CSJ. Decizia nr. 1189/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1189/2003
Dosar nr. 4148/2002
Şedinţa publică din 7 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 560 din 18 iunie 2002 a condamnat pe inculpatul C.R.A. la 6 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 16 din aceeaşi lege.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), s-a menţinut starea de arest şi s-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive a inculpatului de la 29 ianuarie 2002 la zi.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea a 0,09 grame punguţă cu pulbere bej; 45 punguţe în flacon Dicarbocalm (24,84 grame); 10 punguţe praf alb 8,07 gr.; 6 comprimate S.M.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că inculpatul, în ziua de 29 ianuarie 2002 pe str. Clailor a oferit spre vânzare doze de drog la 2 persoane care erau poliţişti în cadrul brigăzii ANTIDROG:
Inculpatul, după ce cei doi poliţişti în civil au dorit să cumpere, s-a îndreptat spre o găleată de plastic, revenind la cumpărători cu o punguţă de plastic cu substanţă bej.
După declinarea calităţii de poliţişti, aceştia au verificat găleata în care se aflau două tuburi de medicamente cu 10 punguţe cu substanţă bej şi respectiv 45 punguţe cu aceeaşi substanţă.
În maşină s-au mai găsit în spaţiul dintre cele două scaune din faţă 6 pastile M.S. (metadonă).
S-a găsit asupra inculpatului şi suma de 800.000 lei obţinută din vânzarea drogurilor, ce a fost disponibilizată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul.
În apelul declarat de parchet se critică hotărârea pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocându-se:
- greşita aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 143/2000, întrucât măsura de siguranţă a confiscării trebuia să se limiteze la cantitatea de drog rămasă după efectuarea analizelor de laborator;
- netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, apreciindu-se că instanţa de fond nu a dat semnificaţia cuvenită dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Inculpatul a criticat hotărârea pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, solicitând reducerea acesteia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 585/ A din 17 septembrie 2002, a admis apelul parchetului şi a desfiinţat sentinţa, în sensul că în baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 a dispus confiscarea cantităţii de droguri rămase în urma analizelor de laborator, respectiv 2,9 gr. heroină şi 3 comprimate metadonă, precum şi a sumei de 800.000 lei, menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceeaşi decizie a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpat.
Considerând ambele hotărâri nelegale şi netemeinice, inculpatul le-a atacat cu recurs.
Printr-un motiv de recurs bazat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 9 C. proc. pen., inculpatul susţine că Decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia de respingere a apelului declarat de el.
Motivul de recurs nu este întemeiat.
Din examinarea actelor cauzei se constată că, în apelul său, inculpatul a criticat sentinţa numai cu privire la individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată.
În speţă, însă, este îndeajuns de motivată Decizia prin care instanţa de apel respinge apelul făcut de inculpat, declarând că rezultă din actele cauzei că pedeapsa de 6 ani închisoare răspunde cerinţelor legale şi este de natură să asigure finalitatea preventivă cât şi cea educativă, neexistând temeiuri pentru modificarea ei. Statuând astfel, judecătorii apelului au confirmat hotărârea apelată şi au adoptat motivele sale, găsind că aceste motive sunt întemeiate şi suficiente, hotărârea dată asupra apelului formând în acest caz un tot împreună cu hotărârea primei instanţe, în privinţa motivelor însuşite de instanţa de apel şi temeiurile instanţei de apel fiind aceleaşi cu cele ale primei instanţe.
În asemenea caz nu mai este necesar ca instanţa de apel să repete inutil expunerea elementelor de fapt şi de drept arătate de prima instanţă, din moment ce ele nu sunt constatate şi apreciate diferit de a doua instanţă. Astfel fiind şi cum instanţa de control a adoptat sentinţa instanţei de fond despre care nici inculpatul nu pretinde că ar fi nemotivată, urmează a se vedea că motivul de casare bazat pe nemotivare este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Printr-un al doilea motiv de recurs, bazat pe prevederile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., se susţine că, întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată şi condamnat, a fost încadrată juridic ca infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, iar la ultimul termen de judecată în faţa instanţei de fond, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 4 din aceeaşi lege, prima instanţă a omis să se pronunţe asupra acestei cereri.
Nici acest motiv nu este fondat.
În speţă, din dosarul cauzei se constată că inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000. La judecarea în fond a cauzei, de către tribunal, inculpatul a solicitat, prin avocat, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, în cea prevăzută de art. 4 din aceeaşi lege. Instanţa, a pus în discuţia părţilor cererea inculpatului şi, rămânând în pronunţare pe fondul cauzei, constatând că încadrarea juridică a faptei este cea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu judecarea căreia fusese sesizată, a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea menţionată. În considerentele sentinţei, atunci când este vorba de încadrarea juridică a faptei, instanţa nu se mărgineşte la simpla afirmaţie că aceasta constituie infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, ci arată pe larg de ce elementele unei atare infracţiuni sunt legalmente întrunite, indicând elementele care formează suportul convingerii sale şi pe care îşi sprijină soluţia adoptată.
Aşadar, reţinând infracţiunea cu judecarea căreia fusese sesizată şi condamnându-l pe inculpat pentru această infracţiune, prima instanţă s-a pronunţat implicit şi asupra cererii acestuia de a fi schimbată încadrarea juridică a faptei.
În consecinţă, omisiunea primei instanţe de a se pronunţa în mod expres asupra acestei cereri nu poate fi considerată ca o cauză de nulitate de natură a atrage casarea hotărârii atacate.
Deci şi cel de al doilea motiv de recurs este nefondat şi se respinge.
Prin ultimul motiv de recurs, cu privire la cuantumul pedepsei, solicitând reducerea ei.
Tot astfel nici acest motiv nu este întemeiat.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama de dispoziţiile Părţii generale ale Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Verificându-se hotărârea atacată sub aspectul criticii formulate, se constată că, în ceea ce priveşte dozarea pedepsei, nu sunt elementele de reapreciere în sensul solicitat, cele două instanţe făcând o justă individualizare prin respectarea criteriilor generale prevăzute în textul de lege arătat, prin aprecierea în egală măsură a circumstanţelor aparţinând faptei, cât şi cele ale inculpatului, pedeapsa apărând ca fiind proporţională gradului de pericol social pe care îl prezintă fapta şi făptuitorul şi aptă să realizeze dublul scop prevăzut de art. 52 C. pen.
Pentru considerentele arătate şi cum verificând hotărârea atacată prin prisma prevederilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa unor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.R.A. împotriva deciziei penale nr. 1737 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 29 ianuarie 2002, la 7 martie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1184/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1193/2003. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
