există temeiuri din care să rezulte că odată lăsat în libertate inculpatul va prezenta pericol pentru ordinea publică. Pe de altă parte inculpatul de-a lungul anilor prin activitatea sa s-a evidențiat în munca desfășurată, are o familie legal constituită, soția acestuia fiind manager la S. M. T., iar fiica inculpatului este studentă anul IV la F. de A.. Verificând încheierea penală atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpat și a celor care puteau fi puse în discuție din oficiu, Curtea reține următoarele: Prin încheierea penală nr.127 din 1 noiembrie 2011 a Curții de A. C. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. R. V. pe o perioadă de 29 de zile începând cu data de (...) și până la data de (...). Această măsură a fost dispusă în baza art.143 și art.148 lit.f C.p.p. în sensul că sunt indicii temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat, pedeapsa prev. de lege este închisoarea mai mare de 4 ani, iar acesta prezintă pericol concret pentru ordinea publică. După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art.5 din C. Europeană privind Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică. Față de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. Aceasta, deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestuia un caracter relativ. Așa fiind, cazurile în care legea națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative și exhaustive. Astfel, în jurisprudența sa, C. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hot.din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007). Pericolul de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art.5 în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51). Pe de altă parte, C. a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces. Plecând de la jurisprudența C., instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței „.ului pentru ordinea publică";, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia. Totodată, instanțele naționale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise. Rezonanța în opinia publică, o anumită stare de nesiguranță generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidențiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noțiune care nu trebuie confundată cu cea de „. social al faptelor"; comise. Doar înțelegând în maniera descrisă semnificația libertății și a privării de libertate se poate realiza în concret și în mod efectiv scopul esențial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorității. Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art.136 C., că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara sau arestarea preventivă. Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reține că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.143 C. -respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și impune, totodată, existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.148 alin.1 lit.a-f C. rap.la art.148 alin.2 C. În prezenta cauză inculpatul a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prev. de art.254 alin.1 C.p. raportat la art.6 din Legea nr.78/2000. Potrivit art.143 alin.1 C., - text care prevede condiția generală a măsurii arestării preventive, dar și a reținerii - „măsura reținerii poate fi luată de procuror ori de organul de cercetare penală față de învinuit sau inculpat, numai după ascultarea acestuia în prezența apărătorului, dacă sunt probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală."; Teza finală a textului suscitat, prevede condiția existenței probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei";. Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existența indiciilor temeinice că s-a săvârșit o infracțiune. Acest aspect nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării (cauzele Brogan și Murray c/a Regatului Unit). În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpat a infracțiunii pentru care este cercetat. Se cunoaște că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât și cel al art.5 din C. Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a Franței). Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile autorităților judiciare în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții. Instanța europeană a afirmat adeseori în jurisprudența sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, dar în același timp, trebuie să respecte scopul esențial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale (C.Bârsan, C. Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi și Libertăți, București 2005). Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis. El conține o știință sau o cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției - proba indicială. Principiile de securitate juridică și de protecție împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică și pe o suspiciune rezonabilă. Solicitarea parchetului de a se menține împotriva inculpatului măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C. Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpatului li se impută săvârșirea unei infracțiuni, ci că există probe și indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezența indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speță rezultă presupunerea că persoana față de persoana care a fost trimisă în judecată, a săvârșit fapta. În consecință, dacă prin termenul „. se înțelege, conform dispozițiilor art.63 C. ";orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei";, în legătură cu termenul „indicii temeinice"; ele sunt simple presupuneri, determinate de aparențe mai mult sau mai puțin grăitoare. Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități. Raționamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raționale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală. C. Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune";. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale ar fi contrare prevederilor constituționale și dispozițiilor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovăție, cuprinse în pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului. Art.23 din Constituția României, republicată, prevede că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar reținerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege. Raportând dispozițiile legale la C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, constatăm că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia. Nu în ultimul rând potrivit art.149/1 C. pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpaților trebuie să fie întrunite condițiile prevăzute de art.143 C. și să existe în mod corespunzător vreunul din cazurile reglementate de art.148 C., iar arestarea să fie în interesul urmăririi penale. Referitor la existența în cauză a probelor și indiciilor temeinice care să dovedească presupunerea rezonabilă că inculpatul recurent ar fi comis infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată sunt: declarațiile coinculpatei D. A. , ale martorilor D. R., A. B., C. Ș., M. B., procesele verbale de percheziție, procesele