CSJ. Decizia nr. 1701/2003. Penal. Art.215 alin.1 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1701/2003
Dosar nr. 538/2003
Şedinţa publică din 2 aprilie 2003
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 451 din 19 februarie 2002, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti l-a condamnat pe inculpatul Şt.C. la 5 ani închisoare în baza art. 215 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicaţia art. 64 şi art. 71 C. pen.
A fost admisă şi acţiunea civilă a părţii civile N.I., fiind obligat inculpatul la 200.000 lei şi echivalentul în lei a 1100 dolari S.U.A. către aceasta.
S-a luat act că partea vătămată F.C. nu s-a constituit parte civilă.
În baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumelor de 100 dolari S.U.A. şi 1.350.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că, în luna aprilie 1998, inculpatul Şt.C. a primit sumele de 100 dolari S.U.A. şi 1.350.000 lei de la partea vătămată F.C., afirmând că prin influenţa pe care o are asupra unor funcţionari de la Registrul Auto Român şi la organele de poliţie, poate obţine înmatricularea unui autoturism fără a mai fi nevoie de verificarea faptică a stării tehnice a acestuia.
Acelaşi inculpat în cursul lunii iunie 1998, a pretins şi primit sumele de 1200 dolari S.U.A. şi 200.000 lei de la partea vătămată N.I., afirmând că are cunoştinţe în rândul funcţionarilor Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti şi promiţând obţinerea prin aceste relaţii, a vizei turistice de intrare în Anglia pentru fiul acestuia.
Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.
Împotriva acestei hotărâri procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare invocând cazurile de casare prevăzute de art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 şi partea a II-a pct. 51 C. proc. pen., respectiv greşita încadrare juridică dată faptelor şi desfăşurarea judecăţii în condiţiile în care procedura de citare cu inculpatul nu a fost îndeplinită.
În dezvoltarea motivelor de casare s-a arătat, sub primul caz invocat, că faptele inculpatului Şt.C. de a fi pretins şi primit sume importante de bani de la două persoane, pe care le-a făcut să creadă că are influenţă asupra unor funcţionari de la Registrul Auto Român, respectiv Ambasada Marii Britanii, în a căror competenţă se aflau problemele în care erau interesaţi cei care au solicitat intervenţiile, pentru a-i determina să le rezolve în mod convenabil, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. şi nu ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen., aşa cum a reţinut instanţa.
Asemenea, s-a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), neputându-se reţine o rezoluţie infracţională unică, întrucât cele două acte de trafic de influenţă au fost comise în modalităţi distincte, faţă de persoane diferite, în împrejurări deosebite şi după trecerea unor intervale semnificative de timp, astfel încât, sunt incidente dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
În dezvoltarea celui de-al doilea caz de casare s-a arătat că inculpatul a fost judecat în lipsă, considerându-se îndeplinită procedura de citare prin afişarea citaţiilor „pe uşa principală a locuinţei destinatarului" la cele două adrese indicate de acesta în cursul urmăririi penale, cu toate că, aşa cum rezultă din procesele verbale ale organului de poliţie, încheiate în executarea mandatelor de aducere, inculpatul nu mai locuia faptic la acele adrese de mai mult timp.
În aceste condiţii, instanţa trebuia să realizeze procedura de citare cu inculpatul în conformitate cu dispoziţiile art. 177 alin. (4) C. proc. pen., prin afişare la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială unde au fost săvârşite infracţiunile.
Verificând hotărârea atacată în raport cu motivele de casare invocate, Curtea constată că recursul în anulare este fondat.
Aşa cum rezultă din mijloacele de probă, respectiv plângerile şi declaraţiile numiţilor N.I. şi F.C., declaraţiilor martorilor S.D., N.A., D.T. şi D.G., coroborate cu declaraţiile inculpatului Şt.C. din cursul urmăririi penale, acesta din urmă în luna aprilie 1998 a pretins şi primit de la numitul F.C., 100 dolari S.U.A. şi 1.350.000 lei, pentru a determina funcţionari ai Registrului Auto Român şi lucrători ai organului de poliţie să elibereze actele necesare şi, respectiv, să înmatriculeze un autoturism fără să mai fie efectuată verificarea tehnică a mijlocului auto, prevalându-se de influenţa pe care a lăsat să se creadă că o are asupra acestora.
