CSJ. Decizia nr. 1499/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1499/2003
Dosar nr. 376/2002
Şedinţa publică din 20 martie 2002
Deliberând asupra recursului în anulare de faţă constată:
Prin plângerile prealabile înregistrate la 6 aprilie 1998 şi respectiv la 13 aprilie 1998 la Judecătoria Sectorului 1 partea vătămată D.I.C. a solicitat condamnarea inculpatului R.F.T. pentru săvârşirea a două infracţiuni de calomnie prevăzute de art. 206 C. pen.
În motivarea plângerilor partea vătămată a arătat că la 30 martie şi 6 aprilie 1998, în două articole apărute în ziarul Curierul Naţional, semnate de inculpat şi intitulate: „Autor al unor înscenări judiciare împotriva unor avocaţi şi magistraţi D.I.C. îl atacă pe S.M., procurorul general al României" şi respectiv „D.I.C. s-a plâns ministrului V.S. în legătură cu articolele din Curierul Naţional „au fost făcute următoarele afirmaţii calomnioase la adresa sa: „autor al unor înscenări judiciare împotriva unor avocaţi şi magistraţi", „D.I.C. mai acuză şi pe C.C., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara de comportament abuziv, deşi el este cel care i-a pus bete în roate în cazul Z.I."; „fost miliţian pe cale de a fi dat afară din Procuratura Generală, se reabilitează prin participarea la represiunea de la Timişoara din decembrie 1989. D.I.C. a fost recunoscut de o femeie, N.C., drept unul dintre cei mai activi şi mai zeloşi reprimanţi ai manifestanţilor"; „după evenimentele din decembrie 1989 D.I.C. are la activ câteva înscenări, cea mai cunoscută fiind cazul inculpatului H."; „a înscenat o luare de mită unui magistrat, acesta depunând plângere penală la Ministerul Justiţiei„ şi „arestarea ilegală şi abuzivă a lui R.T".
Prin sentinţa penală nr. 935 din 9 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 au fost conexate cele două plângeri şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului R.F.T. pentru infracţiunea de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen.
Inculpatul a fost obligat în solidar cu partea responsabilă civilmente „C.N." la 10.000.000.000 lei daune morale şi la 6.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
În fapt s-au reţinut următoarele:
Partea vătămată a dispus trimiterea în judecată a avocaţilor H.I. şi T.A. care au fost achitaţi prin sentinţa penală nr. 231 din 20 ianuarie 1993, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5, rămasă definitivă reţinându-se că fapta imputată acestora nu există.
Inculpatul a avut la dispoziţie sentinţa penală menţionată prin care s-a reţinut că „cercetarea penală a fost efectuată cu patimă şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 alin. (2) C. proc. pen., iar „situaţia expusă în actul de trimitere în judecată este neverosimilă şi nereală existând neconcordanţe regizorale făcute de organele de cercetare penală", aşa încât, a considerat că în cazul celor doi avocaţi a fost vorba de o înscenare judiciară.
S-a mai reţinut că inculpatul a avut la dispoziţie şi un articol apărut pe aceiaşi temă în ziarul R.L. la care partea vătămată nu a reacţionat în nici un fel.
Referitor la afirmaţia părţii vătămate „a înscenat o luare de mită unui magistrat" s-a reţinut că prin rechizitoriul 199 / P / 1997 partea vătămată D.I.C. a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.Şt., judecător la Tribunalul Caraş Severin, care a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. d) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin sentinţa penală nr. 1 din 18 decembrie 1997 a Curţii de Apel Oradea pentru infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
În cuprinsul acestei sentinţe, pe care inculpatul a avut-o la dispoziţie, se fac o serie de afirmaţii potrivit cărora denunţătorul a fost instruit de organele de cercetare penală pentru realizarea flagrantului cu încălcarea dispoziţiilor art. 68 C. proc. pen. şi că a lipsit avizul Ministerului Justiţiei.
La data apariţiei articolului hotărârea nu era definitivă fiind casată ulterior prin Decizia nr. 1246 din 12 mai 1998 a Curţii Supreme de Justiţie care a dispus condamnarea inculpatului F.Şt.
Cu privire la afirmaţia că D.I.C.„ a fost recunoscut de o femeie C.N., drept unul dintre cei mai activi şi mai zeloşi reprimanţi ai demonstranţilor" s-a stabilit că inculpatul avea cunoştinţă de faptul că această femeie a formulat la 22 octombrie 1992 plângere penală împotriva părţii vătămate pretinzând că a fost cercetată abuziv la 17 decembrie 1998 de procurorul D.I.C., iar inculpatul a considerat că cele relatate de C.N. sunt plauzibile.
