Încheierea penală nr. 610/2012, Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
R.IA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA PENALĂ ȘI DE MINORI
DOSAR NR.(...)
ÎNCHEIEREA PENALĂ NR.610/R/2012
Ședința publică din 19 aprilie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: V. G., judecător
JUDECĂTORI: D. P.
M. B.
G.: D. S.
P. de pe lângă Curtea de A. C. reprezentat prin
PROCUROR: D. SUCIU
S-a luat spre examinare recursul declarat de inculpatul S. T., împotriva încheierii penale nr.184 din 06 aprilie 2012 a T.ui M., având ca obiect propunerea de arestare preventivă, cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b și alin. 3 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă inculpatul, aflat în Arestul IPJ M., asistat de apărător desemnat din oficiu, av.M. L., din Baroul Cluj, cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care inculpatul arată că-și menține recursul declarat împotriva încheierii primei instanțe și că este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu.
Nefiind cereri de formulat ori excepții de ridicat, instanța acordă cuvântul pentru susținerea recursului.
Apărătorul inculpatului solicită admiterea recursului, casarea încheierii atacate și rejudecând cauza, pronunțarea unei noi hotărâri, prin care să se dispună, în principal, respingerea propunerii de arestare preventivă, cu consecința punerii de îndată în libertate a inculpatului, sau în subsidiar, înlocuirea acestei măsuri cu cea a obligării de a nu părăsi localitatea, prev.de art.145 C.pr.pen. Susține că nu sunt îndeplinite condițiile prev.de art.148 lit.f teza a II-a C.pr.pen., respectiv nu există la dosar probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol pentru ordinea publică, că s-ar sustrage de la cercetare și judecată sau că ar împiedica buna desfășurare a procesului penal, prin influențarea părților sau a martorilor ce urmează să fie audiați. Inculpatul este cercetat pentru comiterea unei infracțiuni grave, dar măsura arestării preventive are un caracter excepțional. Solicită a se avea în vedere că inculpatul este încadrat în muncă și că a achiziționat o locuință prin programul „. C., rate pe care nu le poate plăti în stare de arest. Cu onorariu avocațial din FMJ.
Reprezentantul P.ui solicită respingerea recursului declarat de inculpat ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a încheierii atacate.
Inculpatul, având ultimul cuvânt, solicită judecarea în stare de libertate, deoarece nu a comis fapta de care este acuzat.
C U R T E A
Asupra recursului penal de față,
În baza lucrărilor dosarului constată că Tribunalul Maramureș prin încheierea penală nr.184 din (...) s-a admis propunerea formulată de P. de pe lângă Tribunalul Maramureș și, în consecință, în temeiul art. 1491 C.pr.pen. raportat la art. 148 alin. 1 lit. f C.pr.pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului S. T., fiul lui G. și M., născut la data de (...) în Cehu Silvaniei, județul Sălaj, CNP 1., domiciliat în B. M., str. N. nr. 3/19, județul M., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b și alin. 3 C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., pe o durată de 29 de zile, începând cu data de 0(...) și până la data de (...), inclusiv.
În baza art. 192 alin. 3 C.pr.penală cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
S-a dispus plata din fondurile M.ui Justiției a onorariului apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 100 lei, către doamna avocat D. M. A. din cadrul Baroului M..
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în fapt următoarele:
Prin rezoluția din (...) a Poliției municipiului B. M., confirmată de P. de pe lângă Tribunalul Maramureș, s-a dispus începerea urmăriri penale față de inculpatul S. T. pentru infracțiunea de viol prev. de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b și alin. 3 din C.penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C.pen., iar prin ordonanța din (...) s-a pus în mișcare acțiunea penală.
Inculpatul a fost reținut prin ordonanța din (...) orale 12,010 pe o durată de 24 de ore, măsură care expiră la data de 0(...), orele 12,10.