În luna iunie 1998, la o dată nestabilită (data de 31 iunie 1998 consemnată în declaraţiile din cursul urmăririi penale şi prin rechizitor neexistând în calendar!!) inculpatul Şt.C. a pretins şi primit sumele de 1200 dolari S.U.A. şi 200.000 lei de la numitul N.I. pentru a interveni la funcţionari ai Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, pe lângă care a afirmat că are influenţă, pentru a obţine viza de intrare în Anglia pentru fiul cumpărătorului de influenţă.
Faptele, astfel cum au fost reţinute, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În realizarea situaţiei premisă a acestei infracţiuni, inculpatul Şt.C. s-a prevalat de influenţă la unităţi în competenţa cărora se afla efectuarea actelor de natura acelora în care erau interesaţi cumpărătorii de influenţă. Este irelevant faptul că inculpatul nu a atribuit nume funcţionarilor din aceste unităţi pe lângă care a pretins că are influenţă ori că numele atribuite sunt reale sau fictive, importantă fiind precizarea actului în vederea efectuării căruia va interveni.
Şi sub aceste aspecte condiţiile din norma de incriminare în discuţie sunt realizate, inculpatul pretinzând că are influenţă asupra unor funcţionari de la Registrul Auto Român şi a unor lucrători de poliţie, iar în al doilea caz, asupra unor funcţionari ai Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, competente să rezolve, fiecare, problemele în care erau real interesaţi numiţii F.C. şi N.I.
În ambele cazuri, modalitatea normativă de săvârşire a infracţiunilor a constat în pretinderea unor sume de bani în scopul de a interveni pe lângă funcţionarii unităţilor menţionate, pentru a determina rezolvarea convenabilă a solicitărilor.
Este lipsit de importanţă faptul că, în realitate, inculpatul nu avea nici o influenţă, lăsând doar să se creadă că are aşa ceva şi că nici nu a intervenit pe lângă vreun funcţionar.
În raport de cele ce preced, încadrarea juridică în dispoziţiile art. 215 alin. (1) C. pen., dată de instanţă, este greşită.
Întemeiată este şi critica privind greşita aplicare a legii de către instanţă atunci când a reţinut că cele două fapte comise de către inculpatul Şt.C. constituie unitatea legală în forma infracţiunii continuate, prevăzută de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În adevăr, aşa cum rezultă din datele cauzei, cele două fapte au fost săvârşite de către inculpat în împrejurări deosebite, faţă de persoane diferite, profitând de condiţiile prielnice create chiar de cei care erau interesaţi în intervenţii şi după trecerea unui timp apreciabil.
Aceste împrejurări impun concluzia că inculpatul nu a avut, de la început, reprezentarea cel puţin în ansamblu a activităţii desfăşurată ulterior, ci a acţionat pe baza unor hotărâri distincte, luate de fiecare dată când i s-a ivit prilejul să comită astfel de fapte, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
Curtea constată că, în raport de încadrarea juridică legală, în dispoziţiile art. 257 C. pen., urmărirea penală în cauză a fost efectuată şi judecata desfăşurată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa după materie, care, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., este sancţionată cu nulitatea actelor.
Potrivit art. 209 alin. (3) C. proc. pen., în vigoare şi la data sesizării instanţei, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracţiunii prevăzută de art. 257 C. pen., iar competenţa de judecată revine, conform art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. tribunalului.
Cum urmărirea penală a fost efectuată în cauză de către organul de cercetare penală al poliţiei, procurorul exercitând doar activitatea de supraveghere a respectării legii în activitatea de urmărire penală, conform art. 216 C. proc. pen. şi de verificare a lucrărilor şi soluţionare, în baza art. 261-262 C. proc. pen., admiţând recursul în anulare, va fi casată hotărârea pronunţată şi se va dispune restituirea dosarului la procuror în vederea efectuării urmăririi penale.
Văzând şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi cele ale art. 13 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, aprobată prin legea nr. 503/2002, dosarul va fi trimis la Serviciul Parchetului Naţional Anticorupţie de la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Admiţând recursul în anulare pentru acest motiv, apare lipsită de interes examinarea cauzei pentru cazul de casare prevăzut de art. 410 alin. (1) partea a II-a pct. 51 C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei penale nr. 451 din 19 februarie 2002 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, privind pe inculpatul Şt.C.
Casează hotărârea.
În baza art. 332 C. proc. pen., trimite dosarul la Serviciul Parchetului Naţional Anticorupţie de la nivelul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în vederea efectuării urmăririi penale, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen.
Onorariul de avocat în sumă de 300.000 lei pentru apărarea din oficiu a inculpatului, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 aprilie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1700/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 4704/2003. Penal. Art.242 alin.3, 169 alin.3... → |
|---|