S-a reţinut că afirmaţia „D.I.C. o acuză pe C.C. de comportament abuziv" s-a bazat pe faptul că la data de 10 iunie 1998, partea vătămată s-a adresat Preşedintelui României pentru a-i aduce la cunoştinţă unele aspecte pe care le considera negative. În petiţie partea vătămată a arătat că „profilul său moral civic nu poate constitui un argument în favoarea numirii sale, întrucât are trei divorţuri şi trăieşte în concubinaj cu fostul soţ", că a trecut la instaurarea unei „pseudo-autorităţi, bazată pe ameninţări, sancţiuni şi intimidări"
Cu privire la afirmaţia că partea vătămată în calitate de procuror l-ar fi arestat abuziv şi ilegal pe R.T. instanţa a reţinut că într-adevăr partea vătămată a luat la data de 8 iulie 1997 măsura arestării preventive pe timp de 30 de zile, dar Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti au respins cererea de prelungire a arestării preventive pe considerentul că inculpatul putea fi cercetat şi în stare de libertate.
Instanţa de fond a reţinut că inculpatul, ziarist, a acţionat în virtutea dreptului la libera exprimare, în care intră libertatea de opinie şi libertatea de a primi, a comunica sau de a da informaţii. Articolele scrise de inculpat în exercitarea profesiei sale vizau un subiect de interes public, respectiv activitatea unui funcţionar public care trebuia să vegheze la respectarea strictă a dispoziţiilor legale.
S-a reţinut că inculpatul a avut la dispoziţie diverse informaţii şi acte şi a încercat să demonstreze realitatea celor susţinute cu mijloacele pe care le-a avut la îndemână în momentul scrierii articolelor şi a făcut o serie de judecăţi de valoare şi afirmaţii critice la adresa părţii vătămate cu scopul de a informa opinia publică asupra activităţilor unui funcţionar public. Faptele la care s-a făcut referire nu au fost inventate, s-au petrecut şi inculpatul s-a străduit să le dovedească.
Aşa fiind, s-a apreciat că lipseşte situaţia de a calomnia partea vătămată impunându-se achitarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 206 C. pen.
Pe latură civilă s-a reţinut că inculpatul urmează să răspundă, întrucât se află în culpă.
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 120/ R din 26 ianuarie 2001, a respins recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 de inculpat şi de partea vătămată.
Împotriva celor două hotărâri a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Recursul în anulare a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a arătat în motivarea recursului în anulare că inculpatul a fost de bună credinţă cu privire la legitimitatea afirmaţiilor sale, care vizau probleme de interes public, el nefolosind un limbaj excesiv care să aducă atingere reputaţiei persoanei vătămate, ci doar la declanşarea unor verificări în vederea stabilirii garanţiilor pe care le prezintă partea vătămată pentru exercitarea cu imparţialitate a profesiei de magistrat.
S-a susţinut, de asemenea, că exercitarea normală de către inculpat a dreptului său la libera exprimare nu poate fi considerată o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.
Recursul în anulare este fondat din următoarele considerente:
Caracterul ilicit al faptei este înlăturat, între altele, în situaţia exercitării unui drept.
Cel care foloseşte dreptul său subiectiv nu poate fi considerat că prejudiciază pe cineva decât în cazul în care exercitarea dreptului nu este normală ci abuzivă, respectiv atunci când dreptul nu a fost utilizat în vederea finalităţii sale ci cu intenţia de a păgubi o altă persoană.
În speţă instanţa a avut în vedere la pronunţarea soluţiei de achitare faptul că afirmaţiile din articolele publicate nu sunt false sau inventate, inculpatul fiind de bună credinţă cu privire la legitimitatea celor afirmate care vizează probleme de interes public, respectând deontologia profesiei de ziarist.
Aşa fiind concluzia care se impune este aceea că inculpatul şi-a exercitat normal şi nu abuziv dreptul fundamental la libera exprimare ocrotit atât de Constituţia României cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea 30/1994.
În atare situaţie este înlăturat caracterul ilicit, astfel încât, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 998 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului şi în consecinţă nici cele prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.
Drept urmare hotărârea primei instanţe precum şi cea a instanţei de recurs sunt contrare legii şi ca atare supuse casării în recurs în anulare conform art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 C. proc. pen.
În consecinţă recursul în anulare va fi admis şi conform art. 4141 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor casa hotărârile atacate numai sub aspectul laturii civile şi se va înlătura obligarea inculpatului R.F.T. în solidar cu partea responsabilă civilmente C.N. la plata despăgubirilor către partea civilă D.I.C.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 935 din 9 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi deciziei penale nr. 120/ R din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul R.F.T.
Casează hotărârile atacate numai sub aspectul laturii civile.
Înlătură obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente C.N. la plata către partea civilă D.I.C. a sumei de 10.000.000 lei daune morale.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 martie 2002.
| ← CSJ. Decizia nr. 1498/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 15/2003. Penal. Art.176 c.pen. Recurs → |
|---|
