Decizia penală nr. 710/2011, Curtea de Apel Cluj

Decizii și sentințe penale - Curtea de Apel Cluj (2011)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI

DOSAR NR.(...)/a4

D. PENALĂ NR.710/R/2011

Ședința publică din 05 mai 2011

Instanța constituită din : PREȘEDINTE : V. G. judecător JUDECĂTORI : M. B.

D. P. GREFIER : D. S.

P. de pe lângă Curtea de A. C. reprezentat prin procuror: D. S.

S-a luat spre examinare recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva încheierii penale din (...) a T.ui C., pronunțată în dosar nr.(...), privind pe inculpații H. A. și B. B., prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpații, aflați în stare de arest, asistați de apărători aleși, av.Ban Tiberiu, C. C. G. și av.

Giurgea M., toți din Baroul Cluj, cu delegații la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.

R. P. solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând, pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună menținerea măsurii arestării preventive dispusă față de inculpați în baza art.300/2 rap.la art.160/b C. Susține că au fost încălcate condițiile și cazurile stipulate în mod expres de lege pentru a se putea dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. P. la acest moment procesual, nu a intervenit nicio schimbare, modificare ori încetare a temeiurilor de drept sau de fapt ce au stat la baza luării și apoi a menținerii pe parcurs a măsurii arestării preventive a inculpaților. A. opinie a fost împărtășită și de Curtea de A. C. care, analizând complexitatea cercetărilor care se impun a fi desfășurate și mijloacele de probă ce urmează a fi administrate, a apreciat că punerea în libertate a inculpaților nu este nici necesară, nici oportună. Însăși instanța de fond, având îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor lucrărilor criminalistice întocmite de specialiștii din cadrul ITA-SRI, a dispus la termenul din 26 aprilie 2011 efectuarea în cauză a unui nou raport de expertiză criminalistică la I. B. P. pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpaților nu s-a diminuat prin trecerea timpului, dovadă fiind interesul mass-media. Având în vedere complexitatea cauzei și probele ce urmează a fi administrate, punerea în libertate a inculpaților nu este necesară și oportună în acest moment. Cele 4 motive (riscul de a se sustrage, de a împiedica buna desfășurare a procesului, de a reitera comportamentul infracțional și riscul de tulburare a ordinii publice)necesare și suficiente prin prisma jurisprudenței C. pentru a se refuza punerea în libertate a inculpaților își păstrează actualitatea. Durata măsurii arestării preventive nu poate fi un temei suficient pentru diminuarea pericolului pentru ordinea publică și nu poate justifica punerea în libertate a inculpaților. R. și la gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpaților solicită a se dispune menținerea măsurii arestării preventive a acestora.

Apărătorul inculpaților, av.Tiberiu Ban solicită respingerea recursului declarat de P. ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate. Având în vedere probațiunea administrată, situația reală pe care cercetarea judecătorească o constată, împrejurarea că solicitarea P. de a se menține măsura arestării preventive nu face referire la o probă concretă, apreciază că starea de arest după 1 an și 4 luni de la luarea măsurii arestării preventive nu se mai justifică. Judecătorul de la instanța de fond a apreciat pentru a patra oară că inculpații pot fi judecați în stare de libertate. M. acestora în stare de arest în continuare poate să prefigureze o eroare judiciară. În încheierea atacată se arată că nu există cele patru riscuri la care face referire jurisprudența C. și procurorul în concluziile de astăzi. P. nu indică probele din care rezultă că lăsarea în libertate a inculpaților ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Se spune că prezența mass mediei denotă interesul opiniei publice, dar totul se rezumă la o simplă curiozitate raportat la această cauză. Opinia publică s-a solidarizat cu faptul că inculpații sunt deja ținuți în arest de prea mult timp. Judecătoarea fondului a precizat că nu există riscul ca în acest moment, inculpații, în libertate, să altereze corecta administrare a probei ce urmează a se efectua. P. toate aceste motive, solicită punerea de îndată în libertate a inculpaților.

Apărătorul inculpaților, av.Giurgea M. solicită respingerea recursului declarat de P. ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate. În recursul P. se vorbește de inexistența unor temeiuri care să justifice punerea în libertate a inculpaților, ori aceasta vine în contradicție cu disp.art.160/b și 300/2 C., deoarece sunt necesare argumente care să justifice privarea de libertate și nu punerea în libertate a inculpaților. În speță, există un nou motiv de punere în libertate a inculpaților și anume expertiza A. D. inculpații ar fi avut posibilitatea să altereze vreo probă, aceasta era proba ADN, ori aceasta a fost deja recoltată de la inculpați în penitenciar, deci nu mai pot influența probele ce urmează a se administra. Martorii au fost audiați, inculpații nu pot influența expertiza ADN, care se va efectua în Germania, nu pot influența desfășurarea procesului penal, astfel că este inutilă menținerea lor în continuare în stare de arest. F. că nu s-a efectuat încă expertiza nu este imputabil inculpaților, deoarece se pasează responsabilitatea între diferitele instituții ale statului pentru înaintarea probelor în Germania, iar sancțiunea o suportă inculpații. P. administrat la instanța de fond nu profită acuzării, ci inculpaților și nu există la dosar probe din care să rezulte vinovăția lor. Se spune că interesul public justifică menținerea inculpaților în stare de arest, dar nu se arată în ce fel interesul public este lezat de lăsarea în libertate a inculpaților. P. aduce aceleași argumente indiferent de ceea ce se întâmplă la instanța de fond. P. toate aceste motive, solicită respingerea recursului și menținerea încheierii atacate.

Apărătorul inculpaților, av.C. C. G. arată că s-a dispus efectuarea unei noi expertize pentru că P. a considerat cp nu ar fi bune acreditările I. de T. A. R. P. de la instanța de fond nu a contestat acele măsurători. La dosar s-au depus un număr impresionant de caracterizări de la persoane din diferite categorii sociale, din care rezultă comportamentul corespunzător în societate al celor doi inculpați. S. a se reține că familiile celor doi inculpați trăiesc o stare emoțională exagerată, ceea ce este de înțeles, de vreme ce inculpații sunt arestați de 1 an și 4 luni, iar din concluziile rapoartelor științifice rezultă că aceștia nu sunt vinovați. Depune la dosar o scrisoare medicală pentru tatăl inculpatului H. A. În concluzie, apreciază că inculpații pot fi cercetați în stare de libertate, aceștia urmând să respecte obligațiile impuse de instanța de fond.