verbale de redare a convorbirilor telefonice, procesele verbale de supraveghere operativă, planșele foto și declarațiile inculpatului. Examinând îndeplinirea, în concret, a condițiilor prevăzute de art.143 C. luarea măsurii arestării preventive se constată că în mod întemeiat prima instanță a concluzionat în sens afirmativ. În apărarea inculpatului, apărătorii acestuia au arătat că în cauză, nu există probe și indicii temeinice care să justifice arestarea inculpatului. Curtea reține că în această fază a recursului, instanța nu are abilitatea de a cenzura corectitudinea administrării probelor de către organele de anchetă și nici de a verifica apărări care țin de fondul cauzei. Până la dovada contrarie, probele administrate de procuror nu pot fi înlăturate de către instanța sesizată cu luarea unei măsuri preventive. Potrivit art.3001 alin.3 C., când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin.2 al aceluiași articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea au încetat, sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive. În cauza de față, nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și în consecință, ceea ce curtea trebuie să analizeze, sunt temeiurile care au determinat arestarea preventivă și dacă acestea impun sau nu, în continuare, privarea de libertate. În privința indiciilor temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul este autorul infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată, acestea au fost analizate în mod definitiv la momentul luării măsurii arestului preventiv și nu s-au modificat până la sesizarea instanței prin rechizitoriu și nici până la soluționarea prezentului recurs. Potrivit dispozițiilor art.148 lit.f C., este justă și aprecierea primei instanțe privind pericolul concret pe care lăsarea în libertate a inculpatului l-ar determina pentru ordinea publică, sub acest aspect avându-se în vedere natura și gravitatea sporită a faptei de care este acuzat - reflectată în regimul sancționator sever aplicabil acestuia -, modalitatea presupusă de comitere a faptei respective. Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la faptă, adică natura și gravitatea infracțiunii comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acesteia, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul concret sau generic al infracțiunii săvârșite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naționale a susținut că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum sunt și cele de dare de mită, probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorului constituie tot atâtea elemente cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective. Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive. Art.5 paragraf 1 lit c din Convenție și implicit practica C. au dezvoltat noțiunea autonomă de „ motive plauzibile"; ( cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august 1990). Această noțiune depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană este posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele particulare ale speței de față. Starea de pericol pentru ordinea publică în cazul inculpatului presupune o rezonanță socială a unei fapte grave, atât în rândul comunități locale asupra căreia și-a exercitat influența negativă, cât și asupra întregii ordini sociale. C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a acceptat în cazul Letellier vs. Franța în circumstanțe excepționale, pe motivul gravității în dauna reacției publici, anumite infracțiuni, pot constitui cauza unor dezordini sociale în măsură să justifice detenția, cel puțin pentru o perioadă de timp. De asemenea, obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de Curtea europeană în interpretarea art.5 paragraful 3 din C.. De aceea în situația de față, se impune o astfel de reacție a autorităților pentru a nu crea și mai mult neîncredere în capacitatea organelor judiciare de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică și crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială. Menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic așa cum s-a arătat mai sus , dreptul acestuia la un proces echitabil, având posibilitatea ca la instanța de fond, cât și ulterior în căile de atac să solicite administrarea de probe pentru a-și dovedi nevinovăția. Așa fiind primul motiv de recurs vizând revocarea arestului preventiv întemeiat pe lipsa probelor și indiciilor temeinice care să justifice privarea de libertate a inculpatului va fi respins ca nefondat. Nici solicitarea inculpatului din petitul subsidiar referitoare la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură neprivativă de libertate, nu este întemeiată întrucât potrivit disp. art.136 alin.1 și 8 C.p.p. circumstanțele favorabile invocate de inculpat în favoarea sa nu pot constitui prin ele însele temei al reconsiderării privării sale de libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravității sporite a faptei de care este acuzat și a scopului urmărit prin măsura preventivă dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. Mai mult, manifestările nejustificate de clemență ale instanței, nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile statului chemate să vegheze la aplicarea și respectarea legilor. Corespunde adevărului că inculpatul nu are antecedente penale, că în activitatea sa profesională a avut rezultate deosebite, că face parte dintr-o familie bine organizată, care îl susține și că a conștientizat gravitatea faptei presupus a fi comise de acesta , însă aceste date ce caracterizează personalitatea inculpatului nu pot fi analizate în această fază a procesului de recurs la încheierea de constatare a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, după sesizarea instanței în condițiile art.3001 C.p.p. Toate aceste date ce caracterizează personalitatea inculpatului urmează să fie avute în vedere de către instanța de fond la o eventuală circumstanțiere a pedepsei , dacă inculpatul va fi găsit vinovat pentru presupusa faptă reținută în sarcina acestuia. Având în vedere că în cauză sunt întrunite condițiile prev. de art.143 și art.148 lit.f C.p.p.că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură mai puțin restrictivă cum ar fi cea de a nu părăsi localitatea sau țara , pentru motivele care s-au arătat în detaliu mai sus în baza art.38515 pct.1 lit.b C.p.p. recursul formulat de inculpatul B. R. V. împotriva încheierii penale din (...) a T.ui C. urmează să fie respins ca nefondat. În baza art.192 alin.2 C.p.p. inculpatul urmează să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul B. R. V., deținut in Penitenciarul Gherla, împotriva încheierii penale f.nr. din 28 noiembrie 2011 a T.ui C.. Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare. Decizia este definitivă. Dată și pronunțată în ședința publică din data de 8 decembrie 2011 . PREȘEDINTE JUDECĂTORI M. B. V. G. L. M. GREFIER M. N. Red.V.G./S.M.D. 3 ex./(...) Jud.fond. L. C.
| ← Decizia penală nr. 1164/2011, Curtea de Apel Cluj | Sentința penală nr. 106/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
