CSJ. Decizia nr. 1501/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1501/2003
Dosar nr. 4152/2002
Şedinţa publică din 25 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 582 din 20 iunie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii:
S.A. la:
- două pedepse de câte 5 ani închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 5 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute s-a dedus timpul reţinerii şi arestării preventive de la 23 ianuarie 2002, la zi.
G.P.C. la:
- două pedepse de câte 2 ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 5 ani închisoare.
În baza art. 350 C. proc. pen., a menţinut starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute a dedus timpul arestării preventive de la 24 ianuarie 2002, la zi.
În temeiul art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpaţi a instrumentelor folosite la săvârşirea infracţiunilor, aflate la Camera de Corpuri Delicte a Secţiei 9 Poliţie.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., inculpaţii au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţii civile R.C. suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale.
S-a luat act că partea vătămată T.S. nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Diferit, inculpaţii au fost obligaţi să plătească statului suma de câte 3.000.000 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în fapt, următoarele:
La data de 23 ianuarie 2002, în jurul orelor 17,00, ofiţerul de serviciu din cadrul Secţiei 9 Poliţie a fost sesizat telefonic de locatarii blocului A. 4, despre faptul că, în seara aceleiaşi zile, au imobilizat un individ care făcea parte dintr-un grup de tineri care încercau să forţeze uşa de acces de la apartamentul 12, din acel bloc.
Urmare a acestei sesizări, un echipaj de poliţie s-a deplasat la locul indicat unde au constatat că locatarii imobilului imobilizaseră un individ, identificat ulterior în persoana inculpatului S.A. şi despre care persoanele de faţă şi anume, R.S.V., R.C. şi C.A. afirmau că făcea parte dintr-un grup de tineri care încercau să forţeze butucul de la yala apartamentului 12 şi care abandonase un fes de culoare neagră în interiorul căruia au găsit mai multe obiecte între care o şurubelniţă, un briceag, o pilă şi o foarfecă.
Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a constatat că uşa apartamentului nr. 12, aparţinând familiei T.S., prezintă urme de forţare la nivelul broaştei cu butuc, în sensul că două dintre şuruburile sildului lipseau, sildul fiind dislocat de pe uşă în partea de jos, iar pe furnirul uşii s-au constatat mai multe zgârieturi.
De asemenea, în faţa uşii apartamentului, pe hol, s-au descoperit instrumente specifice activităţii de efracţionare a uşilor apartamentelor (teu, chei fixe şi mobile, briceag, şurubelniţe, precum şi mănuşi textile de culoare neagră).
În vederea stabilirii activităţii infracţionale a inculpatului S.A. s-a procedat la conducerea lui la sediul Secţiei 9 de Poliţie.
Ulterior, în urma cercetărilor efectuate, s-a stabilit că la săvârşirea faptelor a participat şi inculpatul G.P.C.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpaţii S.A. şi G.P.C. pe care au criticat-o cu privire la:
- încadrarea juridică a faptei pe care o consideră ca fiind cea de tentativă la infracţiunea de furt, întrucât intenţia lor a fost de a fura, fără însă a folosi acte de violenţă în momentul în care au fost surprinşi de către locatarii blocului;
- greşita reţinere în sarcina lor a două fapte de tentativă la infracţiunea de tâlhărie, ori furt (dacă nu se va admite prima critică formulată), deoarece ei au săvârşit o singură asemenea faptă;
- greşita obligare la plata de daune morale către partea civilă R.C. care, faţă de fapta comisă, nu se justifică.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 575 din 12 septembrie 2002, a admis apelurile declarate de inculpaţii S.A. şi G.P.C., a desfiinţat în parte hotărârea primei instanţe şi, rejudecând cauza în fond a decis:
- înlăturarea art. 33 şu art. 34 C. pen. şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea celor doi inculpaţi pentru o tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.;
- menţinerea pedepselor, de câte 5 ani închisoare, aplicată fiecăruia dintre inculpaţi pentru o singură tentativă la infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen.;
- înlăturarea obligării inculpaţilor, în solidar, la plata daunelor morale către partea civilă R.C.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi s-a dedus, în continuare, pentru fiecare inculpat, timpul reţinerii şi arestării preventive, la zi.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a arătat că „Din întreg materialul probator administrat în cauză, rezultă că, inculpaţii au încercat să pătrundă prin efracţie în apartamentul părţii vătămate T.S., pentru a sustrage bunuri, însă datorită zgomotelor provocate s-au sesizat vecinii din bloc, situaţie în care aceştia au încercat să părăsească în fugă locul faptei, dar în urmărirea lor au plecat cei doi fraţi R.", iar „Între etajele 2 şi 3 din bloc, pentru a-şi asigura scăparea, inculpatul G.P.C. l-a îmbrâncit puternic şi l-a trântit pe scări pe R.C., iar inculpatul S.A. pe scările de la etajele 1 şi 2, pentru a-şi asigura scăparea l-a lovit cu capul în piept pe R.S.V., care însă a reuşit să-l imobilizeze pe inculpat", şi care „Împreună cu alţi vecini l-a predat organelor de poliţie, celălalt inculpat reuşind să fugă".
