Decizia penală nr. 924/2011, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR.(...)
D. PENALĂ NR.924/R/2011
Ședința 02 iunie 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE : D. P., judecător
JUDECĂTORI: V. G.
M. B.
G.IER : D. S.
P. de pe lângă Curtea de A. C. reprezentat prin procuror: D. S.
S-a luat spre examinare - pentru pronunțare - recursul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Bistrița împotriva sentinței penale nr.1527 din (...), pronunțată de Judecătoria Bistrița, în dosar nr.(...), privind pe inculpații R. S. M. și G. P., aceștia fiind trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie prev.de art.211 alin.2 lit.a,d,e C.pen. și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev.de art.279 alin.3 lit.a C.pen. cu aplic.art.33 lit.a și art.13 C.pen. (inc.R.) și tâlhărie, prev.de art.211 alin.2 lit.a,d,e C.pen.cu aplic.art.13 C.pen. (inc.G.).
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 19 mai 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința penală nr.1527 din (...) pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr.(...), în baza art. 122 și 123 C.penal a fost respinsă cererea inculpaților, prin reprezentant, privind constatarea intervenției prescripției răspunderii penale, întrucât termenul nu este împlinit cu privire la nici una dintre infracțiuni.
În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. rap la art. 10 alin. 1 lit. c
C.pr.pen., au fost achitați inculpații R. S. M., fiul lui L. și E., născut la data de (...) în S. de C., cetățean român, studii 8 clase, căsătorit, cu domiciliul în B., str. A., bl. 26, sc. C, ap. 52, jud. B.-N., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. a, d și e C.penal și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev. de art. 279 alin. 3 lit. a C.penal, cu aplic. art. 13 C.penal și art. 33 lit. a C.penal și G. P., fiul lui A. și A., născut la data de (...) în S. de C., cetățean român, necăsătorit, domiciliat în com. S. de C., nr. 349, jud. B.-N., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. a, d și e C.penal, cu aplic. art. 13
C.penal.
În temeiul art. 192 alin 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare efectuate au rămas în sarcina statului.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că încă de la început trebuie precizat faptul că partea vătămată V. I. nu știe cu exactitate ce s-a întâmplat în acea noapte, întrucât a adormit, fiind și sub influența băuturilor alcoolice, a simțit la un moment dat o lovitură puternică în cap, în urma căreia și-a pierdut cunoștința.
Dacă lecturăm toate declarațiile acestuia date pe parcursul instrumentării întregului dosar în cei aproape 10 ani de la începerea cercetărilor, constatăm că acesta a fost în permanență constant în declarații, în sensul că nu cunoaște nimic în legătură cu fapta și cu agresorii, fapt ce denotă sinceritate și bună credință din partea acestuia.
Din întreg materialul probatoriu administrat în faza de cercetare judecătorească, atât în primul dosar de fond ((...) - casat și trimis spre rejudecare de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin D. nr. 2415/(...)), cât și în dosarul de fond nr. (...), al cărui competență a fost declinată în favoarea Judecătoriei B., formând prezenta cauză (instanța înțelegând, în temeiul dispozițiilor art. 42 alin. 2 C.pr.pen să folosească actele îndeplinite de către T. B.-N., în sensul că nu a mai procedat la reaudierea părților și a martorilor deja audiați) a reieșit faptul că o parte din martorii care în faza de urmărire penală au adus acuze într-o mai mare sau mai mică măsură inculpaților și-au schimbat declarațiile, afirmând că nu-și mai mențin cele precizate în faza de urmărire penală, care nu corespund realității, acele declarații fiind făcute sub presiunea și amenințarea organelor de cercetare penală, inclusiv a procurorului de caz.