În sarcina inculpatului s-a reținut că, în perioada iulie - decembrie 2011, a întreținut în mod repetat relații sexuale orale cu minorul P. Ș. A., în vârstă de
7 ani, rezultat dintr-o relație de concubinaj cu numita P. Ș., minorul aflându-se în îngrijirea ambilor. Fapta a avut loc la locuința comună a inculpatului și părții vătămate din B. M., str. N. nr. 3/19, pe care însă minorul și mama sa au fost nevoiți să o părăsească în luna decembrie 2011 datorită comportamentului necorespunzător, în principal violent, al inculpatului.
În propunerea de arestare preventivă a inculpatului, P. de pe lângă
Tribunalul Maramureș a făcut referire la dispozițiile art. 148 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, ca posibile temeiuri pentru arestarea preventivă a acestuia.
Procedând la examinarea sesizării în camera de consiliu, instanța reține următoarele:
Prin rezoluția din data de (...) dată în dosarul nr. 189/P/2012 a P.ui de pe lângă Tribunalul Maramureș s-a dispus începerea urmăririi penale față de inculpat sub aspectul comiterii infracțiunii de viol prev. de art. 197 alin. 1, alin. 2 lit. b și alin. 3 din C.penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din C.pen.
La data de (...) față de inculpat s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru aceiași infracțiune și s-a dispus reținerea pe o durată de 24 de ore.
Potrivit dispozițiilor art. 1491 Cod procedură penală, dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală și există vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală, când se consideră că în interesul urmăririi penale este necesară arestarea inculpatului, judecătorul dispune arestarea preventivă a acestuia arătând temeiurile care justifică luarea acestei măsuri.
Potrivit art. 681 Cod procedură penală sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta.
Din toate probele administrate până în această fază a urmăririi penale, tribunalul a reținut că în cauză există indicii temeinice care confirmă presupunerea rezonabilă că inculpatul ar fi comis fapta pentru care este cercetat, respectiv că în perioada iulie - decembrie 2011, a întreținut în mod repetat relații sexuale orale cu minorul P. Ș. A., în vârstă de 7 ani, rezultat dintr-o relație de concubinaj cu numita P. Ș., minorul aflându-se în îngrijirea ambilor.
Deși inculpatul nu a recunoscut învinuirea, tribunalul a avut în vedere următoarele probe care i-au format convingerea că măsura arestării preventive se impune în cauză prin prisma acuzației aduse:
În primul rând, tribunalul a reținut că în raport de natura și modalitatea de comitere a unor fapte precum cea reținută în sarcina inculpatului, probele ce susțin o astfel de acuzație se definesc printr-o anumită opacitate. În cauză tribunalul a avut în vedere atât declarațiile martorei F. D. R. care este prima persoană care a stat de vorbă cu minorul și care descrie într-un mod detaliat presupusa agresiune sexuală precum și declarația minorului care se coroborează astfel cu celelalte probe administrate.
Astfel, se poate remarca faptul că partea vătămată deși este un minor în vârstă de 7 ani, relatează în linii mari abuzul sexual cu ocazia audierilor repetate și în fața unor persoane diferite, ceea ce denotă sinceritatea declarațiilor minorului.
Pe de altă parte, actele întocmite de psihologi, atât raportul de psihodiagnostic și evaluare clinică existent la filele 19-22 cât și scrisoarea medicală de la fila 24, vin în sprijinul acuzației aduse inculpatului concluzionând că minorul a fost supus abuzului emoțional datorită abuzurilor fizice la care a fost supusă mama sa de către numitul T. în fața minorului toate observațiile „ducând la suspiciunea unei forme de abuz sexual oral asupra minorului din partea domnului S. T.";.
Din toate probele și datele furnizate până în prezent de către parchet, tribunalul a apreciat că acuzația adusă inculpatului este una plauzibilă.