Inculpatul H. A., având ultimul cuvânt, arată că este nevinovat și se află în arest de 1 an și 4 luni pe nedrept. S. respingerea recursului

P. și menținerea ca legală și temeinică a încheierii pronunțate de judecătorul de la instanța de fond care administrează probele. Dorește să fie alături de familia sa și nu se va sustrage judecății. S. a se avea în vedere acel raport de la SRI care spune că există diferență de înălțime între ei și cei care au comis fapta. Este un raport efectuat de o instituție abilitată și cu mare credibilitate în România. S. cercetarea în stare de libertate, deoarece nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul B. B., având ultimul cuvânt, solicită respingerea recursului și cercetarea în stare de libertate. Nu se va sustrage judecății și va respecta obligațiile impuse.

C U R T E A

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Cluj prin încheierea din 26 aprilie 2011, a admis cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv formulată de inculpații H. A. D. și B. B. cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu și pe cale de consecință în temeiul art. 139 alin. 1 C., art. 145 C., a înlocuit măsura arestării preventive a inculpaților

- H. A. D., fiul lui I. și D. D., născut la data de (...) în C.-N., județul C., domiciliat în C.-N., A. M., nr.17, ap.7, județul C., CNP 1.; și

- B. B., fiul lui C. și E., născut la data de (...) în C.-N., județul C., domiciliat în C.-N., str.B. nr.11, bl.A1, ap.170, județul C., CNP 1., arestați în Penitenciarul Gherla, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu C.-N., jud. C., fără încuviințarea instanței, măsură prevăzută de art. 145 C.

În baza art. 145 alin. 1 ind. 1 C., s-au impus inculpaților respectarea următoarelor obligații

- să se prezinte la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați

- să se prezinte la organul de poliție de care aparțin, conform programului de supraveghere întocmit de organele de poliție sau ori de câte ori sunt chemați

- să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței

- să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categoriede arme.

În baza art. 145 alin. 1 ind. 2 C., s-au impus inculpaților ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea

- să nu se apropie de părțile vătămate, membrii familiilor acestora, de martorii care au fost audiați în faza de urmărire penală și de judecată în prezenta cauză și să nu comunice cu aceste persoane în mod direct sau indirect S-a atras atenția inculpaților asupra prevederilor art. 145 alin. 2 ind.2 C., cu privire la înlocuirea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea cu măsura arestării preventive, în caz de încălcare cu rea credință a obligațiilor și a măsurilor impuse de instanță sau de organele de poliție desemnate cu supravegherea pe durata acestei măsuri preventive.

P. a pronunța această soluție, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin încheierea penală nr.3/C/(...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T.ui C., în temeiul art.149^{1 C. raportat art.148 alin.1 lit.f C. s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților H. A. D. și B. B. pentru o durată de 29 de zile cu începere din data de 20 ianuarie 2010 și până la data de 17 februarie 2010, măsură care a fost prelungită succesiv prin încheierile penale nr.8/C/15.02. și nr.25/C/(...), iar la sesizarea instanței de fond, prin încheierea din (...), în temeiul art.300 ind.1 rap. la art.160 ind.b C., s-a constatat ca legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpați, menținând prevenția acestora.}

Ulterior, prin încheierile fără număr de la data de (...), (...), (...), (...), (...) și respectiv (...), în baza art. 300 ind. 2 C., instanța a constatat legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpați, măsura fiind menținută începând cu acea dată.

La termenul de judecată de la data de (...), inculpații prin apărători aleși au formulat o cerere de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, întemeiată pe dispozițiile art. 139 alin. 1 C.

Prin încheierea penală f.n. de la aceeași dată, (...), instanța de fond a admis cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu pentru ambii inculpați.

Curtea de A. C., prin D. penală nr. 308/R/(...) a admis recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva încheierii penale f.n din (...) pe care a casat-o în întregime și rejudecând, a respins ca neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Prin aceeași decizie, s-a dispus menținerea măsurii arestului preventiv față de ambii inculpați.

La termenul de judecată din (...), procedând la verificarea legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv, instanța de fond a apreciat că temeiurile avute în vedere la data luării și ulterior menținerii arestului preventiv s-au schimbat, astfel că a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu față de ambii inculpați.

Recursul declarat împotriva încheierii penale f.n. de la data de

(...) a fost soluționat la data de (...), prin admiterea căii de atac și casarea în întregime a încheierii penale f.n. de la data de (...) a T.ui C.. Astfel, prin decizia penală nr. 528/R/2011 de la data de (...) a C. de A. C., s-a decis în sensul respingerii cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea dedomiciliu și a menținerii stării de arest preventiv a inculpaților H. A.

D. și B. B.

Conform dispozițiilor art. 139 al.1 C., se poate dispune înlocuirea măsurii arestului cu una dintre măsurile prev. de art.136 al.1 lit.b, c C., în situația în care s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive. În speță, apărătorii inculpaților au solicitat înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Textul de lege indicat impune necesitatea schimbării temeiurilor care au stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, sens în care se impune sublinierea faptului că este necesară o analiză diligentă nu doar a temeiurilor prevăzute de art. 143 C.- subzistența indiciilor temeinice că inculpații ar putea fi autorii infracțiunilor care li se impută, aspect care de altfel a și făcut, în repetate rânduri obiectul cenzurii instanțelor de control judiciar, dar și a temeiurilor prevăzute de art. 148 lit. f C., urmând a fi avute în vedere în egală măsură și dispozițiile art. 136 C., privind scopul măsurilor preventive.

În privința temeiurilor prevăzute de art. 143 C., instanța a constatat că deși subzistă în continuare indicii în sensul că inculpații ar putea fi autorii faptelor sesizate (sens în care cea mai relevantă probă o constituie concluziile rapoartelor de constatare tehnico- științifică nr.342650/(...) și nr.343202/(...) întocmite de I. G. al P. R. - I. de C. - S. de B., adresa nr.3078/(...) emisă de B. T. S., adresa nr.343202/1/(...) emisă de I. G. al P. R. - I. de C. - S. de B., care nu au fost invalidate până la acest moment procesual), nu se poate omite depunerea la dosar la data de (...), a Raportului de constatare tehnico- științifică, completare (f. 18-31 vol. IV fond), care în esență, atestă că înălțimea suspectului P2 este situată între 1,85 și 1,90 m. A. probă este favorabilă inculpaților, întrucât înălțimea maximă determinată a acestora a fost de 1,81 m, pentru inculpatul B.

Chiar dacă s-a încuviințat, la termenul de judecată din 26 aprilie

2011, efectuarea unui nou raport de expertiză criminalistică, având ca obiect analizarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere și determinarea înălțimii suspecților, se constată că la rândul lor, inculpații contestă exactitatea concluziilor raportului de constatare tehnico-științifică ADN, efectuat în faza de urmărire penală, fiind solicitată și încuviințată efectuarea expertizei ADN în străinătate, prin procedura comisiei rogatorii.