S-a analizat pe rând toate depozițiile părților și a martorilor:
În privința părții vătămate S. Z. I. se constată că aceasta a dat prima declarație chiar a doua zi după incident, în data de (...), aceasta fiind scrisă personal de martoră. Lecturând cele consemnate se poate lesne observa că aceasta a arătat că la mașina în care se afla împreună cu partea vătămată V. I. au sosit trei tineri care i-a agresat, dar „precizez că nu îi cunosc pe cei trei băieți care ne-au agresat, însă pot afirma că aveau vârsta între 20-25 ani"; (f.54).
De asemenea, martora declară că „cei trei s-au urcat în autoturismul acestora și au plecat înspre S. de C. fără să cunosc nr. de înmatriculare al autoturismului, deși m-am ridicat și m-am uitat, însă mașina a intrat în curbă și nu am mai văzut numărul"; (f.53).
A doua declarație scrisă personal de martoră este datată (...), la mai bine de 1 an de la incident, declarație în care aceasta din nou nu indică nici un nume al agresorilor, spunând doar că erau trei indivizi care i-au lovit. „Eu eram somnoroasă și amețită"; (f.57).
Ulterior, aceasta a mai fost audiată încă de 3 ori de către organele de poliție și o dată de procuror (în anul 2006), toate aceste 4 declarații fiind scrise de către anchetatori. În cea din (...) se consemnează că „după consumarea evenimentelor mi-am dat seama că ar putea fi un băiat din S. de C., pe nume M. (numele nu îl cunosc)…";Cel care m-a agresat…nu mi-a zis nimic și pe care nu l-am reținut după fizionomie…Precizez că nu pot da alte detalii cu privire la semnalmentele autorilor întrucât eram sub influența alcoolului, m-am și speriat și în plus geamurile autoturismului lui V. I. erau fumurii"; (f.49 verso).
Cu privire la celelalte declarații, scrise integral de anchetatori, în care martora „. și-a dat seama cine sunt autorii agresiunii (după 1 an și, chiar mai bine, după 5 ani) aflăm explicația celor consemnate acolo chiar de la aceasta, în declarația dată în fața instanței de judecată în data de (...): „Eu îndeclarațiile mele date de bună voie nu am dat nume referitoare la persoanele care ne-au agresat sau ne-ar fi putut agresa. Agresorii ne-au fost sugerați ulterior de polițistul A. Eu nu am spus niciodată ca să scrie că m-a lovit o anumită persoană, decât am afirmat că dacă polițistul știe cu certitudine că acea persoană m-a lovit, atunci așa trebuie să fie. Și mi s-a spus că unul dintre cei care m-a lovit a recunoscut comiterea faptelor"; (f.80).
„Fac precizarea că la ultima declarație pe care am dat-o, respectiv la sediul vechi al tribunalului, la parchet, am arătat în felul în care mi s-a citit, pentru că d-l A.ca - polițist, mi-a spus cine a fost agresorul meu, respectiv G. P. și mă întreba totodată dacă nu l-am cunoscut pe R. M. pe R. S. îl cunosc și la fel și pe G. P., dar niciodată nu am avut cunoștință sau certitudinea că ei au fost cei care m-au lovit…Eu cred că l-aș fi recunoscut pe inculpat printre agresori dacă i-aș fi văzut fața și dacă ar fi fost în acel loc"; (f.79-80).
De asemenea, cu toate că, așa cum am citat anterior, martora, în prima declarație a afirmat că nu a văzut numărul de înmatriculare al mașinii agresorilor, după 1 an și jumătate își amintește „tot brusc"; că în acel număr era un K, X sau Y (f.51 verso).
Este fără putință de tăgadă faptul că martora a fost totalmente sinceră în declarațiile scrise cu propria mână, precum și în cea dată în fața instanței de judecată, declarații pe care instanța le consideră ca fiind corespunzătoare adevărului, urmând a fi înlăturate integral celelalte declarații scrise de organele de anchetă, acestea reprezentând „probe contrafăcute";, cu o totală și inadmisibilă rea credință.
