CSJ. Decizia nr. 1271/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1271/2003
Dosar nr. 3467/2002
Şedinţa publică din 13 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 475 din 16 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul D.A. la 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate, a contopit restul de 8 luni şi 18 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 2126/1999 a Judecătoriei Piteşti, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare.
În baza art. 14 C. proc. pen., raportat la art. 346 din acelaşi cod, a obligat pe inculpat să plătească părţii civile D.O.E. 3.500.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
S-a reţinut că, în data de 1 februarie 2001, în jurul orelor 14, inculpatul a deposedat-o pe partea vătămată, prin violenţă, de un lănţişor cu medalion în valoare de 3.500.000 lei.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat apel, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat, arătând că la data respectivă se afla la lucru. În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia nr. 471 din 30 iulie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că într-adevăr, în data de 1 februarie 2001, inculpatul, potrivit foii colective de prezenţă, este pontat cu 8 ore. Însă, din declaraţiile şefului de echipă R.P. şi a colegilor de echipă, a rezultat că nu este posibilă supravegherea permanentă a fiecărui salariat, că nu se ţine o evidenţă a învoirilor, că după ora 12 se intra în pauza de masă, după care unii salariaţi nu se mai întorceau la locul de muncă. În aceste condiţii, cu raportare la identificarea fără dubiu a inculpatului de către partea vătămată, nu se poate face dovada prezenţei efective la serviciu.
Totodată, s-a mai reţinut că pedeapsa aplicată inculpatului este just individualizată, în raport de gradul de pericol social concret al faptei comise, de nesinceritatea inculpatului şi tendinţa de inducere în eroare a organelor judiciare, precum şi de perseverenţa infracţională a făptuitorului, care din anul 1995 şi până în prezent a suferit mai multe condamnări penale pentru furt calificat.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul D.A. a declarat recurs, susţinând că starea de fapt nu a fost corect stabilită. Recurentul a solicitat, în principal, achitarea şi în subsidiar reducerea pedepsei.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Devoluând cauza, instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, din probatoriul administrat rezultând vinovăţia acestuia.
Totodată, aceeaşi instanţă a reţinut că pentru a aplica inculpatului o pedeapsă cu închisoarea de 6 ani, prima instanţă a individualizat pedeapsa în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând în special pericolul social caracterizat de perseverenţa infracţională a inculpatului.
Instanţa de control judiciar, investită cu apelul declarat de către inculpat a mai reţinut că perseverenţa infracţională a acestuia, dovedeşte o periculozitate deosebită.
Ca atare, a concluzionat aceeaşi instanţă, pedeapsa aplicată de prima instanţă fiind temeinic individualizată, nu se impune o reducere a acesteia.
Rezultă, aşadar, că aplicând pedeapsa, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, prin corecta valorizare a probelor administrate şi a ţinut cont, cumulat, de toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi pe care a proporţionalizat-o corespunzător pericolului social concret stabilit de către aceasta.
În consecinţă, respingând apelul declarat de acest inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, instanţa de control judiciar a pronunţat o decizie ce nu este supusă cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 18 C. proc. pen.
Pe de altă parte, examinând cauza şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpatul D.A., ca nefondat.
În baza art. 357 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată se va deduce perioada executată în stare de arest preventiv, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul D.A. împotriva deciziei nr. 471 din 30 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ca nefondat.
Compută din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 9 noiembrie 2001, la zi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare ,în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1270/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 1272/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