Cu sublinierea faptului că la acest moment procesual instanța nu are posibilitatea de a analiza legalitatea și temeinicia probelor administrate, pentru a nu prejudicia fondul cauzei, Tribunalul Cluj s-a limitat a face observația că în vederea garantării dreptului la un proces echitabil, sub dimensiunea egalității de arme, se impune a adopta aceleași unități de măsură cu privire la concludența ambelor probe științifice de care se prevalează, pe de o parte P., iar, pe de altă parte, inculpații. A. spus, la acest moment procesual, dincolo de probele testimoniale, supuse, în mod firesc, subiectivismului martorilor, atât acuzarea cât și apărarea, se prevalează în prezent de câte o probă științifică favorabilă lor. P. de expertiza ADN din faza de urmărire penală, iar inculpații de expertiza efectuată în completare de I. pentru T. Avansate, probele urmând să fie privite ca având aceeași greutate la acest moment procesual.

Cu privire la temeiurile de arestare prev. de art.148 lit.f C., instanța a reținut că potrivit jurisprudenței constante a C. E. a D. O. (a se vedea cauza W c. Elveției, cauza Stasaitis c. Lituaniei), simpla persistență a presupunerii rezonabile că inculpatul ar fi comis faptele pentru care a fost arestat preventiv, la un anumit moment al procedurii judiciare, nu mai este suficientă, în lipsa și a altor elemente care să demonstreze că există un interes public real mai puternic, care prevalează față de regula generală a cercetării în stare de libertate.

Este incontestabil că la momentul arestării, într-adevăr, lăsarea inculpaților în libertate prezenta pericol concret pentru ordinea publică. La acest moment însă, când cercetarea judecătorească a fost declanșată, fiind audiați inculpații, părțile vătămate și toți martorii propuși prin rechizitoriu sau de inculpați în apărare și chiar din oficiu de instanță, rămânând de administrat exclusiv probe de natură tehnică și științifică, se constată că nu mai există riscul ca mersul procedurii să mai fie influențat în vreun fel de atitudinea inculpaților, astfel că arestarea preventivă nu se mai legitimează, cu aceeași evidență ca la momentul inițial.

Curtea europeană însăși a statuat în jurisprudența sa ( cauza Wemhoff c. Germaniei) cu titlu de principiu general în această materie,că detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind regula, iar persistența motivelor plauzibile de a bănui că persoana privată de libertate ar fi comis o infracțiune, după o anumită perioadă nu mai este suficientă, autoritățile trebuind să analizeze situația personală a acuzatului mai în detaliu și să găsească motive specifice pentru menținerea sa în detenție ( cauza Khudoyorov c. R.iei). Pe această linie, Curtea a dezvoltat 4 motive acceptabile pentru a se refuza eliberarea : riscul ca acuzatul să nu se prezinte la proces; riscul ca, în cazul eliberării, acuzatul să împiedice desfășurarea procesului sau să comită alte infracțiuni; riscul să tulbure ordinea publică.

În privința primului aspect - riscul de a nu se prezenta la proces

- în prezenta cauză, se constată a fi minim, deoarece, inculpaților li se pot impune în cazul unei măsuri alternative, anumite obligații, a căror nerespectare atrage revocarea măsurii neprivative de libertate și arestarea din nou a acestora; mai mult, Curtea europeană, în același caz - Wemhoff c. Germaniei - a arătat că, riscul ca acuzatul să se sustragă anchetei nu poate fi apreciat doar în raport de gravitatea pedepsei pe care ar putea să o primească, ci și în raport de circumstanțele personale ale acestuia (moralitatea, domiciliul, profesia, resursele financiare, legăturile familiale, etc.) - circumstanțe care în cauza de față pledează pentru existența unui risc minim în acest sens (fiind relevante circumstanțele familiale ale inculpaților, vârsta acestora, statutul social, ambii inculpați fiind tineri aflați în întreținerea părinților, cu studiile încă nefinalizate, fiind susținuți în permanență de familiile de proveniență pe durata desfășurării procedurilor).

P. următoarele două riscuri, prevăzute de altfel și de legislația națională - riscul de a împiedica desfășurarea procesului sau de a comite alte infracțiuni, se constată că față de stadiul în care se află cercetarea judecătorească, primul dintre cele două riscuri este minim, iar în privința celui de-al doilea risc, nu există date la dosar. Sub acest aspect, în privința inculpatului B. B., cercetat inițial pentru o faptăsimilară prezentei, s-a depus la termenul de judecată din 26 aprilie 2011 rezoluția de scoatere de sub urmărire penală, în temeiul art. 10 lit. c C.pr.pen, iar inculpatul H. A. D. nu este cunoscut cu antecedente penale.

În ceea ce privește riscul de tulburare a ordinii publice, în chiar accepțiunea instanței europene - cauza Letellier c. Franței- s-a stabilit că, prin gravitatea lor și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare socială, de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin o perioadă de timp, însă trebuie demonstrat că punerea în libertate ar tulbura în mod real ordinea publică, iar menținerea măsurii este legitimă doar dacă ordinea publică este efectiv amenințată - cauza Kemmache c. Franței- astfel că și în cauza de față, instanța a apreciat că acest risc nu se mai situează la același nivel, la aceleași dimensiuni, ca la momentul arestării, raportat tocmai la elementele de circumstanțiere ale inculpaților evidențiate anterior, coroborate cu împrejurarea că aceștia se află la prima confruntare cu legea penală, beneficiind de un număr impresionant de caracterizări favorabile.

Orientarea C. E. a D. O. este în sensul de a nu transforma arestul preventiv într-o pedeapsă privativă de libertate pentru acuzați.

În acest sens, Tribunalul Cluj s-a referit și la durata de 1 an și 3 luni a prevenției.

Potrivit art.6 alin. 1 din Convenția Europeană, orice persoană învinuită de săvârșirea unei infracțiuni are dreptul să obțină, într-un termen rezonabil, o "decizie definitivă" cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce. Instanța europeană a făcut sublinierea, de principiu, că scopul acestui text al Convenției este ca persoanele aflate în această situație "să nu rămână multă vreme, nejustificat, sub o asemenea acuzație". ( cauza Eckle c.Germaniei din

27 iunie 1968). O altă subliniere făcută de Curte, se referă la "criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale", statuându-se că acestea sunt similare cu cele referitoare și la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului și comportamentul autorităților competente.