Este absolut regretabilă practica anchetatorilor care, uneori, pentru a soluționa un dosar (care să nu rămână cu autor necunoscut, întrucât „nu dă bine"; la controalele de fond) fabrică probe care nu corespund realității, amenințând părțile și martorii și chiar folosind practici mai dure, violente în acest scop. Se va vedea în continuare, din analiza declarațiilor unor martori că și în speța de față s-a procedat în acest mod.
Ceea ce este din nou ciudat, că în dosarul de urmărire penală declarațiile părților și ale martorilor (cele care confirmă rechizitoriul) nu sunt îndosariate în ordine cronologică (de la prima la ultima - așa cum este normal și cum se procedează în orice dosar), ci în ordinea în care „convine"; organului de urmărire penală, respectiv este așezată mai întâi declarația de la procuror (care este luată după 5 ani) și nu cea luată a doua zi după incident și care, pentru că este cea adevărată, dar nu confirmă actul de sesizare, este pusă ultima
(poate că nu o mai citește nimeni).
Rechizitoriul își bazează susținerile și pe declarațiile martorului B. I. ( la fel s-a procedat și în cazul acestuia - prima declarație de la dosar este de fapt ultima dată, în anul 2005).
Analizând și în cazul acestuia prima declarație dată, la două zile după incident ((...)) și care a fost scrisă de martor personal, acesta declară că de la discotecă, unde a consumat alcool, a plecat cu mașina cu mai multe persoane înspre casă, iar „eu cu L. am adormit și m-am trezit doar în jurul orei 6,00, când am ajuns acasă. Nu știu dacă pe drum ne-am întâlnit cu cineva sau dacă a oprit mașina undeva"; (f.87). Martorul mai declară că la discotecă au fost și inculpații, dar „nu îmi amintesc când a plecat acest grup de la discotecă, respectiv dacă au plecat înainte sau după noi"; (f.87 verso).
Și acest martor, după 4 ani de la incident își amintește, cu lux de amănunte cele petrecute cu acea ocazie. De ce își „amintește";? Explică totul în fața instanței în data de (...) (f.44-45) și în data de (...) (f.150-152):
„Am fost audiat în timpul urmăririi penale și declar că nu îmi mențin acele declarații deoarece am fost forțat să declar ceea ce am declarat, de anchetator și am fost amenințat cu pușcăria. Cel care m-a amenințat a fost polițistul care a venit la S. și m-a anchetat. Și procurorul care m-a audiat m-a amenințat, nu știu cum se numește procurorul, dar știu că era un bărbat și prima dată mi-a spus să i-au fapta asupra mea că nu se întâmplă nimic. Am fost intimidat când am fost audiat deoarece am fost audiat de dimineața de la ora 9 până după masa la ora 16 și fără să fiu lăsat să merg la baie și fără să beau apă";.
„Când mi s-a luat declarație la poliție și la parchet mi s-a dictat declarația, în sensul că atât polițistul cât și procurorul mi-au sugerat cum să spun și eu declaram cum spuneau aceștia, respectiv repetam";.
„Atât persoana care m-a cercetat, cât și procurorul mi-au spus să semnez declarațiile că nu o să se întâmple nimic, dar eu nu am înțeles, mie sau inculpaților";.
„Mă apăsa conștiința în sensul că inculpații ajung să fie condamnați fără să fie vinovați și de aceea am conștientizat ce li se poate întâmpla acestora și mi-am schimbat declarația. Î. să revin la declarația dată prima dată și care corespunde adevărului"; (f.45). Este vorba despre declarația scrisă personal de martor la două zile de la incident și aflată la fila 87.
Audiat fiind în fața instanței, pentru a doua oară, respectiv în data de
(...), acest martor declară că „îmi mențin declarația pe care am dat-o la instanța de fond în primul ciclu procesual";.(f.150).
