CSJ. Decizia nr. 2031/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2031/2003
Dosar nr. 764/2003
Şedinţa publică din 18 aprilie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 803 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, instanţa de fond a dispus, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., condamnarea inculpatei I.M. la 5 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, totodată, în baza art. 65 alin. (2) C. pen., interzicând inculpatei drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei.
În fapt, s-a reţinut că, în data de 24 octombrie 2001, organele de cercetare penală au efectuat o percheziţie domiciliară la adresa unde locuia inculpata, din Bucureşti, ocazie cu care, a fost depistată deţinând în una din camerele imobilului, cantitatea de 38 doze heroină, iar la percheziţia corporală, a mai fost găsită asupra sa, ascunsă în lenjeria intimă o doză de heroină.
Prin Decizia penală nr. 827 din 16 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, au declarat recursuri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală şi inculpata I.M.
Parchetul, în recursul său, consideră hotărârea pronunţată, netemeinică şi nelegală, datorită unei greşite individualizări a pedepsei aplicate inculpatei [(art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.)] şi a greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 143/2000, privind confiscarea [(art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.)]
Sub aspectul primului motiv de recurs invocat, parchetul consideră că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, au reţinut, în mod corect, atât situaţia de fapt, cât şi încadrarea juridică, dar a făcut o greşită individualizare a pedepsei, în esenţă, prin reţinerea greşită a circumstanţelor atenuante judiciare. În temeiul dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen., pedeapsa principală a fost coborâtă, ca efect al circumstanţelor atenuante, sub minimul special de 10 ani închisoare, până la cuantumul de pedeapsă aplicat inculpatei, respectiv, de 5 ani închisoare.
Astfel, în baza dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa este obligată să ţină seama de limitele de pedeapsă prevăzute prin norma incriminatoare, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Din punct de vedere al pericolului social generic, acesta este deosebit de ridicat, fapt care se desprinde cu uşurinţă, din regimul sancţionator, aplicat de legiuitor, pentru această infracţiune (închisoarea de la 10 la 20 ani şi interzicerea unor drepturi), iar din punct de vedere al pericolului social concret, acesta se desprinde din circumstanţele reale ale cauzei. Din procesul verbal de percheziţie domiciliară, rezultă că deşi lucrătorii de poliţie şi-au declinat calitatea, fiind în posesia autorizaţiei de percheziţie, inculpata a refuzat să deschidă uşa, ceea ce a determinat spargerea ei, pentru a pătrunde în apartament. În domiciliu, au fost găsite în dormitor, sub pernă, cele 38 pachete cu heroină, iar la percheziţia corporală, o „bilă” de heroină, deşi inculpata a declarat că nu deţine droguri în apartament. Totodată, s-a mai găsit şi o siringă hipodermică, care aparţine nepotului inculpatei, numitul L.N., consumator de heroină.
În ceea ce priveşte poziţia procesuală, a inculpatei, aceasta a fost constant nesinceră, declarând că nu este traficantă de droguri, ci doar consumatoare, iar heroina găsită, îi servea exclusiv, pentru consumul propriu.
Din probatoriul administrat, a rezultat, fără echivoc, că inculpata nu consumă droguri, iar declaraţiile date urmăreau în mod vădit atenuarea răspunderii sale penale. Astfel, din fişa medicală pentru deţinuţi, rezultă că inculpata nu a fost depistată ca fiind toxicomană, în urma analizelor, din mijloacele de probă administrate, rezultând că drogurile îi erau furnizate de numitul V.M. în vederea comercializării.
În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpatei, circumstanţe care au determinat coborârea atât de mult a cuantumului pedepsei sub minimul special, din examinarea aprofundată a actelor în circumstanţiere, rezultă că acestea, nu prezintă relevanţă şi au fost, în mod greşit, considerate utile de către instanţă.
