CSJ. Decizia nr. 1428/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1428/2003
Dosar nr. 47/2003
Şedinţa publică din 20 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 316 din 13 septembrie 2001, Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, a condamnat pe inculpatul G.G. la 18 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174 şi art. 175 lit. c) şi i) C. pen.
Totodată, instanţa de fond a reţinut neexercitarea acţiunii civile în cauză.
S-a reţinut că, în noaptea de 28 aprilie 1995, în timp ce se deplasa într-un atelaj împreună cu tatăl său G.I., inculpatul l-a lovit pe acesta cu un cuţit în spate, producându-i moartea prin secţionarea aortei.
Împotriva hotărârii primei instanţe inculpatul a declarat apel, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a dispus condamnarea sa, întrucât nu a comis fapta pentru care a fost trimis în judecată, situaţie ce rezultă din declaraţia sa şi declaraţiile martorilor G.R., S.G., U.M. şi G.M.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia penală nr. 540 din 27 noiembrie 2002, a respins apelul declarat de către inculpat, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt, în concordanţă cu probele administrate în cauză în cursul procesului.
Din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză a rezultat că inculpatul a însoţit-o pe victimă în noaptea de 28 aprilie 1995, spre târgul de vite din oraşul Găeşti şi că acesta, la momentul producerii omorului, se afla în atelaj, în spatele tatălui său G.I.
În privinţa raporturilor de familie existente între părţi, despre care inculpatul a susţinut că sunt normale, proprii relaţiilor de rudenie, din declaraţiile martorilor rezultă că sunt tensionate, între părţi având deseori discuţii contradictorii. Astfel, ca urmare a refuzului victimei de a-i oferi sumele de bani solicitate, inculpatul a ameninţat-o cu moartea, în mai multe rânduri şi chiar a lovit-o.
Totodată, din raportul de expertiză medico-legală a rezultat starea de nervozitate a inculpatului, explicitată prin declaraţiile martorilor, sub aspectul cauzei, de intenţia victimei de a-l dezmoşteni pe acesta.
Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor a rezultat că în seara crimei inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi a avut discuţii în contradictoriu cu victima.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că nu a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat. La termenul de judecată din 20 martie 2003, apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, întrucât inculpatul nu a avut discernământ.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, se constată că instanţa de fond a administrat probe, a evaluat corect probatoriul administrat în cauză şi a stabilit corect starea de fapt.
Instanţa de control judiciar, soluţionând apelul declarat de către inculpat, a devoluat cauza şi, constatând concordanţa dintre conţinutul real al probelor, care ilustrează cu evidenţă vinovăţia acestuia, şi soluţia de condamnare, a decis în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
Ca atare, cum soluţia adoptată este cea pe care materialul probator o susţine, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
În recurs, se mai susţine însă şi necesitatea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice.
Or, inculpatul a fost examinat de prima comisie de expertiză medico-legală psihiatrică la nivelul Laboratorului judeţean de Medicină Legală Dâmboviţa la data de 9 mai 1995, întocmindu-se raportul medico-legal nr. 518, după care s-a efectuat o nouă expertiză medico-legală înregistrată sub nr. A 6/6949 din 29 iunie 1995 al Institutului de Medicină Legală Prof. Mina Minovici, din care rezultă că acesta „are capacitatea psihică de apreciere critică asupra faptei de care este învinuit şi faţă de care discernământul a fost păstrat".
Cum în cauză nu sunt întrunite condiţiile art. 125 C. proc. pen., şi această critică se constată a fi neîntemeiată, aşa încât, în cauză nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 8 C. proc. pen., vizat de către inculpat în recurs.
Totodată, examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către inculpat, ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, recurentul-inculpat va fi obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 540 din 27 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, ca nefondat.
Deduce din pedeapsa aplicată, perioada arestării preventive de la 5 aprilie 2002, la 20 martie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.300.000 lei, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1427/2003. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 14/2003. Penal. Art.211 c.pen. Recurs → |
|---|
