Decizia penală nr. 5/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR. (...)
DECIZIA PENALĂ NR.5/2011
Ședința publică din data de 10 februarie 2011
Instanța constituită din :
PREȘEDINTE: V. C., judecător
JUDECĂTORI: V. G.
: M. B.
GREFIER : D. S.
Parchetul de pe lângă Curtea de A. C. reprezentat prin P. : D. S.
S-a luat spre examinare contestația în anulare formulată de contestatorul M. M. V., împotriva deciziei penale nr.1001/R din (...) pronunțată în dosar nr.(...) al Curții de A. C.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă contestatorul, asistat de apărător ales Vlaicu George, din Baroul București, cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul pentru susținerea contestației în anulare.
Apărătorul contestatorului solicită admiterea contestației în anulare și rejudecarea cauzei de către instanța de recurs pentru următoarele motive. Inculpatul nu a fost legal citat la termenele de judecată, fiindu-i încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. De asemenea, instanța nu s-a pronunțat asupra unui caz în care acțiunea penală nu mai putea fi exercitată având în vedere prevederile art.10 lit.b/1 C.pr.pen., deoarece fapta pentru care a fost judecat nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni. Solicită a se avea în vedere dispozițiile din Legea 202/2010, în sensul că dacă pentru infracțiunea de înșelăciune se poate aplica o măsură administrativă, este inadmisibil ca pentru o presupusă infracțiune de evaziune fiscală, inculpatul, fără antecedente penale, să primească o pedeapsă de 3 luni închisoare chiar cu suspendare. Pentru fapte mai grave, altor inculpați li s-au aplicat disp.art.10 lit.b/1 C.pr.pen. Cu ocazia judecării recursului, inculpatul nu a fost ascultat așa cum ar fi trebuit, conform deciziei 129/1999 a ÎCCJ, ceea ce echivalează cu neascultarea inculpatului, pentru că acesta nu a arătat în detaliu faptele comise. S-a comis o eroare prin condamnarea inculpatului, care nu a avut reprezentarea că săvârșește o infracțiune de evaziune fiscală. Solicită, cu ocazia rejudecării, să se dispună în principal achitarea inculpatului, pentru că fapta nu există, iar în subsidiar, aplicarea unei măsuri cu caracter administrativ, având în vedere că inculpatul este tânăr, nu are antecedente penale și este absolvent de studii superioare. Nu mai menține cererea de suspendare a executării hotărârii, având în vedere că se judecă la termenul de astăzi contestația formulată.
Reprezentantul Parchetului solicită respingerea ca neîntemeiată a contestației în anulare.
Contestatorul, având ultimul cuvânt, solicită admiterea contestației și să se dispună achitarea sa deoarece nu este vinovat.
C U R T E A
Prin sentința penală nr. 135/(...) a Judecătoriei Sighetu Marmației a fost condamnat inculpatul M. M. V. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.1 lit.a din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, art.74 lit.a și art.76 lit.d Cod penal, la 3 (trei) luni închisoare.
În temeiul art. 81 și 82 Cod penal s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe un termen de încercare de 2 ani și 3 luni, iar în temeiul art. 83 Cod penal i s-a atras atenția inculpatului, asupra dispozițiilor privind revocarea suspendării condiționată.
În temeiul art. 14 și 346 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 998 și 1003 Cod civil, art. 115 alin. 1 Cod procedură fiscală a fost obligat inculpatul să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice - A. N. de A. F. B., suma de 13.141 lei reprezentând despăgubiri civile și s-a dispus măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului până la concurența sumei de 13.141 lei.
În temeiul art. 191 alin. 1 Cod procedură penală s-a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Din ansamblul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că în perioada 2005-2006 inculpatul M. M. V., în calitate de persoană fizică, fără a ține vreo evidență contabilă, a achiziționat din diverse țări europene un număr de 15 autoturisme pentru care a achitat cu ocazia controlului vamal taxele vamale și TVA. Dintre acestea, un număr de 12 autoturisme au fost vândute la diverse persoane fizice din România cu un preț superior celui de achiziție inițială, inculpatul realizând în cursul celor 3 ani un venit net impozabil de 82.136 lei, pentru care datorează statului un impozit de 13.141 lei, plus majorări întârziere în cuantum total de 6.194 lei.
Prin actele de control fiscal s-a constatat că inculpatul avea obligația de a depune la organul fiscal competent declarația de impozit (model 200) până la 15 mai a anului următor celui de realizare a venitului ((...) - (...)), întrucât activitățile de achiziție și vânzare de autoturisme au generat venituri comerciale care fac parte din venituri provenite din activități independente, fiind cuprinse în categoria de venituri care sunt supuse impozitului pe venit, existând obligația legală a declarării lor la organul fiscal.