Martorele N.P., B.C., O.R., R.A. şi martorul C.F. au depus declaraţii olografe, prin care se consemna, în mod repetativ, aceeaşi caracterizare, în termeni laudativi, la adresa inculpatei în sensul că „este o femeie bună la suflet, săritoare şi o familistă desăvârşită, dar aceste declaraţii nu au fost consemnate în faţa unui organ judiciar, prin depunerea jurământului de martor şi prin respectarea dispoziţiilor art. 85 C. proc. pen., precum şi prin verificarea în prealabil a identităţii martorilor. Declaraţiile acestora nu au nici o relevanţă şi sunt făcute, în mod evident, pro cauza, nu respectă dispoziţiile procedurale privind audierea martorilor şi trebuiau înlăturate de instanţă din probele în circumstanţiere administrate. Deşi s-a depus, o copie a cărţii de muncă a inculpatei din care rezultă că aceasta a fost încadrată ca îngrijitoare la o societate comercială, din 13 ianuarie 1998, figurează ca şomeră şi până la data săvârşirii infracţiunii, nu figurează că a mai avut un loc de muncă.
S-a mai avut în vedere, de către instanţe şi că inculpata avea 3 copii minori în întreţinere, din cei 8 copii, în realitate din certificatele de naştere, rezultând că aceasta are 5 copii, din care unul minor (I.A.), ceilalţi fiind majori (I.V., I.F., M.M. şi M.E.), celelalte certificate de naştere aparţinând unor rude ale inculpatei şi neavând legătură cu obligaţia de întreţinere pe care inculpata o datorează copiilor săi. Minorul I.A. este singurul aflat în întreţinerea inculpatei şi cu privire la aceasta, s-a dispus un certificat medical vechi, datat din 25 ianuarie 1994, din care rezultă că a fost diagnosticat cu icter fiziologic şi sindrom de adaptare dificilă, nerezultând faptul că este retardat mintal, aşa cum a reţinut instanţa de fond. În concluzie, actele în circumstanţiere depuse de inculpată comportă numeroase critici, majoritatea fiind ilizibile, nelegalizate, cu date de emitere vechi şi nu conduc la concluzia că inculpata are o situaţie familială cu totul deosebită şi că este o persoană altruistă şi cu o conduită ireproşabilă în societate.
Având în vedere şi cantitatea mare de droguri găsită la domiciliul inculpatei, precum şi poziţia sa procesuală, constant nesinceră, în recurs se apreciază că instanţele, în raport de lipsa antecedentelor penale, trebuiau să aplice inculpatei o pedeapsă spre minimul special prevăzut de lege şi nu o pedeapsă coborâtă nejustificat, sub acest minim, aplicarea circumstanţelor atenuante fiind netemeinică şi nelegală.
În ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, s-a motivat că instanţele de fond şi de apel, în baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 au confiscat de la inculpată cantitatea de 3,24 grame heroină, aflată la Camera de Corpuri Delicte I.G.P., dispunând distrugerea acesteia. În mod greşit s-a constatat că această cantitate este de 3,24 grame heroină, din expertiza fizico-chimică, rezultând că după analizarea substanţei pulverulente, s-a constatat că aceasta reprezintă heroină în amestec cu cofeină, cantitatea rămasă după analizare, fiind de 3,00 grame. Astfel, proba unu a fost o cantitate de 0,07 grame şi s-a consumat integral în procesul de laborator, iar proba doi, a fost o cantitate de 3,17 grame, din care s-au consumat prin analiză, 0,17 grame.
Faţă de aceste aspecte, instanţele trebuiau să dispună confiscarea de la inculpată a cantităţii de drog rămasă după expertizare, neincluzând şi drogul consumat în analiza de laborator.
S-a cerut admiterea recursului, casarea în parte a deciziei şi sentinţei criticate şi, pe fond, prin rejudecare, pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
Inculpata I.M., prin recursul său, urmărea reducerea pedepsei aplicate, dar punându-se în discuţie, inadmisibilitatea lui, prin apărător, a recunoscut inadmisibilitatea lui, lăsând la aprecierea instanţei, soluţia ce urmează a se aplica.
Examinându-se recursurile promovate, în cauză, Curtea constată, pe baza probelor existente în dosar, următoarele:
Cu privire la recursul parchetului:
Recursul este fondat, dar numai în ce priveşte stabilirea pedepsei, ca efect al reţinerii circumstanţelor atenuante, nu şi în ce priveşte cererea de înlăturare a circumstanţelor atenuante.