„…acea declarație am dat-o la procuror sub presiune. Presiunea care s-a exercitat asupra mea cu ocazia declarației date la procuror, precum și anterior cu ocazia celei date la organele de poliție a constat în aceea că anterior am fost bătut la P. din S. de anchetatorii care mi-au cerut să declar cum spun ei. Ulterior, când am dat declarație la procuror mi-a fost frică să spun adevărul, pentru că atunci am fost luat tare. În concret, procurorul a strigat la mine, cu ocazia declarației date la procuror la care a asistat un anchetator care anterior m-a audiat, motiv pentru care mi-a fost frică și am făcut aceleași declarații pe care le-am făcut anterior la P. S. de C. (f.45).
Se poate constata, ca și în cazul părții vătămate S. Z. I., că declarațiile date în faza de urmărire penale și care au fost scrise de anchetatori, nu corespund realității, fiind scrise într-o manieră care să susțină acuzațiile.
Doar cele scrise de aceștia personal la o zi, respectiv la două zile de la incident, precum și cele consemnate de instanța de judecată sunt conforme realității, motiv pentru care instanța le-a luat în considerare, urmând a le înlătura integral pe celelalte, date sub imperiul presiunii, amenințării și bătăii.
Toți ceilalți martori audiați în cauză (C. Zaharie, L. E. V., S. V. D., C. C.,
B. V.) au susținut aceeași stare de fapt, negând în totalitate cele reținute prin actul de sesizare, cu toții afirmând că cele două autoturisme conduse de R. M. și respectiv de S. D. au fost oprite în paralel la S. Nou, întrucât inculpatului R. M. i s-a făcut rău, acesta neobișnuind să consume băuturi alcoolice. În acest timp, a apărut și mașina numitului C. I., care, neputând trece mai departe i-a rugat pe cei doi să-și mute mașinile, fapt care s-a și întâmplat. Acesta din urmă a declarat că nu a mai văzut nici un alt autoturism staționat în zonă (f.144).
De asemenea, unii dintre aceștia au relatat instanței că s-au făcut presiuni asupra lor la poliție și parchet, ba chiar au fost bătuți:
Martorul L. E. V. declară „în anul 2006 când am dat declarație s-au făcut presiuni de către domnul C. și un alt domn, înalt, brunet, parcă pe nume P., care m-au amenințat că mă arestează, m-au pus să îmi scot din buzunar tot ce aveam, mi-au făcut poză și mi-au luat amprente și mi-au spus că R. este arestat și că a recunoscut tot ce a făcut"; (f.97 și 273).
Martorul C. Zaharie D. își menține declarațiile date în faza de urmărire penală și precizează și acesta că „am fost luați de mascați de două ori și bătuți ca să spunem cum a fost…acei mascați m-au bătut și la postul de poliție din comună"; (f.211).
Martorul B. Ianoș, unul dintre cei care au sosit la locul incidentului după finalizarea acestuia, a declarat că „. pe care am transportat-o ne-a povestit mai multe…nici într-un caz fata nu a spus numele persoanei care i-au lovit sau a persoanei care i-au agresat"; (f.82).
Martorul M. T. declară în ședința de judecată din data de (...) că „am mers la un bar din U. și acolo a venit la masa noastră o femeie mai în vârstă decât noi care i s-a adresat lui M. și … a relatat că cunoaște împrejurări legate de faptele deduse judecății, în sensul că poliția din U. (probabil) a făcut presiuni asupra ei să declare în sensul că M. R. ar fi vinovat de faptele deduse judecății, dar că ea nu cunoaște nimic din ceea ce polițiștii încearcă să o determine să spună….R. M. era uimit, indignat că poliția încearcă să o determine pe acea femeie să spună într-un anumit fel"; (f.110).
Realitatea este una singură. Nu se neagă faptul că părțile vătămate au fost agresate în noaptea de (...), dar, din probele administrate rezultă, fără putință de tăgadă faptul că nu inculpații sunt agresorii. Adevărații făptuitori nu au fost prinși nici până în prezent, astfel că s-a încercat „soluționarea"; dosarului pe orice căi de către organele de urmărire penală. S-au „fabricat"; probe mincinoase, folosindu-se mijloace neortodoxe (amenințări, intimidări, loviri) pentru a determina părțile și martorii să declare „la comandă";, așa cum li s-a spus de către anchetatori.