În continuarea motivării, s-a arătat că „În raport de aceste circumstanţe reale în care inculpaţii au comis faptele, care au încercat să fure bunuri mobile, dintr-un apartament, dar fiind surprinşi de locatari au lovit fiecare în mod separat, pe câte unul din fraţii R., fapta comisă de fiecare inculpat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă la tâlhărie prevăzută şi pedepsită de art. 20 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), d) şi e) C. pen., împrejurări faţă de care, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile privind concursul de infracţiuni şi se va dispune achitarea fiecărui inculpat pentru cea de-a doua infracţiune de tentativă la tâlhărie, reţinută în sarcina lor", cu menţinerea pedepselor aplicate de prima instanţă pentru cealaltă tentativă la infracţiunea de tâlhărie.
În ce priveşte cea de a doua critică, respectiv obligarea inculpaţilor la plata de daune morale către partea civilă R.C. s-a arătat că este întemeiată, întrucât „nu au fost motivate şi susţinute de partea civilă şi care nu se justifică în raport de faptele comise de inculpaţi şi urmările acestora", astfel încât, se impune exonerarea lor la plata acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii S.A. şi G.P.C. pe care, prin motive comune de casare, au criticat-o referitor la încadrarea juridică a faptei în sensul că în mod greşit au fost condamnaţi pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie, în realitate fapta lor întrunind elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de furt, deoarece intenţia lor a fost de a fura bunuri din apartamentul părţii vătămate, fără însă a folosi acte de violenţă.
În subsidiar, dacă nu se va primi prima critică, să se dispună reducerea pedepselor pe care le consideră că sunt prea severe.
Diferit, inculpatul S.A. a mai susţinut că fapta sa ar mai putea fi încadrată eventual, în tentativă la infracţiunea de furt şi infracţiunea de lovire.
Recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate în limitele şi pentru considerentele ce se vor arăta.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că instanţele au reţinut, corect vinovăţia inculpaţilor, iar faptele comise de aceştia, cu corectura adusă la instanţa de apel, au fost încadrate în textele de lege corespunzătoare, pentru care le-a aplicat pedepse just individualizate.
Întrucât critica formulată de inculpaţi, privind încadrarea juridică a faptei a format motiv de casare şi la instanţa de apel, având în vedere că motivarea dată de aceasta a fost expusă pe larg în prezenta decizie şi că este conformă situaţiei de fapt reţinută în cauză, se apreciază că reluarea şi reiterarea acestor argumente nu se mai impune.
În ce privesc pedepsele aplicate inculpaţilor se constată că nu pot fi considerate severe, la individualizarea acestora ţinându-se seama de criteriile arătate în art. 72, iar executarea lor în limitele stabilite sunt în măsură să realizeze prevederile art. 52 C. pen.
Analizând însă, Decizia atacată din oficiu, în raport cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt fondate pentru un alt motiv şi anume acela al neaplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la tentativa la infracţiunea de tâlhărie comisă în varianta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
Potrivit art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale şi aplică legea cea mai favorabilă.
Din actele şi lucrările de la dosar, rezultă că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi la data de 23 ianuarie 2001, dată la care erau aplicabile dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen. şi pentru care limitele de pedeapsă erau între 5 şi 20 ani închisoare.
Ulterior, mai precis, la data de 18 aprilie 2002, a intrat în vigoare Legea nr. 169, prin care au fost modificate unele dispoziţii C. pen. între care şi art. 211 alin. (2)
Urmare a acestor modificări a fost introdus art. 211 alin. (21), iar agravanta prevăzută în aceeaşi reglementare la lit. a) a fost trecută la noul aliniat introdus, respectiv 21 purtând aceeaşi literă, dar pentru care limitele de pedeapsă aplicabile au fost stabilite între 7 şi 20 ani închisoare.
Din cele arătate rezultă că în cauză, faţă de modificările aduse Codului penal, privind tentativa la infracţiunea de tâlhărie, în varianta prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen., reţinută în sarcina celor doi inculpaţi, care prevedea un minim mai redus al pedepsei în raport cu noua reglementare, în cauză se impunea aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), deoarece legea veche le era mai favorabilă sub aspectul limitei minime aplicabile.
Deşi aceste dispoziţii legale erau aplicabile la data judecării apelurilor declarate de inculpaţi, în mod nejustificat, instanţa de apel nu a făcut aplicarea lor (art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)).
În consecinţă, pentru considerentele ce preced urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii S.A. şi G.P.C. sunt întemeiate, dar numai în ce priveşte omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la tentativa la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută la lit. a) a art. 211 alin. (2) C. pen., sens în care se va casa, atât Decizia atacată, cât şi hotărârea primei instanţe, cu menţinerea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi care au fost just individualizate, cu respectarea prevederilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedepse care sunt în măsură să realizeze prevederile art. 52 C. pen., urmând a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii G.P.C. şi S.A. împotriva deciziei penale nr. 575 din 12 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Casează Decizia atacată, precum şi sentinţa penală nr. 582 din 20 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai cu privire la neaplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), referitor la tentativa la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) C. pen.
Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi menţine pedepsele aplicate celor doi inculpaţi.
Deduce din pedepsele aplicate, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 23 ianuarie 2002, la 25 martie 2003, pentru inculpatul S.A. şi arestarea preventivă de la 24 ianuarie 2002, la 25 martie 2003, pentru inculpatul G.P.C.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul S.A., se va plăti din fondul Ministerul Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1500/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 1504/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