Din actele de la dosar a mai rezultat că și în anul 2004 inculpatul a cumpărat 2 autoturisme în aceleași condiții, însă nu au fost producătoare de venituri deoarece a comercializat doar unul și a realizat pierderi fiscale de
21.053 lei, sumă dedusă din totalul venitului net impozabil aferent anului
2005.
În fața primei instanțe inculpatul a invocat în apărare faptul că a vândut autoturismele la un preț superior celui de achiziție, deoarece a adăugat și totalul cheltuielilor efectuate ulterior achizițiilor, însă nu a putut dovedi aceste susțineri.
Instanța de fond a reținut că în raport de situația de fapt expusă, fapta inculpatului M. M. V. care în perioada 2005-2006, în baza aceleiași rezoluții infracționale a vândut 12 autoturisme la un preț superior celui de achiziție, realizând un venit net impozabil de 82.136 lei pe care nu l-a declarat organelor fiscale până la 15 mai 2007 și, drept urmare, nu a plătit impozitul pe venit datorat statului în cuantum de 13.141 lei, constituie infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin.1 lit.a din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.
Prima instanță a apreciat că apărările inculpatului potrivit cărora dreptul organului fiscal de a calcula și impune taxe și impozite subzistă doar dacă acesta a desfășurat acte de comerț, nu pot fi reținute în raport de dispozițiile. art. 2 lit. b din Legea 241/2005, care definesc termenul de „. ca fiind orice persoană fizică sau juridică, ori altă entitate fără personalitate juridică, care datorează taxe, contribuții și alte sume bugetului general consolidat, nefăcându-se referire la necesitatea efectuării actelor de comerț. Din definiția termenului nu reiese necesitatea ca inculpatul să conducă o contabilitate proprie pentru stabilirea existenței faptei sau a vinovăției. Ca și contribuabil, inculpatul avea obligația de a declara veniturile realizate prin revânzarea autoturismelor și de a achita impozitul aferent.
Din actele de la dosar a rezultat că inculpatul a introdus în țară 12 autoturisme pe care le-a revândut la diferite persoane la un preț superior celui de achiziție, achitând taxele vamale aferente. Prin raportul de inspecție fiscală încheiat la data de (...), s-au stabilit obligațiile fiscale ale inculpatului.
Prin decizia nr. 95/(...) privind soluționarea contestației formulată de către inculpat, s-a desființat raportul de inspecție și s-a anulat decizia de impunere privind impozitul pe venit, motivându-se că în raportul de inspecție nu există constatări proprii ale organelor de control fiscal, temeiul de drept reținut în decizia de impunere este greșit, iar în urma controlului inopinat trebuia încheiat un proces-verbal prin care să se răspundă organelor de politie și nu un raport urmat de decizie de impunere, urmând ca după soluționarea dosarului să se efectueze o inspecție fiscală și să se emită o decizie de impunere. A. s-a încheiat procesul-verbal datat (...) în care se reține că în vederea determinării cheltuielilor aferente veniturilor realizate, organul de control a avut în vedere cheltuielile efectuate în vamă cu ocazia importurilor respective, precum și cheltuielile cu prețul de achiziție a autoturismelor.
Inculpatul a fost informat despre această verificare, solicitându-i-se să prezinte și alte documente prin care să justifice cheltuielile efectuate și care să poată fi luate în calcul pentru determinarea venitului net impozabil, însă acesta nu a prezentat alte documente cu privire și la alte cheltuieli. Față de acestea, apărarea inculpatului potrivit căreia a mai efectuat și alte cheltuieli care nu au fost deduse sau că verificarea s-a făcut fără ca el să aibă cunoștință, nu are nici o susținere, a apreciat prima instanță.
Procesul-verbal al organelor fiscale i-a fost adus la cunoștință inculpatului la data de 12 martie 2009, iar acesta și-a exprimat punctul de vedere cu privire la acesta la data de 13 martie 2009. Potrivit dispozițiilor O.G. 92 din 2003 constituie probe la stabilirea bazei de impunere documentele justificative și evidențele contabile, iar din actele de la dosar nu rezultă că inculpatul ar avea astfel de acte doveditoare ale cheltuielilor efectuate, declarațiile martorilor neputând fi considerate probe de către organele de control fiscal, instanța constatând că deși se încearcă a se dovedi că diferențele de preț sunt justificate prin cheltuielile efectuate, la dosar nu exista probe certe care să poată fi reținute, martorii vorbind la modul general despre eventuale astfel de practici de a se trece în facturi alte sume decât cele reale, însă nu se referă în concret la situația celor 12 autoturisme.