Instanța, respectând principiile de bază ale procesului penal, respectiv cel al „aflării adevărului"; - art. 3 C.pr.pen, și al „prezumției de nevinovăție"; - art. 5/2 C.pr.pen., analizând cu imparțialitate toate probele administrate, a constatat că cei doi inculpați nu se fac vinovați de comiterea infracțiunilor pentru care au fost trimiși în judecată.
Conform art. 5/2 C.pr.pen., care consacră prezumția de nevinovăție, orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă, iar în cazul în care probele referitoare la vinovăție nu sunt certe, sigure, complete, ci există îndoială cu privire la vinovăția inculpatului, se aplică regula „in dubio pro reo";, potrivit căreia orice îndoială operează în favoarea inculpatului și, pe baza acesteia, soluția ce se impune este achitarea inculpatului de către instanța de judecată (Înalta Curtede Casație și Justiție, secția penală, decizia nr. 3465 din 27 iunie 2007).
Pentru toate considerentele prezentate, instanța, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a C.pr.pen. rap la art. 10 alin. 1 lit. c C.pr.pen.,i-a achitat pe inculpații R. S. M., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. a, d și e C.penal și nerespectarea regimului armelor și munițiilor, prev. de art. 279 alin. 3 lit. a C.penal, cu aplic. art. 13 C.penal și art. 33 lit. a C.penal și G. P., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. 2 lit. a, d și e C.penal, cu aplic. art. 13 C.penal.
În temeiul art. 192 alin 3 C.pr.pen. cheltuielile judiciare efectuate au rămas în sarcina statului.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P. de pe lângă Judecătoria Bistrița prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza pronunțarea unei hotărâri de condamnare a inculpaților R. S. M. și G. P. pentru săvârșirea infracțiunilor pentru care aceștia au fost trimiși în judecată și pronunțarea asupra laturii civile a cauzei.
În motivele de recurs s-a arătat că judecătorul de la instanța de fond în mod neîntemeiat a dispus achitarea inculpaților pe motiv că probele administrate în faza de judecată nu au confirmat probele administrate în faza de urmărire penală.
Pentru toate aceste motive s-a arătat că judecătorul a dispus achitarea inculpaților prin înlăturarea tuturor probelor administrate în cursul urmăririi penale și a considerat că exprimă realitatea doar declarațiile date în cursul cercetării judecătorești.
Mai mult aceste declarații nici nu au fost consemnate de judecătorul, care a dispus achitarea inculpaților, ci de alți judecători, care au dispus condamnarea acestora.
Vinovăția celor doi inculpați rezultă din probele administrate. Astfel, partea vătămată S. Z. a declarat în cursul urmăririi penale că agresorul lui V. I. este cu siguranță inculpatul R. S. M., prieten cu inculpatul G. P. și că acesta din urmă a lovit cu bâta pe S. Z.
De menționat că partea vătămată S. Z. îi cunoștea pe cei doi inculpați, întrucât întreținu-se relații sexuale cu aceștia în perioada anterioară incidentului.
Revenirea acesteia asupra declarațiilor anterioare, nu poate fi primită, fiind făcută doar în scopul de ai favoriza pe cei doi inculpați.
Deosebit de concludentă este și declarația martorului B. I., chiar dacă nu a fost participant la incident, acesta a văzut autoturismul inculpatului R. oprit lângă cel al părții vătămate V. I.. Cei doi inculpați au fost văzuți lângă autoturismul părții vătămate V. I.. Martorul a remarcat că inculpatul G. P. era înarmat cu o bâtă, iar declarația acestuia din faza de cercetare judecătorească nu poate fi avută în vedere, întrucât nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză și a fost făcută după trecerea unui interval de timp considerabil, de unde se poate trage concluzia că depozițiile luate la o dată mai apropiată de acest moment sunt conforme cu realitatea.