Durata rezonabilă a detenției conform art. 5 par. 3 din Convenție se apreciază tot in concreto, punctul de plecare al duratei termenului fiind momentul la care persoana acuzată a fost reținută sau arestată, iar punctul terminus al acestei durate fiind cel al pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, sau cel al punerii în libertate ( C. hotărârea din 12 decembrie 1991 în cauza Toth contra Austriei; C. hotărârea din 27 iunie 1968 în cauza Wemhoff contra Germaniei ; C. hotărârea din 6 aprilie 2000 în cauza Labita contra Italiei).

R. la modul în care se desfășoară cercetarea judecătorescă, nu se poate omite din vedere faptul că la prelungirea procedurilor contribuie semnificativ și comportamentul autorităților (nefiind comunicat la dosar, până la acest moment, identitatea expertului-parte; nefiind identificată instituția care să asigure transportul probelor în

Germania), preconizându-se o durată semnificativă a procedurilor.

Pe de altă parte, potrivit art.136 C. scopul măsurilor preventive se poate realiza, nu neapărat prin măsuri privative de libertate, instanța fiind cea care, în funcție de datele concrete ale cauzeireferitoare la fapta imputată și la elementele de circumstanțiere ale inculpatului, va opta pentru una din aceste măsuri. Or, raportat și la stadiul în care se află cercetarea judecătorească, instanța a constatat că scopul măsurilor preventive poate fi atins în egală măsură și prin măsuri alternative la detenție.

Față de toate aceste considerente, constatând că în prezent, după 1 an și 3 luni de la data arestării, temeiurile reținerii inculpaților s-au schimbat, instanța a apreciat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca măsura arestării să fie înlocuită cu o altă măsură preventivă, neprivativă de libertate, respectiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu.

Împotriva soluției instanței de fond a declarat recurs P. de pe lângă Tribunalul Cluj care a solicitat casarea acesteia în întregime și rejudecând cauza, a se dispune respingerea cererilor de înlocuire a arestului preventiv cu obligarea inculpaților de a nu părăsi localitatea și pe cale de consecință, menținerea măsurii arestului preventiv, încheierea fiind nelegală și netemeinică întrucât la dosar există probe și indicii de săvârșire a infracțiunii de către cei doi inculpați, iar pe de altă parte subzistă și sunt actuale temeiurile stipulate în art.148

C.proc.pen., impunându-se concluzia identității de persoane dintre autorii infracțiunii deduse judecății și cei doi inculpați trimiși în judecată în stare de arest preventiv. În privința temeiurilor de arestare indicate în art.148 lit.f C.proc.pen., se invederează că și acestea se mențin, fiind mai presus de orice îndoială, existența interesului public puternic cât și rezonanța socială accentuat negativă a faptei comise de inculpați, ceea ce determină menținerea măsurii arestării. Se susține că raportat la ansamblul împrejurărilor și circumstanțelor speței de față

(natura faptei comise, pericolul social abstract și cel concret al acesteia, amploarea activității infracționale desfășurată de inculpați, urmarea deosebit de păgubitoare produsă, complexitatea semnificativă a cercetărilor care s-au realizat atât în faza de urmărire penală cât și în cea a cercetării judecătorești, se impune și pe viitor menținerea arestării preventive, punerea în libertate a inculpaților la acest moment procesual - chiar în mod restricționat - nefiind nici legală și nici temeinică.

Nici circumstanțele personale și familiale ale inculpaților nu pledează pentru schimbarea situației juridice a acestora, în sensul nemenținerii stării de arest preventiv. Se subliniază că împrejurările favorabile reținute de Tribunalul Cluj au fost preexistente săvârșirii infracțiunii, dar nu au împiedicat în niciun mod pe inculpați în realizarea activității ilicite, iar în ceea ce privește susținerea familială, aceasta s-a materializat și a îmbrăcat chiar forme penale, pronunțându-se până în prezent condamnări ale membrilor de familie pentru mărturie mincinoasă prev.de art.260 C.pen.

Referitor la durata măsurii arestului preventiv, aceasta nu poate constitui prin ea însăși un temei suficient pentru a justifica diminuarea ori dispariția pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a inculpaților, în ideea în care acesta nu poate fi disociat ori „rupt"; total de natura și împrejurările de fapt ale infracțiunii comise - jaf armat asupra unei unități bancare.

R. la durata rezonabilă a detenției preventive, se solicită a se constata ca o perioadă de 1 an și 3 luni de arest preventiv nu se poatetransforma potrivit legislației europene, într-o pedeapsă privativă de libertate, nefiind oportună eliberarea inculpaților nici pe acest temei.

Curtea examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate ajunge la următoarele constatări:

După cum rezultă din examinarea normelor interne - procesual penale și constituționale, interpretate prin coroborare și prin prisma dispozițiilor art.5 din Convenția Europeană privind Protecția D. O. și a

Libertăților Fundamentale, dreptul la libertate este un drept inalienabil, la care nu se poate renunța, iar garanțiile ce îl însoțesc privesc toate persoanele, având în vedere rolul primordial al acestuia într-o societate democratică.

Față de principiul expus, rezultă cu necesitate că normele legale ce prevăd cazurile în care se poate realiza o abatere de la principiul că nicio persoană nu poate fi privată de libertatea sa, au caracter derogatoriu, iar cazurile pe care le reglementează nu pot fi interpretate decât restrictiv. A., deoarece regula în materie o constituie starea de libertate, iar orice restrângere sau atingere, în orice mod și de orice intensitate a substanței dreptului imprimă acestuia un caracter relativ.

Așa fiind, cazurile în care legea națională și normele europene acceptă ca fiind licită privarea de libertate sunt reglementate prin norme imperative și exprese, enumerările folosite de legiuitor fiind limitative și exhaustive.

Astfel, în jurisprudența sa, C. a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei - Hot.din 10 nov.1969; riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiției

(Wemhoff împotriva Germaniei, Hot.din 27 iunie 1968); să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei Hot.din 10 nov.1969); sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hot.din 26 iunie

1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hot.din 5 iulie 2007).

P. de împiedicare a bunei desfășurări a procedurii penale nu poate fi invocat în mod abstract de autorități, ci trebuie să se bazeze pe probe faptice (Becciev împotriva Moldovei din 4 oct.2005). La fel este și cazul tulburării ordinii publice: dacă un astfel de motiv poate intra în discuție din perspectiva art.5 în aceste circumstanțe excepționale și în măsura în care dreptul intern recunoaște această noțiune, el nu poate fi considerat ca relevant și suficient decât dacă se întemeiază pe fapte de natură să demonstreze că punerea în libertate a deținutului ar tulbura într-adevăr ordinea publică (Letellier citată anterior paragr.51).