Referitor la persoana inculpatului instanța a constatat că acesta nu posedă antecedente penale, a recunoscut faptul că a adus un număr de 9 autoturisme din Belgia, pe care le-a revândut prietenilor și membrilor familiei fără a obține însă nici un profit, faptă ce întrunește elementele constitutive ale infracțiunii reținută în sarcină.
La individualizarea pedepsei, instanța a ținut cont de dispozițiile art. 72 și 52 Cod penal raportat la pericolul social al faptei, la persoana inculpatului, a făcut aplicarea dispozițiilor art. 9 alin.1 lit.a din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin.2 Cod penal, potrivit dispozitivului sentinței, dispunând suspendarea condiționată a executării pedepsei, iar sub aspectul laturii civile a obligat inculpatul să plătească părții civile Ministerul Finanțelor Publice - A. N. de A. F. B., suma de 13.141 lei reprezentând despăgubiri civile și s-a dispus măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor inculpatului până la concurența sumei de 13.141 lei.
Împotriva sentinței penale nr. 135/(...) a Judecătoriei Baia Mare a declarat apel inculpatul M. M. V., iar Tribunalul Maramureș prin decizia penală nr.192/A din 7 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul declarat sentința penală nr. 135/(...) a Judecătoriei Sighetu Marmației, fiind menținută.
În temeiul art. 192 alin. 2 C.pr.pen., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de acesta.
Împotriva deciziei au declarat recurs în termen legal inculpatul M. M. V. și A. N. de A. F. - D. G. a F. P. M..
Prin decizia penală nr. 1001/R din 14 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de A. C. în dosarul nr. (...) s-a admis recursul declarat de inculpatul M. M. V., împotriva deciziei penale nr.192/A/(...) a Tribunalului M. care a fost caseată în parte împreună cu sentința penală nr.135/(...) a Judecătoriei Sighetu Marmației doar cu privire la soluționarea laturii civile și cu privire la măsura sechestrului asigurător.
Rejudecând în aceste limite s-a constatat recuperat prejudiciul cauzat prin infracțiune.
S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului prin sentința penală nr.135/(...) a Judecătoriei Sighetu
Marmației.
S-a respins ca inadmisibil recursul declarat de A. - D. împotriva deciziei penale nr.192/A/(...) a Tribunalului M..
Pentru a hotărî astfel Curtea a reținut că instanța de fond și tribunalul au stabilit starea de fapt în mod corespunzător în raport de probele administrate în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare judecătorească, cu respectarea dreptului la apărare al inculpatului, care nu a solicitat nici în fața instanței de fond și nici în apel efectuarea unei expertize contabile și nu a indicat elemente concrete prin care să conteste raportul de control întocmit de organele fiscale și cel prin care a stabilit sumele care nu au fost achitate de inculpat cu titlu de impozit pentru autoturismele achiziționate și revândute la un preț superior celui de achiziție, ca urmare a nedeclarării veniturilor obținute.
Instanța nu avea obligația ca, din oficiu să pună în discuție efectuarea unei expertize contabile în situația în care nu au existat dubii cu privire la actele întocmite de organele fiscale.
Din probele administrate a rezultat că în perioada 2005-2006, în baza aceleiași rezoluții infracționale, inculpatul a vândut 12 autoturisme la un preț superior celui de achiziție, realizând un venit net impozabil de 82.136 lei, pe care nu l-a declarat organelor fiscale până la 15 mai 2007 și, drept urmare, nu a plătit impozitul pe venit datorat statului în sumă de 13.141 lei, faptă încadrată corect în drept în disp. art. 9 alin. 1 lit. a din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. 2 C.
Întrucât vinovăția inculpatului a fost pe deplin dovedită, în mod corect s-a dispus condamnarea acestuia, ținându-se cont de criteriile generale de individualizare a pedepselor prev. de art. 72 C., dar și de circumstanțele atenuante de care inculpatul a putut beneficia, pedeapsa fiind mult redusă, sub minimul special prevăzut de lege, cu aplicarea disp. art. 81 C.
