CSJ. Decizia nr. 1310/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1310/2003
Dosar nr. 5150/2002
Şedinţa publică din 14 martie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 476 din 9 mai 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat, printre alţii, pe inculpatul T.C., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare, în baza art. 208 raportat la art. 209 lit. a) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., în baza art. 334 C. proc. pen.
În baza art. 39 alin.(1) C. pen., a contopit pedeapsa aplicată de 3 ani şi 6 luni închisoare cu pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 811/2001 a Judecătoriei Bârlad, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi a fost dedusă prevenţia acestuia de la 4 decembrie 2001 la zi.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Tribunalul a reţinut că în ziua de 2 decembrie 2001, ora 10, în timp ce partea vătămată U.I., împreună cu alte persoane, se afla în camera nr. 412 a Căminului B.A.I.C.C.C.F, au intrat în cameră trei tineri, printre care şi inculpatul T.C. Aceştia au luat o haină de piele, aparţinând părţii vătămate U.I., în contul unei sume de 500.000 lei pe care M.A., un alt locatar al camerei, le-ar fi datorat-o. Instanţa a considerat că ameninţările proferate de aceştia la adresa celor din cameră nu au avut ca finalitate sustragerea bunului aparţinând părţii vătămate, ci restituirea presupusei datorii. S-a apreciat că luarea acelui bun ar fi constituit o garanţie pentru restituirea banilor.
Ca urmare, tribunalul a schimbat încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu, în baza art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., în infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 lit. a) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 680 din 30 octombrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva sentinţei menţionate, pe care a desfiinţat-o în parte şi, rejudecând în fond, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei comise de cei trei inculpaţi (C.M., P.M. şi T.C.) din infracţiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., în infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen.
Curtea de apel a condamnat pe toţi inculpaţii pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, aplicând inculpatului T.C. pedeapsa de 5 ani închisoare, pe care a contopit-o cu pedeapsa de un an şi 4 luni închisoare aplicată în baza sentinţei penale nr. 811/2001 a Judecătoriei Bârlad, urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.
În baza art. 116 C. pen., a aplicat inculpatului T.C. măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în municipiul Bucureşti pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul T.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs numai inculpatul T.C. Recursul nu a fost motivat în scris, ci numai oral de apărătorul desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, care a solicitat casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Încadrarea juridică dată faptei inculpatului T.C. a fost corect făcută prin rechizitoriul parchetului, şi, respectiv, prin Decizia atacată, deoarece furtul a fost săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe şi ameninţări, elemente constitutive ale infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen. (în redactarea anterioară modificărilor dispuse prin Legea nr. 169/2002). Fapta a fost săvârşită de mai multe persoane, într-o locuinţă (camera unui cămin), şi nu a constituit numai o luare a unui bun mobil din posesia părţii vătămate fără consimţământul acesteia, pentru a putea fi considerat doar furt.
Astfel, însuşi inculpatul T. a recunoscut, în declaraţia dată la 5 decembrie 2001, că au dat „buzna în cameră", că au solicitat bani, ameninţând-i pe cei prezenţi că-i vor arunca pe geam, după care au luat haina de piele aparţinând părţii vătămate. De asemenea, a recunoscut că partea vătămată a fost bruscată şi ameninţată.
Martorul M.A. a declarat că nu a luat nici o sumă de bani de la inculpaţi, (cărora deci nu le datora nimic). Cei trei inculpaţi (care căutau bani) au luat în final haina aparţinând vărului său U.I., iar când acesta s-a opus, unul dintre inculpaţi l-a ameninţat cu lovirea.
Curtea reţine că deposedarea părţii vătămate de bunul său s-a făcut cu violenţă, în condiţiile în care aceasta nu avea nici o datorie către inculpaţi, iar inculpaţii au fost avertizaţi că bunul nu este al presupusului datornic (vărul părţii vătămate). De altfel, în acest sens, inculpaţii nu au prezentat dovezi cu privire la existenţa vreunei datorii.
Vinovăţia inculpatului a fost stabilită pe baza declaraţiilor părţii vătămate, ale inculpatului T.C. (care a recunoscut fapta), ale celorlalţi inculpaţi, precum şi ale martorilor oculari (M.A., P.M., P.C.). După săvârşirea infracţiunii, inculpaţii au dat haina de piele sustrasă, martorului S.C. în schimbul unei alte haine şi a sumei de 500.000 lei pe care urmau să o primească ulterior.
În mod evident, intenţia inculpaţilor a fost aceea de a-şi însuşi pe nedrept şi prin violenţă un bun care nu le aparţinea, iar nu de a-şi recupera vreo datorie sau a-şi constitui o garanţie, astfel cum reţine în mod eronat şi fără nici o probă în acest sens, prima instanţă.
Pentru infracţiunea de tâlhărie săvârşită de inculpaţi, dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen. (în redactarea anterioară Legii nr. 169/2002) prevedeau pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani.
Pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului, pedeapsa minimă prevăzută de textul penal menţionat, este corect individualizată avându-se în vedere atât pericolul social al faptei, cât şi persoana infractorului ce are antecedente penale.
Ca urmare, recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen, recurentul inculpat urmează a fi obligat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 680 din 30 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 4 decembrie 2001 la 14 martie 2003.
Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1309/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1315/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