Pe de altă parte, C. a statuat că, potrivit art.5 paragraf 3, autoritățile trebuie să ia în considerare măsuri alternative arestării preventive, în măsura în care acuzatul le oferă garanții în ceea ce privește prezentarea sa la proces.

Plecând de la jurisprudența C., instanțele interne au definit de-a lungul timpului criterii și elemente care trebuie avute în vedere în analiza existenței „.ului pentru ordinea publică";, printre care reacția publică declanșată din cauza faptelor comise, starea de nesiguranță ce ar putea fi generată prin lăsarea sau punerea în libertate a acuzatului, precum și profilul personal al acestuia.

Totodată, instanțele naționale au mai stabilit că pericolul pentru ordinea publică la care se face referire nu este prezumat, ci trebuie dovedit, în special dacă este vorba de riscul ca inculpatul să comită o nouă infracțiune sau de reacția publică declanșată de faptele comise. Rezonanța în opinia publică, o anumită stare de nesiguranță generată de faptele comise sau aspectele referitoare la persoana acuzatului au fost evidențiate ca elemente constitutive ale pericolului pentru ordinea publică, noțiune care nu trebuie confundată cu cea de „. social al faptelor"; comise.

Doar înțelegând în maniera descrisă semnificația libertății și a privării de libertate se poate realiza în concret și în mod efectiv scopul esențial al reglementării dreptului la libertate, cel al protejării individului împotriva arbitrariului autorității.

Din analiza normelor procesuale interne în vigoare rezultă, potrivit art.136 C., că în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detenție pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una din următoarele măsuri preventive: reținerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara sau arestarea preventivă.

Cu privire la această din urmă măsură preventivă, se reține că luarea măsurii arestării inculpatului presupune îndeplinirea condițiilor prevăzute de art.143 C. -respectiv să existe probe sau indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și impune, totodată, existența vreunuia dintre cazurile prevăzute la art.148 alin.1 lit.a-f C.proc.pen. rap.la art.148 alin.2 C.proc.pen.

În cauza dedusă judecății, prin încheierea penală nr.3 din 20 ianuarie 2010 a T.ui C. a fost admisă propunerea de arestare preventivă formulată de P. de pe lângă Curtea de A. C., iar în temeiul art.149/1 alin.1 C.proc.pen.raportat la art.143 alin.1 și 4 C.proc.pen. și art.148 alin.1 lit.f C.proc.pen.,s-a dispus arestarea preventivă a inculpaților H. A. D. și B. B. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu 20 ianuarie 2010 și până la 17 februarie 2010, măsură care a fost prelungită succesiv prin încheierile penale nr.8 din 15.02. și 25 din 16 martie 2010 a T.ui C., iar la sesizarea instanței de fond, prin încheierea din 6 aprilie 2010, în temeiul art.300^{1 rap.la art.160b C.proc.pen.s-a constatat ca temeinică și legală măsura arestării preventive luată față de inculpați, menținându-se prevenția acestora.}

Ulterior, prin încheierile fără număr de la datele din 21 mai 2010,

13 iulie 2010, 7 septembrie 2010, 2 noiembrie 2010, 13 decembrie

2010 și 1 februarie 2011, în baza art.300^{2 rap.la art.160b C.proc.pen.Tribunalul Cluj a constatat ca legală și temeinică măsura arestării preventive luată față de inculpați, menținând-o în consecință.}

Recursul declarat împotriva încheierii penale f.n. de la data de

(...) a fost soluționat la data de (...) de către Curtea de A. C., prin admiterea căii de atac și casarea în întregime a încheierii penale f.n. a T.ui C.. Astfel, prin decizia penală nr. 528/R/2011 de la data de (...), s- a decis în sensul respingerii cererii de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu și a menținerii stării de arest preventiv a inculpaților H. A. D. și B. B.

Examinând îndeplinirea, în concret, a condițiilor prevăzute de art.143 C. luarea măsurii arestării preventive se constată că în mod întemeiat și riguros argumentat prima instanță a concluzionat în sens afirmativ.

După cum reiese din examinarea actelor dosarului, în cauză, există probe și indicii temeinice ce nasc bănuiala plauzibilă și rezonabilă, aptă a convinge un observator obiectiv că inculpații au comis o infracțiune pentru care sunt cercetați și pentru care s-a solicitat arestarea, respectiv concluziile rapoartelor de constatare tehnico-științifică nr.342650/(...) și nr.343202/(...) întocmite de I. G. al P. R. - I. de C. - S. de B., care nu au fost invalidate până în prezent.

Se va reține, în esență, că probele administrate conduc la presupunerea rezonabilă că la 13 februarie 2009, în jurul orelor 16,³⁰-

16,⁴⁵, inculpații B. B. și H. A. D., având fețele acoperite cu cagule, au pătruns în incinta Agenției Mănăștur, situată în C.-N., str. B. nr. 13-

15, aparținând Băncii T. S., și după amenințarea cu un pistol și agresarea agentului de pază B. I. S., inculpatul B. B. a intrat în casierie și a agresat-o fizic pe numita F. O. G. (casieră), împingând-o și lovind-o în zona capului cu pistolul pe care-1 avea asupra sa, după aceasta, inculpatul mai sus amintit a luat sumele de bani care se găseau în zona unui ghișeu din casierie, părăsind în grabă imobilul, în total prejudiciul fiind calculat la suma de 246.650 lei.

Așa fiind, din succinta expunere a faptelor comise, rezultă existența de indicii și probe apte a determina presupunerea verosimilă de comitere de către inculpați a faptelor pentru care s-a solicitat arestarea, fiind, totodată îndeplinită și condiția prevăzută de art.148 lit.f teza I C.proc.pen.relativă la cuantumul pedepsei prevăzută de lege.

Analizând îndeplinirea celei de a doua condiții prevăzută de art.148 lit.f C.proc.pen. - care trebuie realizată cumulativ cu cea privind cuantumul sancțiunii privative de libertate, se constată că în cauza dedusă judecății, nu există probe că lăsarea în libertate - a inculpaților ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Comiterea de infracțiuni, chiar de o gravitate deosebită - reflectată de exemplu prin natura și cuantumul sancțiunii, nu constituie, prin ea însăși temei pentru privarea de libertate a inculpaților în forma detenției preventive.

De asemenea, tendința de nerespectare a ordinii de drept caracterizează orice persoană care comite o faptă din sfera ilicitului penal în calitate de autor, instigator sau complice.

Existența pericolului concret pentru ordinea publică se impune a se stabili în funcție de criteriile reținute de prima instanță, dar și de elemente ce țin de persoana inculpaților, astfel după cum acestea sunt prevăzute de art.136 alin.8 C.proc.pen.