Mai mult nu s-au făcut dovezi în sensul că declarațiile anterioare au fost luate sub imperiul unor presiuni și amenințări exercitate de organele de poliție.
De asemenea revenirea a fost determinată evident de dorința acestuia de a încerca să ușureze răspunderea inculpaților.
Relevantă este și declarația martorei B. E., care locuiește în vecinătatea locului unde s-a desfășurat activitatea infracțională, iar în perioada imediat următoare a fost vizitată la domiciliul de niște tineri înalți, care i-au solicitat să nu relateze nimănui despre cele petrecute în noaptea incidentului.
De asemenea martora G. A. a declarat că inculpatul R. i-a relatat despre o întâlnire cu partea vătămată V. I., ocazie cu care aceștia s-au certat, de unde rezultă că în noaptea incidentului a avut loc o întâlnire între inculpați și părțile vătămate.
Vinovăția inculpaților este dovedită și prin rapoartele psihologice de constatare tehnico-științifice a comportamentului simulat, precum și din procesul verbal de cercetare la fața locului și declarațiile martorilor C. I., B. J. și Ș. Ș.
Cu privire la latura civilă a cauzei s-a arătat că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra constituirii de parte civilă de către partea vătămată V. I..
Recursul formulat de P. de pe lângă Judecătoria Bistrița este neîntemeiat și urmează să fie respins pentru motivele ce se vor arăta în continuare:
Instanța de fond a reținut în mod corect că probele administrate în faza de judecată nu confirmă vinovăția inculpaților cu privire la faptele pentru care aceștia au fost trimiși în judecată.
Din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că nici partea vătămată V. I. nu știe în concret ce s-a întâmplat în noaptea de 7/8 aprilie
2001, întrucât așa cum arată acesta era adormit, fiind sub influența băuturilor alcoolice, iar în urma loviturii puternice pe care a primit-o, acesta și-a pierdut cunoștința.
Pe de altă parte dacă luăm în considerare toate declarațiile părții vătămate V. I. date pe parcursul judecării cauzei de cca 10 ani de la începerea cercetărilor, constatăm că acesta arată că nu cunoaște nimic în legătură cu fapta în care a fost implicat și agresorii acestuia.
De asemenea declarațiile părții vătămate S. Z., care arată că nu îi cunoaște pe cei trei băieți care l-au agresat pe partea vătămată în noaptea de
7/8 aprilie 2001, însă poate afirma că aveau vârsta între 20 și 25 de ani.
La fel martora arată că nu cunoaște numărul de înmatriculare al autoturismului cu care au venit inculpații, deși s-a uitat după acesta. Partea vătămată mai arată că nu poate da alte detalii cu privire la semnalmentele autorilor, întrucât era sub influența băuturilor alcoolice, s-a speriat, iar geamurile autoturismului părții vătămate V. I. erau fumurii.
Tot această parte vătămată mai arată că declarațiile prin care a făcut referire la persoanele care le-au agresat sau le-ar fi putut agresa, au fost sugerate de către organele de poliție, însă aceasta arată că nu a spus niciodată că a fost lovită de o anumită persoană, că pe inculpatul R. S. îl cunoaște, însă nu a avut cunoștință sau certitudinea că acesta ar fi lovit-o.
Partea vătămată S. motivează revenirea asupra declarațiilor în faza de judecată pe motivul că organele de poliție i-au sugerat să spună că au fost agresați de cei doi inculpați, pe motiv că inculpatul R. a recunoscut în declarațiile date de acesta că a comis faptele.
Martorul B. I. arată în faza de judecată că nu își menține declarațiile date la urmărirea penală, întrucât a fost amenințat de organele de poliție cu închisoarea. La fel a fost amenințat și de către procurorul care a supravegheat urmărirea penală, iar declarațiile de la poliție și parchet i-au fost dictate, consemnând ceea ce spuneau organele de cercetare penală.
Ceilalți martori audiați în cauză, respectiv C. Z., L. E., S. V., C. C. și B.