În raport de aceste împrejurări instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 1491 din Codul de procedură penală referitoare la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, apreciind că sunt întrunite condițiile prev. de art. 143 din Codul de procedură penală și că există în mod corespunzător unul din cazurile prev. de art. 148 din Codul de procedură penală.
Așa fiind, s-a constatat că în speță sunt întrunite condițiile prev. de art.
148 lit. f din Codul de procedură penală deoarece pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea pentru care este cercetat inculpatul este sancționată de lege cu închisoare mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol social relevat de modalitatea concretă în care a acționat inculpatul, de natura și gravitatea faptei pentru care este cercetat acesta.
La aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, instanța a avut în vedere împrejurările reținute drept cadru a comiterii faptelor, or, având în vedere aceste împrejurări, lăsarea în libertate a inculpatului, în condițiile în care este acuzat de comiterea unor infracțiuni grave, ar crea un puternic sentiment de insecuritate în rândul comunității.
În raport de considerentele mai sus arătate, s-a admis propunerea de arestare preventivă și s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe timp de
29 de zile, împotriva căruia s-a emis mandat de arestare preventivă cu începere de la data de 6 aprilie 2012 până la data de 4 mai 2012, inclusiv.
Împotriva acestei soluții a declarat recurs inculpatul S. T. solicitând admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii și rejudecând cauza, a se respinge ca nefondată propunerea procurorului de luare a măsurii arestării preventive, iar în subsidiar, luarea altei măsuri restrictive de libertate, aceea a obligării de a nu părăsi țara.
Criticile recurentului în esență au vizat încălcarea de către judecătorul fondului a prevederilor art.143 și 148 C.
În susținerea recursului inculpatul, prin avocat, a susținut că pericolul pentru ordinea publică nu este probat și nici motivat, raționamentul procurorului fiind eronat sub acest aspect, luarea măsurii arestării reprezentând o gravă încălcare a prezumției de nevinovăție.
În concret, inculpatul a susținut că nu este îndeplinită condiția prealabilă prevăzută de art.143 alin.1 C., respectiv nu există probe sau indicii temeinice că ar fi săvârșit vreo faptă penală.
Totodată, nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de art.148 lit.f C., în sensul că nu există probe din care să rezulte că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În fine, inculpatul a criticat încheierea și cu referire la neanalizarea de către judecător, cu prioritate, a oportunității altei măsuri restrictive de libertate, ca o alternativă la arestare.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din dispozițiile Codului de procedură penală rezultă că pentru luarea măsurii arestării preventive, subsumat scopului acesteia, astfel cum el este determinat prin art.136 C., respectiv privind buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiții generale și anume: să existe probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, potrivit art.143 C.; să existe unul din cazurile prevăzute de art.148 lit.a-f C.
Cu referire la termenul „. temeinice"; legiuitorul a făcut o interpretare autentică prin art.68/1 C.
Din conținutul textelor menționate rezultă totodată că legiuitorul a avut în vedere două acte de dispoziție, distincte, respectiv unul privind luarea măsurii și altul privind alegerea acesteia.
Este de observat, sub un prim aspect, că deși este tot o activitate jurisdicțională, cea de soluționare a propunerii de arestare preventivă de către judecător în cursul urmăririi penale, nu privește elementele de fond ale raportului juridic de conflict, fiind așadar o procedură excepțională, determinată prin art.146 C., căreia nu i se pot aplica dispozițiile generale privind judecata, prevăzute în partea specială a Codului de procedură penală.
Drept urmare, apărările de fond nu pot fi examinate în această procedură, ele nefăcând obiectul examinării instanței de control judiciar.
Din verificarea încheierii atacate, rezultă că prima instanță a examinat sesizarea parchetului și a constatat în mod întemeiat că sunt îndeplinite condițiile luării măsurii arestării preventive.
Astfel, recurentul este parte în procesul penal, față de acesta fiind pusă în mișcare acțiunea penală.
Cu privire la acest aspect, există indicii temeinice că a comis o faptă prevăzută de legea penală, judecătorul fondului statuând corect în această privință, prin încheierea atacată.