Față de condițiile concrete în care fapta s-a săvârșit, cuantumul prejudiciului și împrejurarea că acesta a fost recuperat doar în fața instanței de recurs, conduita inculpatului în timpul procesului, nu se poate aprecia că, în concret, fapta este lipsită în mod vădit de importanță pentru a se putea face aplicarea disp. art. 181 C. și, prin urmare, să se dispună achitarea inculpatului conform art. 10 lit. b1 C.pr.pen. În ceea ce privește aducerea la cunoștința inculpatului a disp. art. 10 alin.1 din Legea nr. 241/2005, aceasta nu este o obligație impusă organelor judiciare, inculpatul neputând invoca necunoașterea legii. Pentru considerentele mai sus expuse, s-a apreciat că hotărârile atacate sunt legale și temeinice în ceea ce privește modul de soluționare al laturii penale, dar având în vedere că inculpatul a achitat prejudiciul cauzat prin infracțiune, conform disp. art. 38515 pct. 2 lit. d Cod proc.pen., recursul a fost admis numai sub acest aspect, hotărârile atacate casate în parte, constatându-se prejudiciul recuperat integral și, ca o consecință, s-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor inculpatului. Referitor la recursul declarat de partea civilă A.- D. G. a F. P. M., curtea a constatat că această parte nu a declarat apel, astfel că recursul este inadmisibil. Împotriva deciziei penale nr.1001/2010 a Curții de A. C. a formulatcontestație în anulare contestatorul M. M. V.. Contestatorul a invocat cazurile prev. de art. 386 lit. a, c și e susținându-se, în primul rând, că nu a fost citat în mod legal la termenul de judecată fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. În al doilea rând a precizat, că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cazului prev. de art.10 lit.b1 C.p.p. care împiedică exercitarea acțiunii penale. Acesta a mai învederat că la judecarea recursului nu a fost ascultat deși această procedură se impunea având în vedere că la fond și apel ascultarea sa a fost superficială. În finalul contestației a arătat că în rejudecarea recursului să se dispună achitarea sa pentru că fapta nu există iar în subsidiar aplicarea unei măsuri cu caracter administrativ. Examinând contestația în anulare formulată Curtea constată următoarele: Primul caz de contestație în anulare prev. de art. 386 lit.a C.p.p. nu se regăsește în speță deoarece contestatorul a fost prezent personal în fața instanței de recurs ca atare procedura de citare a fost îndeplinită; în cazul acestui caz de contestație în anulare nu se pot lua în considerare lipsurile procedurii de citare în fața instanțelor de fond deoarece norma este deosebit de clară referindu-se la lipsa de procedură în fața instanței de recurs la termenul la care s-a judecat cauza de către această instanță. Referitor la cel de-al doilea caz invocat se observă că nici acesta nu se încadrează în cazul prev. de art. 386 lit.c ce se referă la nepronunțarea instanței de recurs asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prev. expres în art.10 alin.1 lit.f - i1 C.p.p., contestatorul referindu-se la un caz de achitare, respectiv cel prev. de art.10 alin.1 lit.b1 C.p.p. referitor la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni; oricum,instanța de recurs a analizat motivul de recurs privind neincidența art. 181 C.p. (f.56). În ceea ce privește ultimul caz invocat privind neaudierea acestuia se observă că audierea sa nu era obligatorie neîncadrându-se în situațiile limitativ enumerate de către art. 38514 alin.11 C.p.p. - privind obligația instanței de recurs de a audia inculpatul prezent când nu a fost ascultat la instanțele de fond sau când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare și nici situația prev. de art. 38516 alin.1 C.p.p. - referitor la obligația instanței de recurs de a audia inculpatul când casează hotărârea și reține cauza spre rejudecare, pentru că inculpatul a fost audiat inclusiv de către instanța de apel (f.26) audierea nerezumându- se la formula că-și menține declarațiile anterioare ci acesta precizând starea de fapt. Ca atare, nefiind îndeplinite condițiile prev. de art.391 alin.1 C.p.p., Curtea va respinge ca nefondată contestația în anulare formulată motiv pentru care nu va mai analiza concluziile privind soluția ce ar putea fi pronunțată în rejudecarea recursului dacă s-ar admite contestația. Văzând și disp. art.192 alin.1 C.p.p. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondată contestația în anulare formulata de contestatorul M. M. V., fiul lui M. și Ana V., născut la 12 februarie 1978 împotriva deciziei penale nr. 1001 din 14 decembrie 2010 a Curtii de A. C. Obligă pe contestator să plătească în favoarea statului suma de 250 lei cheltuieli judiciare. Decizia este definitivă. Dată și pronunțată în ședința publică din data de 10 februarie 2011 . PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER V. C. V. G. M. B. D. S. Red.CV Dact.SzM/2ex. (...)
| ← Decizia penală nr. 1023/2011, Curtea de Apel Cluj | Încheierea penală nr. 1674/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