În cauză, nu există probe certe în sensul că inculpații - persoane lipsite de antecedente penale, cu studiile universitare încă nefinalizate - reprezintă, în stare de libertate, un pericol concret pentru ordinea publică.

Buna desfășurare a procesului penal nu presupune privarea lor de libertate, cu atât mai mult cu cât nu există probe în sensul că s-au sustras de la urmărirea penală sau au încercat să zădărnicească aflarea adevărului, deși măsura arestării preventive a fost luată față de aceștia abia după un an de la data comiterii pretinsei fapte, respectiv la

20 ianuarie 2010.

Actele dosarului relevă că Tribunalul Cluj a arătat în mod concret că inculpații nu împiedică, liberi fiind, cercetarea judecătorească și a învederat că nu există riscul ca ei să nu se prezinte în instanță, analizând posibilitatea de a adopta una dintre măsurile alternative prevăzute în art. 136 C.proc.pen., în raport cu garanțiile reale oferite de inculpați în legătură cu prezența lor la cauză.

Și în opinia C., în condițiile înlocuirii măsurii arestării preventive cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea pentru cei 2 inculpați, riscul ca aceștia să nu se prezinte la proces este infim, deoarece este obligatoriu să li se impună restricții, a căror nerespectare atrage revocarea măsurii neprivative de libertate și arestarea din nou a acestora.

Pe de altă parte, și circumstanțele personale ale inculpaților (vârsta, statutul social, lipsa antecedentelor penale), coroborate cu susținerea morală și materială din partea familiei, pledează pentru existența unui risc minim de a se sustrage procesului penal. Astfel, ambii inculpați sunt în vârstă de 21 de ani, în prezent își definitivează studiile universitare, nu sunt cunoscuți cu antecedente penale și chiar dacă mama inculpatului H. a fost condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă, soluția nu este definitivă, în favoarea acesteia operând prezumția de nevinovăție. P. ambilor inculpați sunt încadrați în muncă, oferindu-le suportul material necesar pentru finalizarea cursurilor școlare, iar pe de altă parte la dosar s-au depus un număr mare de caracterizări favorabile atât ale inculpaților cât și ale familiilor acestora.

Mai mult, riscul ca inculpații să împiedice desfășurarea procesului penal în curs, este inexistent, față de împrejurarea că întreaga probațiune testimonială în acuzare și apărare a fost epuizată, în prezent cauza fiind amânată doar pentru depunerea la dosar a 2 probe științifice, respectiv a unui raport de expertiză criminalistică, având ca obiect analizarea imaginilor surprinse de camerele de supraveghere ale băncii în scopul determinării înălțimii suspecților,pentru a fi comparată cu datele de identificare ale inculpaților și o contraexpertiză solicitată de inculpați, raportat la concluziile constatării tehnico-științifice ADN realizată în faza de urmărire penală, de către organele de poliție, probă ce se va întocmi în Germania.

Nu s-a probat în speță de către P. nici existența riscului ca inculpații să comită alte infracțiuni, în situația în care ar fi liberi, neexistând date la dosar în acest sens.

Curtea de A. efectuând un examen propriu al cauzei, va analiza garanțiile oferite de C. împotriva privării arbitrare de libertate a inculpaților, de către autorități, prin prisma menținerii temeiurilor de arestare vizate de art.148 lit.f C.proc.pen., în prezenta speță.

Referitor la tulburarea ordinii publice, prin prisma cauzelor

Dinler contra T.iei din 31 mai 2005, Dumont-Maliverg contra Franței din 31 mai 2005, C. recunoaște că prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, cel puțin pentru anume timp. Acest factor nu este pertinent și suficient decât dacă se bazează pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv amenințată; menținerea în detenție preventivă nu poate fi dispusă numai în anticiparea unei pedepse privative de libertate. A., conform jurisprudenței C., riscul de tulburare a ordinii publice nu trebuie să fie apreciat în mod abstract, motivarea instanței cu privire la prelungire trebuind să se refere la toate temeiurile ce impun detenția provizorie.

Curtea apreciază că trecerea unui interval de timp de 1 an și 4 luni de la arestarea preventivă a inculpaților, a diminuat forța de convingere a justificării detenției preventive numai pe baza unor asemenea considerații, câtă vreme întreaga probațiune testimonială, audierea inculpaților și a părților civile este finalizată, urmând să se depună la dosar concluziile a două probe științifice încuviințate de tribunal, tocmai pentru stabilirea adevărului obiectiv în cauză.

Pe de altă parte, gravitatea infracțiunii - existența unei bănuieli puternice de participare la săvârșirea unor infracțiuni grave, deși constituie un factor pertinent, nu legitimează singură o lungă detenție provizorie (cauza Naus c.Poloniei din 16 sept.2008).

P. ca acuzații să se sustragă de la procesul penal.

Un asemenea pericol nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei pe care o riscă persoana respectivă (cauza Kalay c.T.iei-22 sept.2005; Kankowski c.Poloniei - 4 oct.2005; Karagoz c.T.iei - 20 oct.2005; Muller c.Franței - 17 martie 1997). Alte circumstanțe, cum ar fi caracterul celui interesat, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu țara în care sunt urmăriți, pot să confirme existența pericolului de sustragere de la proces, sau să-l facă să pară atât de redus încât să nu justifice detenția provizorie. De asemenea, ar putea fi avut în vedere faptul că, înaintea arestării cel în cauză se sustrăsese urmăririi penale și arestării (cauza Kozik c.Poloniei - 18 iulie 2006). Probele dosarului, așa cum s-a arătat deja învederează că inculpații nu posedă cazier, sunt în continuarea cursurilor școlare, resursele materiale le sunt asigurate de familie, iar înainte cu un an de perioada arestării, imediat după săvârșirea faptei -

(...) - (...), nu există date că s-ar fi sustras urmăririi penale.

P. de influențare a procesului .

C. acceptă în unele cauze faptul că autoritățile apreciază că trebuie să păstreze un suspect în detenție, cel puțin la începutul anchetei, pentru a-l împiedica să o perturbe, în special dacă este vorba despre o cauză complexă care necesită cercetări delicate și multiple. După o perioadă, imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, chiar într-o asemenea cauză, pentru a justifica detenția: în mod normal, pericolele respective diminuează cu timpul, pe măsură ce sunt efectuate investigațiile necesare, sunt luate depozițiile persoanelor implicate și realizate toate verificările cerute de circumstanțele cauzei.

(cauza W.c.Elveției - 25 ianuarie 1993).