V. au susținut aceleași împrejurări, negând în totalitate reținerile din actul de sesizare a instanței. Aceștia au afirmat că cele două autoturisme conduse de R. M. și S. D. au fost oprite în paralel în S. Nou, iar între timp a apărut și autoturismul condus de numitul C. I., care neavând loc să meargă mai departe, i-a rugat pe cei doi să deplaseze autoturismele din acel loc și că nu au văzut un alt autoturism staționând în zonă.
Toți acești martori au relatat că s-au făcut presiuni asupra lor și chiar loviți să recunoască că cei doi inculpați ar fi comis faptele, că inculpatul R. este arestat și că a recunoscut în totalitate faptele comise.
Potrivit art.200 C. urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și lastabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia textului de lege enunțat rezultă în mod clar că probele strânse în cursul urmăririi penale, nu servesc drept temei de condamnare, ci doar ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie în mod obligatoriu verificate de către instanță în faza de judecată, în condițiile prevăzute de art.289 și 290 C. adică în ședință publică, oral, nemijlocit și contradictoriu.
Numai după verificarea de către instanță a probelor descoperite și strânse la urmărirea penală, cu respectarea principiilor publicității, oralității, nemijlocirii și contradictorialității și după administrarea oricăror alte probe care apar necesare pentru aflarea adevărului, se poate ajunge la convingerea motivată, asupra probelor care exprimă adevărul și asupra celor care dimpotrivă, trebuie înlăturate.
În prezenta cauză doar în faza de urmărire penală au fost administrate probe din care ar rezulta vinovăția inculpaților, însă aceste probe potrivit art.200 C. servesc doar pentru trimiterea în judecată, probe care nu au fost confirmate în faza de cercetare judecătorească, ci dimpotrivă arată deficiențele în care au fost administrate aceste probe în faza de urmărire penală.
Nici critica referitoare la faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra laturii civile a cauzei nu este întemeiată.
Potrivit art.346 alin.3 C. nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul când achitarea s-a pronunțat pentru că fapta imputată nu există, ori nu a fost săvârșită de inculpat.
Instanța de fond a dispus achitarea inculpaților în baza art.10 alin.1 lit.c
C. pe motiv că faptele nu au fost comise de aceștia, sens în care potrivit art.346 alin.3 C. latura civilă a cauzei nu putea fi soluționată.
Având în vedere că probele administrate în faza de cercetare judecătorească, nu au confirmat probele de la urmărirea penală, ci dimpotrivă acestea au fost combătute, așa cum rezultă din toate declarațiile date de martori la instanța de fond, iar părțile vătămate datorită stării în care se aflau nu au fost în măsură să conștientizeze cele petrecute în noaptea de 7/8 aprilie
2001, în urmă cu mai bine de 10 ani, motive pentru care în baza art.38515 pct.1 lit.b C. recursul formulat de parchetul de pe lângă Judecătoria Bistrița împotriva sentinței penale nr.1525 din 13 decembrie 2010 a Judecătoriei B. urmează să fie respins, ca nefondat.
Potrivit art.189 C. urmează să se stabilească în favoarea Baroului de A. C. suma de 200 lei reprezentând onorariu pentru apărătorul din oficiu, care va fi suportat din FMJ.
Cheltuielile judiciare suportate de stat în recurs urmează să rămână în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de P. DE PE L. JUDECĂTORIA BISTRIȚA împotriva sentinței penale nr.1527 din 13 decembrie 2010 a
Judecătoriei B..
Stabilește în favoarea Baroului de A. C. suma de 200 lei onorariu pentru apărător din oficiu, care ce va plăti din fondul M.ui Justiției (av. Androșoni D.)
Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
D. este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 iunie 2011.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. P. V. G. M. B.
G.IER D. S.
Red.V.G./S.M.D.
3 ex./(...) Jud.fond.S. A. C.
| ← Decizia penală nr. 1926/2011, Curtea de Apel Cluj | Decizia penală nr. 787/2011, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