În acest sens, potrivit art.68/1 C. „sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte premergătoare sau de urmărire penală a săvârșit fapta";.
Noțiunea de „. sau indicii temeinice"; din Codul de procedură penală este echivalentă celei de „. verosimile"; prevăzută de art.5 paragr.1 lit.c din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care impune ca o condiție prealabilă oricărei detenții preventive, reținerea unor motive reale, credibile de a bănui că persoana care urmează a fi privată de libertate a săvârșit o infracțiune.
În ceea ce privește sensul sintagmei „. verosimile"; Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a statuat că aceasta presupune existența unor fapte sau informații de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a comis o infracțiune, ceea ce trece drept plauzibil, depinzând de ansamblul circumstanțelor existente în cauza concretă și cunoscute la momentul arestării.
Curtea reține că în cauză există probe și indicii temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul S. T. este autorul infracțiunii de viol prev de art. 197 alin.1, alin.2 lit b și alin.3 Cod penal cu aplicarea art. 41 și 42
Cod penal, constând în aceea că, în perioada iulie- decembrie 2011 a întreținut în mod repetat relații sexuale orale cu minorul P. Ș. A. în vârstă de 7 ani, rezultat dintr-o relație de concubinaj cu numita P. Ș., copilul aflându-se în grija ambilor.
Teza finală a textului suscitat, prevede condiția existenței probelor sau indiciilor temeinice, că inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, proba fiind privită ca „un element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei";.
Pentru a dispune arestarea unei persoane, organul judiciar este obligat să ofere un set minim de fapte și informații care să convingă un observator obiectiv (judecător) cu privire la existența indiciilor temeinice că s-a săvârșit o infracțiune. Acest aspect nu presupune ca autoritățile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzații încă din momentul arestării (cauzele Brogan și Murray c/a Regatului Unit).
În prezenta cauză, probele administrate până în acest moment procesual creează cu suficientă putere rezonabilitatea comiterii de către inculpatul S. T. a infracțiunii pentru care este cercetat. Se cunoaște că, proclamând dreptul la libertate, scopul textelor din Codul de procedură penală român cât și cel al art.5 din C. Europeană a Drepturilor Omului este asigurarea că nici o persoană nu va fi lipsită de libertatea sa în mod arbitrar. (cauza Amuur c/a
Franței).
Protejarea libertății individuale împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților nu trebuie să stânjenească însă eforturile organelor judiciare în administrarea probelor, desfășurarea procesului în bune condiții.
Instanța europeană a afirmat adeseori în jurisprudența sa că orice privare de libertate trebuie să fie făcută în conformitate cu normele de fond și de procedură prevăzute de legislația națională, dar în același timp, trebuie să respecte scopul esențial al art.5: protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale (C.Bârsan, C. Europeană a Drepturilor Omului. Comentariu pe articole, vol.I Drepturi și Libertăți, București 2005).
Indiciul este un element care poate indica sau poate fi revelator asupra unui fapt sau asupra vinovăției celui care l-a comis. El conține o știință sau o cunoștință certă și directă asupra unui fapt, circumstanțe, situații, iar prin informația și revelația produsă de această știință dă o probă indirectă cu privire la existența infracțiunii și a vinovăției - proba indicială.
Principiile de securitate juridică și de protecție împotriva arbitrariului impun fondarea fiecărei privațiuni de libertate pe o bază legală specifică și pe o suspiciune rezonabilă.
Solicitarea parchetului de a se lua împotriva inculpatului S. T. măsura arestării preventive, este justificată prin prisma art.148 lit.f C.
Prin luarea acestei măsuri nu trebuie să se înțeleagă că inculpatului i se impută săvârșirea unei infracțiuni, ci că există probe și indicii considerate temeinice în acest sens, în raport cu stadiul în care se află procesul penal. Ori, suntem în prezența indiciilor temeinice atunci când din datele existente în speță rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit fapta.