Riscul presiunilor asupra martorilor sau al obstrucționării anchetei în alte moduri nelegale nu justifică întreaga perioadă de detenție. (cauza Krawczak c.Poloniei - 4 oct.2005). Așa cum s-a mai învederat, în prezent cercetarea judecătorească este aproape finalizată, martorii au fost ascultați în întregime, atât ai acuzării cât și ai apărării, alături de părțile civile, așteptându-se depunerea la dosar a concluziilor probelor științifice, (două rapoarte de expertiză ADN și criminalistic - ultima fiind încuviințată de abia la 26 aprilie 2011, ceea ce ar putea afecta durata termenului rezonabil de soluționare a cauzei), condiții în care inculpații nu au cum să obstrucționeze derularea procesului.

Negarea culpabilității de către reclamanți

Orice acuzat are dreptul la tăcere și de a contesta faptele care îi sunt reproșate și nu se poate fundamenta menținerea în detenție numai pe faptul că inculpații neagă orice vinovăție sau refuză să răspundă întrebărilor care le sunt puse, aceștia fiind prezumați nevinovați de-a lungul procesului (cauza Gerard Bernard c.Franței - 26 sept.2006). Autoritățile judecătorești nu ar putea să susțină că, negând faptele, inculpații ar fi impus practic menținerea lor în detenție

(Dumont-Maliverg c.Franței - 31 mai 2005). După cum se cunoaște, inculpații din prezenta cauză, în mod constant și-au afirmat nevinovăția, astfel că Tribunalul Cluj respectându-le dreptul la apărare, a încuviințat toate probele solicitate de aceștia pentru aflarea adevărului obiectiv. De asemenea, s-au încuviințat și probele solicitate de parchet pentru respectarea principiului egalității de arme.

P. de repetare al faptelor

Gravitatea unei inculpări poate să conducă autoritățile judiciare să plaseze și să lase suspectul în detenție provizorie pentru a împiedica tentativele de a comite noi infracțiuni. Mai este nevoie, în plus față de alte condiții, ca circumstanțele cauzei și mai ales antecedentele și personalitatea celui acuzat să facă plauzibil pericolul și adecvată măsura (cauza Clooth c.Belgiei - 12 nov.1991). Actele dosarului nu reliefează un asemenea pericol, inculpații nefiind cunoscuți cu antecedente penale. C. învederează că în ceea ce privește teama de recidivă, referirea la antecedente nu poate fi suficientă pentru a justifica refuzul de punere în libertate. (cauza Richet c.Franței - (...)).

Referitor la susținerea P. în sensul că faptele despre care se presupune că inculpații le-au săvârșit, coroborate cu lăsarea acestora în libertate ar potența starea de neîncredere a opiniei publice cu privire la modul în care organele statului aplică legea și protejează ordinea socială, Curtea reține că sentimentele de securitate și încredere a societății în justiție presupun aplicarea de către organele judecătorești cu promptitudine și fermitate a dispozițiilor legale. A. implică inclusiv individualizarea măsurilor preventive ce se impun a fi dispuse cuprivire la persoanele despre care există presupunerea rezonabilă că au comis infracțiuni, astfel încât ele să asigure atât un climat de calm, de securitate și echilibru în societate cât și încrederea acesteia în reacția autorităților, dar fără a se încălca dreptul la libertatea individului.

Practica instanței europene a reținut în acest sens că privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, sunt considerate insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenția (cauza Witold Litwa c.Poloniei).

În raport de dispozițiile art.136 C.proc.pen., se constată că în cauză scopul măsurilor preventive poate fi atins și fără privarea de libertate a inculpaților, respectiv prin aplicarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art.145 raportat la art.145 alin.1 indice 1 și 2 C.proc.pen. și rap.la art.145 alin.2^{2 C.proc.pen.și art.143 alin.1 C.proc.pen., existând probe și indicii temeinice privind comiterea de către inculpați a infracțiunii pentru care sunt cercetați.}

Se apreciază că restricțiile pe care inculpații vor fi obligați să le respecte sunt apte a asigura normala desfășurare a procesului penal, încălcarea acestora cu rea credință dând posibilitatea luării măsurii arestării preventive.

Convenția pentru Apărarea D. O. și a Libertăților Fundamentale prevede, în art.5 par.3 că „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prev.de par.1 lit.c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere";.

Termenul rezonabil prevăzut de norma mai sus menționată se calculează de la data la care persoana acuzată este reținută sau arestată și se sfârșește la momentul pronunțării unei hotărâri de condamnare în primă instanță, chiar nedefinitivă.

Durata rezonabilă a detenției conform art.5 par.3 se apreciază în concret, instanțele naționale având obligația să prezinte argumentele prelungirii măsurii prin raportare la probe și, întrucât persistența motivelor plauzibile cu privire la săvârșirea unei infracțiuni după trecerea unei anumite perioade de timp nu mai este suficientă în motivarea măsurii, acestea trebuie să evidențieze existența, fie a pericolului de fugă, fie a riscului săvârșirii unor noi infracțiuni, fie protejarea ordinii publice sau să prezinte modul în care a fost instrumentată cauza de către autorități, prin sublinierea complexității.(restituiri, perioade de stagnare ale anchetei)

La art.6 par.1 din Convenția Europeană se stipulează că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa";.

Termenul rezonabil în cazul acestei din urmă prevederi are ca moment de început „. unei acuzații în materie penală";, a cărei semnificație a fost stabilită pe calea jurisprudenței C. E. a D. O., încauza Eckle contra R.F.G., hotărârea din 15 iulie 1982, în paragraful 73 și anume „. oficială provenită de la o autoritate competentă a învinuirii de a fi săvârșit o faptă penală, ceea ce corespunde ideii de consecințe importante cu privire la situația persoanei suspectate";, iar ca moment final, tot pe cale jurisprudențială s-a stabilit că termenul se raportează la pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare sau de achitare, respectiv încetare a procesului penal.

Curtea Europeană a D. O. în cauza Allenet de R. contra Franței din 10 februarie 1995 în paragraful 47 a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru cel interesat a obiectului procedurii. De asemenea, în jurisprudența instanței de contencios european s-a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație, nu poate fi examinată prin prisma art.5 par.3, ci potrivit art.6 par.1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.

Dispozițiile art.21 alin.3 din Constituția României, precum și art.10 din Legea 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

În codul de procedură penală nu există nicio dispoziție cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfășurat într-un termen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituția termenului rezonabil al arestării.

Astfel, în ceea ce privește măsura arestării preventive a învinuitului sau a inculpatului, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, în primă instanță, în apel sau în recurs, codul de procedură penală, cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziții concrete, previzibile și accesibile luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea măsurii arestării preventive, conținând numeroase garanții procesuale, printre care și cele referitoare la durata măsurii cu distincțiile specifice fazelor procesuale.

În lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancțiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerința prevăzută în art.143 C., respectiv existența probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reține inexistența vreunui temei care să justifice menținerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea disp.art.139 alin.1 C. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

În contextul concret al prezentei cauze, Curtea apreciază că prima instanță, prin soluția pronunțată, în mod legal, în temeiul art.139 alin.1 C. a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive luată față de inculpații H. A. și B. B. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prev.de art.145 C., făcând o corectă aplicare și a disp.art.145 alin.1^{1 privind obligațiile impuse în mod efectiv inculpaților, precum și art.145 alin.1^{2 lit.c C., examinând condițiile prevăzute în art.148 alin.1 lit.f C.}}

Astfel, Tribunalul Cluj a efectuat un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză față de inculpați subaspectul legalității și temeiniciei acesteia, ținând cont de stadiul procesual în care se află - judecată în primă instanță în fond - evaluarea întemeindu-se pe dispozițiile codului de procedură penală, referitoare la luarea măsurii arestării preventive și anume a condițiilor art.148 alin.1 lit.f, care au fost analizate de la momentul luării inițiale a măsurii, respectiv 20 ianuarie 2010 și până la 26 aprilie 2011, când s-a pronunțat în sensul înlocuirii sale.

Așa fiind, tribunalul a considerat ca fiind justificată inițial măsura arestării preventive a inculpaților pentru buna desfășurare a procesului penal, în raport cu infracțiunile deduse judecății, perioada în care a fost evidențiată presupusa activitate infracțională respectiv 13 februarie 2009, modalitățile de comitere a acesteia, pedepsele stabilite de lege pentru aceste infracțiuni, măsură a cărei finalitate s-a estompat, însă, prin trecerea timpului, de la momentul dispunerii sale scurgându-se un interval de 1 an și 4 luni, până la înlocuirea dispusă de judecător - 26 aprilie 2011, ceea ce atenuează pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării lor în libertate.

Instanța de recurs apreciază că Tribunalul Cluj a efectuat o judicioasă analiză sub aspectul examenului de legalitate și temeinicie asupra măsurii arestării inculpaților, prin prisma dispozițiilor Codului de procedură penală și în mod corect a considerat că se impune înlocuirea acesteia cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, stabilind că faptele pretins a fi comise în 13 februarie 2009

și deduse judecății, în raport cu probele administrate, se circumstanțiază cerinței prevăzute în art.143 C. și a conferit, în mod legal, încălcării termenului rezonabil al măsurii arestării, accepțiunea schimbării temeiului prevăzut în art.148 alin.1 lit.f din același cod și anume a condiției privind pericolul pentru ordinea publică, ceea ce a atras incidența art.139 alin.1 C. și înlocuirea arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, prev.în art.145 C.

Tribunalul Cluj a procedat la o analiză efectivă, în contextul cauzei, asupra măsurii arestării preventive a inculpaților, prin prisma criteriilor stabilite de jurisprudența instanței de contencios european referitoare la termenul rezonabil prevăzut în art.6 par.1 din Convenția Europeană a D. O..

Față de aceste considerente ale T.ui C., Curtea învederează că

„potrivit jurisprudenței constante a C. E. a D. O. (cauza Slezevicius contra Lituaniei și Tudorache contra României), caracterul rezonabil al procedurilor în materie penală se apreciază în funcție de complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului și comportamentul autorităților";.

Raportând criteriile mai sus-menționate la contextul concret al cauzei, se constată că procesul vizează doi inculpați, o parte civilă, 2 părți vătămate și 46 martori, situație ce nu justifica întinderea procesului penal pe o perioadă de aproximativ 1 an și 4 luni, cu păstrarea inculpaților în stare de arest preventiv, nefiind depășită încă faza administrării probelor; față de cel de-al doilea criteriu referitor la atitudinea inculpaților, Curtea reține că nu se poate aprecia în nici un caz că aceasta a stat la baza prelungirii excesive a procedurii, deoarece inculpații și-au exercitat dreptul la apărare, pentru a proba lipsa de temeinicie a susținerilor P.; iar față de al treilea criteriu, privind comportamentul T.ui C., apreciază că de la înregistrarea dosarului, judecătorul fondului a depus diligențe pentru soluționarea corectă acauzei și pentru aflarea adevărului, neparalizând încercările inculpaților de a-și exercita dreptul la apărare.

Curtea, în baza propriului examen efectuat asupra condițiilor de legalitate și temeinicie a dispoziției de înlocuire a măsurii arestării preventive luată față de inculpați, cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, prevăzută în art.145 C., precum și a celorlalte prevederi legale care au fost dispuse și au conferit efectivitate măsurii, constată că aceasta este justificată, în raport cu cele trei criterii stabilite prin jurisprudența C. E. a D. O. și probele existente la dosarul cauzei, pentru infracțiunea pretins a fi comisă la 13 februarie 2009, cu circa doi ani în urmă, prin trecerea unei perioade de timp nerezonabile referitoare la arestul preventiv de circa 1 an și 4 luni de zile, în condițiile nefinalizării primului ciclu procesual, urmat de exercitarea unor posibile căi de atac (apel, recurs), ceea ce ar putea duce la soluționarea definitivă a dosarului, cu mare întârziere și cu depășirea unui termen rezonabil.

Astfel, în mod corect a fost apreciată în verificarea condițiilor prevăzute în art.160/b rap.la art.300/2 C. cu referire la art.350 C. încălcarea termenului rezonabil al măsurii arestării preventive prin prisma art.6 par.1 din Convenția Europeană a D.

O., care a condus la schimbarea temeiului legal avut în vedere inițial la luarea măsurii arestării, respectiv cea de-a doua condiție a art.148 alin.1 lit.f C., privind pericolul pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpaților, ceea ce a atras ca temei aplicabilitatea art.139 alin.1 C., în sensul înlocuirii măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.

Față de aceste considerente, Curtea în baza art.385^{15 pct.1 lit.b}

C. va respinge ca nefondat recursul declarat de procuror.

Cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia, conform art.192 alin.3 pct.3 C.

P. ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de P. de pe lângă Tribunalul Cluj împotriva încheierii penale f.nr. din 26 aprilie 2011 a T.ui C..

Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia. D. este definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 5 mai 2011.

PREȘEDINTE		JUDECĂTORI	GREFIER
V. G. M. B.	D. P.	D. S.

red.PD/CA

2 ex. (...) Jud.fond L. F.

← Decizia penală nr. 301/2011, Curtea de Apel Cluj		Decizia penală nr. 2092/2011, Curtea de Apel Cluj →

Decizia penală nr. 710/2011, Curtea de Apel Cluj

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre Decizia penală nr. 710/2011, Curtea de Apel Cluj