CSJ. Decizia nr. 938/2002. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.938 Dosar nr.3299/2002
Şedinţa publică de la 25 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul S.A.D. împotriva deciziei penale nr.410 din 15 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I-a penală.
S-a prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat D.S., apărător desemnat din oficiu.
A lipsit intimata parte vătămată S.M.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în principal, achitarea inculpatului, în temeiul art.11 pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.c din Codul de procedură penală, deoarece din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu a participat la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate inculpatului, având în vedere circumstanţele reale ale comiterii faptei şi circumstanţele sale personale.
Procurorul a pus concluzii de respingere ca nefondat a recursului, deoarece din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine că inculpatul, este autorul infracţiunii de tâlhărie, iar pedeapsa aplicată a fost just individualizată în raport de criteriile prevăuzute de art.72 din Codul penal.
Inculpatul, în ultimul cuvânt, a arătat că este de acord cu susţinerile apărătorului său.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.395 din 26 aprilie 2002, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală a condamnat pe inculpatul S.A.D. la 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsă complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu aplicarea art.37 lit.b şi a art.13 din acelaşi cod.
În baza art.118 lit.d din Codul pehnal, s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 3.300.000 lei.
Pe latură civilă, s-a luat act că partea vătămată S.M. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În jurul orelor 17 h 30¢ - 17 h 50¢, din ziua de 14 august 2001, inculpatul, aflat, în compania unui cunoscut, a observat o femeie care purta la gât, un lanţ din aur. Mergând în urma ei, la un moment dat, inculpatul s-a apropiat din spate şi i-a smuls bijuteria, a lovit-o şi, ulterior, cei doi au fugit.
Reclamând poliţiei cele ce i se întâmplaseră, victima S.M., căreia i se pusese la dispoziţie spre vizionare, un album foto, l-a recunoscut pe inculpat.
În aceeaşi zi, în drumul spre domiciliu, S.M., i-a observat pe cei doi care o urmăriseră şi unul dintre ei îi furase bijuteria purtată în jurul gâtului, în faţa unui bloc de locuinţe, acest lucru ea aducându-l la cunoştinţa prietenei sale C.E., care, la rândul ei, a sesizat că unul dintre tinerii văzuţi avea părul vopsit blond.
Partea vătămată, fără ezitare, l-a recunoscut din grup pe inculpatul S.A.D., ea menţionând că i-a reţinut fizionomia, culoarea părului şi tatuajul de pe braţul drept.
Împotriva sentinţei, inculpatul a declarat apel, motivul invocat fiind netemeinicia pedepsei aplicate, considerată a fi prea mare.
Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin decizia penală nr.410 din 15 iulie 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.
Nemulţumit şi de hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în termen legal, inculpatul a declarat recurs, motivele invocate fiind greşita stabilire a situaţiei de fapt şi, implicit, a vinovăţiei sale, sens în care a solicitat achitarea în baza dispoziţiilor art.11 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală, raportat la art.10 alin.1 lit.c din acelaşi cod, precum şi netemeinicia pedepsei aplicate.
Recursul declarat de inculpat nu este fondat.
Din verificarea lucrărilor cauzei se reţine că instanţa administrând nemijlocit probatoriul avut în vedere şi la urmărirea penală, a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului prin coroborarea tuturor elementelor necesare, certe, astfel ea răspunzând, argumentat, nerecunoaşterii, de către inculpat, a săvârşirii faptei.
Astfel, s-a stabilit că încă din primele declaraţii, partea vătămată a descris, cu detalii, fizionomia celui care i-a smuls lanţul purtat la gât: acela avea vârsta cuprinsă între 20-23 ani, înălţimea 1,75-1,80 m, părul vopsit blond, figură prelungită, purta cioc, constituţie astenică, iar pe mâna dreaptă, mai sus de cot, avea aplicat un tatuaj, toate acestea corespunzând persoanei inculpatului.
De asemenea, la recunoaşterea din grup şi în instanţă, partea vătămată, fără să ezite, l-a indicat pe inculpat ca fiind cel care i-a smuls lanţul purtat la gât.
Susţinerile inculpatului, potrivit cărora, în data de 14 august 2001 între orele 17-18 h 30¢ - 19, s-ar fi aflat în compania lui C.C. şi N.E., nu sunt susţinute, convingător, de declaraţiile acestora din urmă. Ambii, evaziv, s-au referit în declaraţiile date în faza cercetării judecătoreşti la locuri şi date fie anterioare zilei de 14 august 2001, fie la acţiuni despre care îşi amintesc că ar fi avut loc la sfârşitul lunii iulie 2001.
În ce priveşte motivul de recurs vizând netemeinica pedepsei aplicate, şi acesta este nefondat.
Potrivit art.72 din Codul penal, text de lege care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Art.52 din Codul penal prevede că pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Raportând cauzei aceste dispoziţii legale, se reţine că stabilind pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b din Codul penal, instanţele au considerat pericolul social grav al faptei, aceasta aducând atingere integritării fizice a persoanei vătămate, patrimoniului ei, împrejurărilor în care a acţionat inculpatul, respectiv în loc public, strada, circumstanţă agravantă, dar şi persoana acestuia, cu antecedente penale care i-au atras starea de recidivă şi postexecutorie.
Executarea pedepsei în regim de privare de libertate va fi aptă să realizeze şi scopul, astfel cum este înscris în art.52 din Codul penal.
Recursul declarat de inculpat nefiind fondat, conform art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, va fi respins.
În baza dispoziţiilor art.192 din Codul de procedură penală, recurentul inculpat va fi obligat să plătească cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.A.D. împotriva deciziei penale nr.410 din 15 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 13 septembrie 2001 la 25 februarie 2003.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 935/2002. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 942/2002. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