În consecință, dacă prin termenul „. se înțelege, conform dispozițiilor art.63 C. ";orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei";, în legătură cu termenul „. temeinice"; ele sunt simple presupuneri, determinate de aparențe mai mult sau mai puțin grăitoare.
Indicii temeinice există atunci când din examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprinde în mod motivat, ce trebuie justificat, analizat, presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală, a săvârșit cu adevărat o faptă ce ar atrage o sancțiune penală. Indiciile trebuie să fie un multiplu, cu surse independente și totodată serioase, fără să conțină pure generalități.
Raționamentul procurorului trebuie, în acest sens, să fie satisfăcător, convingător, să arate motivele pentru care măsura este necesară, iar lipsa unor elemente reale, raționale, cât de cât convingătoare, face ca măsura de arestare preventivă să fie ilegală.
C. Europeană a Drepturilor Omului prevede, la art.5, posibilitatea arestării sau reținerii persoanei în vederea aducerii ei în fața autorității competente „atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune";. În spiritul Convenției, prezumția de nevinovăție nu exclude arestarea preventivă. De aceea, nu se poate susține că dispozițiile legale ar fi contrare prevederilor constituționale și celor corespunzătoare privitoare la prezumția de nevinovăție, cuprinse în pactele și convențiile internaționale privitoare la drepturile omului.
Art.23 din Constituția României, republicată, prevede că libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile, iar reținerea sau arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile și cu procedura prevăzute de lege.
Raportând dispozițiile legale la C. pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea constată că acestea transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraf 1 lit.c din Convenție, potrivit cărora o persoană poate fi lipsită de libertatea sa dacă a fost arestată sau reținută, în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.
Probele și indiciile temeinice care fac rezonabilă presupunerea că inculpatul S. T. a comis infracțiunea de viol sunt următoarele: procesul-verbal de consemnare a plângerii mamei minorului; declarațiile martorilor F. D. R., F. M. A. declarația părții vătămate; înregistrările audio-video efectuate de martora F. D. cu telefonul mobil raportat la discuțiile purtate cu partea vătămată minoră la 24 martie 2012, care relevă relațiile sexuale orale avute cu inculpatul prin constrângere; raportul de psihodiagnostic și evaluare clinică din 29 martie
2012 al DGASP M. din care rezultă că minorul prezintă sentimente de temere
și insecuritate când vorbește despre tatăl său; scrisoarea medicală emisă de C. P. P. din care rezultă că minorul prezintă un comportament de evitare a conversațiilor care pun în evidență subiectul abuzului sexual; raportul de expertiză psihiatrică a inculpatului care relevă că acesta prezintă o tulburare mixtă a personalității.
În consecință, sunt îndeplinite condițiile prev de art. 143 Cod procedură penală dar și cele prevăzute de art. 5 pct.1 lit.c din C. Europeană a Drepturilor Omului, în sensul existenței acelor motive verosimile de a bănui că inculpatul a comis o infracțiune, care în jurisprudența C. (cazul Fox, Campbell și Hartley versus U.K.) au fost definite ca acele fapte și informații care ar indica unui observator obiectiv că persoana respectivă ar fi putut săvârși infracțiunea, iar această analiză trebuie făcută în raport cu toate circumstanțele cauzei.
În cauza Mckay contra Regatului Unit din 3 octombrie 2006 C. a arătat că în prima fază a detenției provizorii, existența motivelor plauzibile de a crede că inculpatul este autorul faptelor reprezintă un motiv suficient pentru o plasare în detenție.
Probele care ar putea da naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele necesare pentru a justifica o condamnare, a învederat Curtea Europeană în cauza O";Hara contra Regatului Unit din 16 noiembrie
2001.
În fața T.ui M., inculpatul S. T. nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii de viol , arătând că niciodată nu a agresat-o pe partea vătămată.