Într-adevăr, instanţa a făcut o greşită individualizare a pedepsei, dând efecte prea largi circumstanţelor atenuante constatate în favoarea inculpatei, astfel că admiţându-se recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, vor trebui casate cele 2 hotărâri, majorându-se pedeapsa aplicată, de aşa natură, încât aceasta să fie corespunzătoare gradului de pericol social comensurat prin prisma criteriilor indicate în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Nu se impune însă, înlăturarea circumstanţelor atenuante, cantitatea de drog, deţinută de inculpată, de 3,24 grame heroină, nefiind atât de mare, încât să impună aplicarea unei pedepse mai mari de 10 ani închisoare şi aceasta, chiar dacă, prin poziţia sa procesuală, inculpata nu a dorit să coopereze cu organul de urmărire penală, în stabilirea vinovăţiei sale.
Inculpata, bucurându-se de prezumţia de vinovăţie, nu era obligată să-şi recunoască vinovăţia, sarcina probării ei, revenind organului de urmărire penală, inculpata având chiar dreptul de a combate probele făcute de acuzare.
Este motivul pentru care, încercarea inculpatei de a-şi atenua răspunderea penală, încercare ţinând întrucâtva, de instinctul de conservare al omului, este firească şi ea nu poate fi folosită, ca temei pentru aplicarea unei pedepse mai mari, invocând faptul că legiuitorul a considerat gradul de pericol social generic, deosebit de ridicat, prevăzând pentru această infracţiune, o pedeapsă de la 10 la 20 ani închisoare.
În activitatea de individualizare a pedepsei, limitele de pedeapsă, prevăzute în textul incriminator, sunt doar un element, un criteriu, în raport de care se stabileşte pedeapsa, instanţa, fiind însă, obligată să ţină seama, de toate criteriile prevăzute în art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), stabilind, astfel gradul concret de pericol social al faptei, care, în speţă, este mai redus decât cel generic.
A doua critică din recursul parchetului este însă, în întregime întemeiată.
Instanţele de fond şi de apel, în baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 au confiscat de la inculpată cantitatea de 3,24 grame heroină fără să ţină seama că, în procesul de expertizare fizico-chimică a acesteia, s-au pierdut 0,24 grame heroină.
Or, în raport de cantitatea de heroină pierdută, instanţele ar fi trebuit să confişte numai cantitatea de heroină rămasă, în cuantum de 3 gr. heroină.
De aceea, admiţându-se recursul parchetului şi casându-se hotărârile atacate, în ce priveşte această din urmă critică, urmează a se dispune confiscarea de la inculpată a cantităţii de 3 gr. heroină, în loc de 3,24 gr. heroină.
Cu privire la recursul inculpatei
Inculpata I.M., condamnată prin sentinţa penală nr. 803 din 12 septembrie 2002, a Tribunalului Bucureşti, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., sentinţă, pe care nu a atacat-o cu apel, a declarat recurs, împotriva deciziei penale nr. 827 din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care, s-a respins, ca nefondat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind menţinută, astfel, sentinţa neapelată de recurentă.
În atare situaţie, atacarea, de către inculpată, a deciziei penale nr. 827 din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, echivalează, în fapt, cu atacarea cu recurs a sentinţei neatacată cu apel.
Or, conform art. 3851 alin. ultim C. proc. pen.: Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac.
În raport cu cele arătate, recursul inculpatei apare ca inadmisibil şi va trebui privit, ca atare, urmând a fi respins, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., obligând-o pe recurentă la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv la onorariul pentru apărarea din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
În recursul parchetului, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatei, perioada reţinerii şi arestării preventive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 827/ R din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpata I.M.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa penală nr. 803 din 12 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu privire la individualizarea pedepsei şi la măsura confiscării corpului delict.
Majorează pedeapsa aplicată inculpatei la 7 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
Dispune confiscarea de la inculpată a cantităţii de 3 gr heroină în loc de 3,24 gr heroină.
Menţine celelalte dispoziţii ale sus-menţionatelor hotărâri.
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpata I.M. şi o obligă să plătească statului suma de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatei perioada reţinerii şi arestării preventive de la 24 octombrie 2001, la 18 aprilie 2003.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 aprilie 2003
| ← CSJ. Decizia nr. 2030/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2032/2003. Penal. întrerupere executare... → |
|---|