Împrejurarea că inculpatul nu-și asumă recunoașterea infracțiunii pentru care este cercetat reprezintă o prezumție legală, respectată de autorități și care subzistă până la momentul pronunțării unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare.
În consecință, prin admiterea propunerii parchetului vizând luarea măsurii arestării preventive, nu s-ar înlătura această prezumție, ci doar s-ar verifica condițiile limitative prevăzute de art.148 și următoarele din Codul de procedură penală, în raport de materialul probator administrat până în această fază a urmăririi penale.
Aprecierea probelor se va face de către instanța de fond sub aspectul reținerii sau nu a vinovăției inculpatului.
În legislația română motivele limitative pentru care o persoană poate fi privată de libertate se regăsesc în disp.art.148 C., iar în prezenta cauză, sunt incidente disp.art.148 lit. f C.
Sub aspectul condițiilor de admisibilitate a propunerii de arestare preventivă, se observă că măsura restrictivă de libertate poate fi luată dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Prima condiție Curtea o apreciază ca îndeplinită, întrucât infracțiunea de viol prevăzută de art.197 alin 1, alin.2 lit.b, alin.3 Cod penal se sancționează cu o pedeapsă mai mare de 4 ani închisoare.
În speța de față există bănuieli rezonabile că fapta pentru care este cercetat inculpatul S., constituia infracțiune la momentul în care s-a produs și al efectuării urmăririi penale (cauza Wloch contra Poloniei din 19 octombrie
2000).
Prin încheierea atacată, în mod judicios Tribunalul Maramureș a apreciat asupra îndeplinirii condiției pericolului concret pentru ordinea publică.
Desigur, în mod firesc, instanța de fond a avut în vedere gravitatea infracțiunii, rezonanța socială a unei asemenea fapte îndreptate împotriva libertății vieții sexuale, precum și reacția publicului față de comiterea acestora, care justifică detenția înainte de judecată, cel puțin pentru un timp.
Instanța de recurs reține că în Hotărârea nr.42250 din (...)
„Calmanovici c/a României, Curtea Europeană, între altele, a indicat ca motiv fundamental care ar permite arestarea provizorie a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni, pericolul de tulburare a liniștii publice, apreciindu-se în sensul stabilit de T. și însușit de Curtea de A.
Obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate ca atare de C. în interpretarea art. 5 paragraf 3 din C.. De aceea, în situația de față, se impune o astfel de reacție a autorităților pentru a nu se crea și mai mult neîncrederea în capacitatea justiției de a lua măsurile necesare pentru prevenirea pericolului pentru ordinea publică, pentru crearea unui echilibru firesc și a unei stări de securitate socială.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte, adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale sale. Numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracțiunii săvârșită de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea măsurii arestării preventive. O parte a doctrinei naționale a susținut că pentru infracțiuni deosebit de grave, cum este și violul, probele referitoare la existența acestor infracțiuni și identificarea făptuitorilor constituie tot atâtea probe cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, întrucât prin natura lor au o rezonanță și implicații negative asupra siguranței colective.
Prin urmare, există anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul asupra întregii colectivități, și care justifică luarea măsurii arestării preventive.
În cauza Jose Gomes Pires Coelho contra Spaniei din 28 martie 2006
Curtea Europeană a arătat că pericolul pentru ordinea publică se poate aprecia și în raport de alte circumstanțe, cum ar fi de pildă caracterul celui vizat, moralitatea, domiciliul, profesia, legăturile familiale, aspecte care pot să confirme existența riscului de perturbare a anchetei sau să îl facă atât de redus încât să nu justifice detenția.
Dincolo de respectul de care s-a bucurat inculpatul S. în societate până în prezent, aspect demonstrat de încadrarea sa într-o muncă utilă, de împrejurarea că este divorțat, în vârstă de 46 de ani, având în întreținere un copil minor, de lipsa antecedentelor penale, Curtea apreciază că presupusa atitudine adoptată de inculpat, și descrisă în considerentele încheierii denotă un caracter și o moralitate îndoielnice, în măsură să confirme pericolul periclitării anchetei și a ordinii publice prin lăsarea în libertate la acest moment procesual.
Tot în privința pericolului concret pentru ordinea publică, trebuie precizat că în dreptul național sunt prevăzute pedepse de peste 10 ani închisoare, pentru infracțiunea de care este acuzat inculpatul, deci, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, faptele de natura celor reținute în sarcina inculpatului, sunt considerate că suscită o tulburare a societății, așa încât se justifică o detenție preventivă.
Aceste împrejurări sunt apreciate de către Curte ca fiind de natură a tulbura opinia publică și de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de neîncredere la adresa organelor statului chemate să protejeze ordinea socială, fiind întrunite cerințele art. 148 lit.f Cod procedură penală și impunându-se luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul S. T.
Curtea nu apreciază ca oportună luarea la acest moment procesual a altei măsuri preventive, mai puțin restrictive de libertate, în mod alternativ, cele prevăzute de art. 145 și art. 145 1 Cod procedură penală întrucât în cauză urmează a fi efectuate investigații complexe pentru verificarea tuturor condițiilor în care a fost săvârșită pretinsa infracțiune de viol.
Curtea consideră că în baza art. 136 Cod procedură penală, pentru desfășurarea în condiții corespunzătoare a procesului penal și pentru o bună administrare a justiției, pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la urmărire penală, este oportună la acest moment procesual măsura arestării preventive, subzistând temeiurile invocate de procuror și reținute ca atare de către instanță.
Lăsarea în libertate a inculpatului ar potența starea de neîncredere a opiniei publice, cu privire la modul în care organele judiciare aplică legea și protejează respectarea valorilor sociale care reglementează buna și corecta desfășurare a actului de justiție.
Curtea concluzionează că datele reliefate probează că, lăsarea în libertate a inculpatului S. T. prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, constatându-se îndeplinite cerințele art. 148 lit.f Cod procedură penală și apreciindu-se că se impune luarea măsurii arestării preventive față de susnumit, existând un interes în protejarea opiniei publice de riscul lăsării în libertate a recurentului, aplicarea altor măsuri nefiind suficientă.
Pentru motivele ce preced, se va respinge ca nefondat recursul inculpatului în baza art.385/15 pct.1 lit.b C., deoarece prin încheierea atacată tribunalul a făcut o corectă aplicare a legii, corespunzător condițiilor concrete și particularităților cauzei, criticile formulate de inculpat constatându-se a fi neîntemeiate.
Se va stabili în favoarea Baroului de A. C.- suma de 100 lei onorar pentru apărător din oficiu, ce se va plăti din fondul M.ui Justiției, av. M. L., conform art. 189 Cod procedură penală.
Inculpatul va fi obligat să plătească în favoarea statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare, din care 100 lei reprezentând onorar avocațial, conform art
192 alin 2 Cod procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D I S P U N E :
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul S. T., detinut in Arestul IPJ M., împotriva încheierii penale nr. 184 din 6 aprilie 2012 a T.ui M..
Stabilește în favoarea Baroului de A. C.- suma de 100 lei onorar pentru apărător din oficiu, ce se va plăti din fondul M.ui Justiției, av. M. L..
Obligă pe inculpat să plătească în favoarea statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare, din care 100 lei reprezentând onorar avocațial.
Decizia este definitivă.
Dată și pronunțată în ședința publică din data de 19 aprilie 2012 .
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
V. G. D. P. M. B.
G.
D. S.
Red.D.P./M.N.
4 ex./(...)
Jud.fond.-Codruța A.
| ← Decizia penală nr. 517/2012, Curtea de Apel Cluj | Decizia penală nr. 1776/2012, Curtea de Apel Cluj → |
|---|
