CSJ. Decizia nr. 223/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEASUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.223Dosar nr.182/200.
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel BucureştiîmpotrivaÎncheierii din15 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia I penală, pronunţată în dosarul nr.3445/2002, privind pe inculpatul C.V..
La apelul nominal, s-a prezentat intimatul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat G.N., apărător ales.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Procurorul a solicitat admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, casarea încheierii atacate, respingerea excepţiei nulităţii absolute a actelor de procedură şi menţinerea stării de arest a inculpatului. Consideră că în mod nelegal s-a constatat ca fiind încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului, ignorându-se prelungirile anterioare succesive, care nu sunt lovite de nulitate.
Apărătorul intimatului inculpat a solicitat respingerea recursului declarat de Parchet, ca nefondat, şi menţinerea încheierii atacate. Consideră că măsura arestării preventive a inculpatului a încetat de drept la data de 21.10.2002, deoarece instanţele militare nu mai aveau competenţa luării acestei măsuri încă de la data de 24 august 2002, dată la care a intrat în vigoare Legea nr.360/2002, conform căreia, prin schimbarea statutului poliţistului, competenţa soluţionăriicauzelor penalereferitoare la poliţişti revine instanţelor civile, în cauză, Curţii de Apel Bucureşti. Prin urmare, instanţele militare nu aveau nici competenţamaterială a luării sau menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatului C.V., conform art.64 alin.2 şi art.73 alin.1 din legea menţionată.
Intimatul inculpat a arătat că este de acord cu susţinerile apărătorului său.
CURTEA,
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea din 15 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti – SecţiaI penală, în baza art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, a admis excepţia nulităţii absolute a actelor de procedură încheiate de instanţele necompetente material şi jurisdicţional. A constatat încetată de drept măsura arestării preventive a inculpatului C.V. la data de 21.10.2002.
Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de prelungire a arestării preventive a inculpatului pe o durată de 30 de zile, de la 19 ianuarie 2003 la 17 februarie 2003 inclusiv.
În motivarea încheierii, Curtea de Apel a reţinut că, anterior investirii Curţii cu judecarea în fond a cauzei, prin rechizitoriul nr.3/P/2002 al Parchetului Naţional Anticorupţie, a fost sesizat Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti pentru judecarea cauzei penale privind pe inculpaţii C.V.(inspector principal de poliţie), P.R.F. şi M.N.C. (ambii inspectori de poliţie), deşi încă de la data de 24 august 2002 intrase în vigoare Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, care prin art.64 alin.2 şi art.73 alin.1, stabileşte competenţa materială a soluţionării unor asemenea cauze în favoarea instanţei civile, în speţă Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea de apel invocă în sprijinul acestei competenţe şi două decizii pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală (Decizia nr.4687 din 4.11.2002 şi Decizia nr.29 din 7.01.2003) care stabilesc că, în aceste cazuri, dispoziţiile art.40 alin.1 din Codul de procedură penală, referitoare la competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatulu,i nu-şi mai au aplicabilitatea.
Se mai arată că Tribunalul Militar Teritorial, ignorând dispoziţiile Legii n.360/2002 şi interpretarea dată de Curtea Supremă, a pronunţat sentinţa penală nr.175 din 11.11.2002 dispunând condamnarea, printre alţii, a inculpatului C.V. la pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.254 alin.1 din Codul penal, în condiţiile art.7 alin.1 din Legea nr.78/2000 şi art.242 alin.1 şi 3 din Codul penal şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a,b şi c din Codul penal. A fost dedusă prevenţia de la 2.8.2002 la zi şi s-a menţinut starea de arest preventiv pentru 30 de zile de la 20.11.2002 la 19.12.2002, inclusiv.
Prin Decizia nr.112 din 7.12.2002, Curtea Militară de Apel a admis apelurile declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti şi de C.V. şi M.N.C., a desfiinţat Sentinţa penală nr.175 din 11.11.2002 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente – Curtea de Apel Bucureşti – menţinând, pentru inculpatul C.V., dispoziţia privind prelungirea arestării preventive cu 30 de zile în perioada 20.11.2002 – 19.12.2002, inclusiv, în baza art.43 alin.6 din Codul de procedură penală.
La 9.12.2002 Curtea de Apel Bucureşti a fost sesizată de Curtea Militară de Apel cu soluţionarea în fond a cauzei.
Prin încheirea din 17 decembrie 2002, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală a verificat regularitatea actului de sesizare, conform art.300 alin.1 din Codul de procedură penală, constatând că este competentă să judece în fond cauza, în baza art.64 alin.2 şi art.73 alin.1 din Legea nr.360/2002. Curtea a respins, prin aceeaşi încheiere, cererea Parchetului privind prelungirea arestării preventive a inculpatului C.V. pe o durată de 30 de zile de la 20.12.2002 la 19.01.2003, cu motivarea că nu mai subzistă cumulativ cele două condiţii cerute de art.148 lit.h din Codul de procedură penală.
Prin Decizia nr.5693 din 19.12.2002, Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală a admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a casat încheierea din 17 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, numai cu privire la dispoziţia referitoare la măsura arestării preventive a inculpatului C.V., pe care a menţinut-o.
Cu privire la excepţia nulităţii absolute a actelor procedurale, învocată de apărarea inculpatului C.V.în şedinţa de judecată din 15 ianuarie 2003 (după restituirea dosarului de către Curtea Supremă de Justiţie, Curţii de Apel Bucureşti), instanţa de fond a considerat-o întemeiată, în baza art.197 alin.2 şi alin.3 din Codul de procedură penală.
Astfel, după ce defineşte îndatorirea instanţelor de a rezolva conflictele de drept, sensul termenului de jurisdicţie, obligativitatea respectării competenţei materiale de către instanţe, precum şi consecinţele juridice ale acestei nerespectări, Curtea de Apel Bucureşti, analizând sentinţa pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, constată că acesta „a pronunţat o soluţie sancţionată cu nulitatea absolută”. Ca urmare, în baza art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, Curtea de apel ajunge la concluzia temeiniciei excepţiei, considerând că atât actele de procedură efectuate de instanţa militară de fond cât şi acelea dispuse de Curtea Militară de Apel vizând menţinerea măsurii arestării preventive până la 19.12.2002 sunt nule, măsura încetând de drept de la 21.10.2002, dată de la care instanţa necompetentă a prelungit arestarea, prin încheieri suscesive până la 19.12.2002.
Cu privire la cererea parchetului vizând prelungirea arestării preventive, curtea de apel o apreciază ca fiind neîntemeiată, deoarece acestea au căzut sub incidenţa dispoziţiilor art.197 alin.2 din Codul de procedură penală.
Se mai arată de aceeaşi instanţă că deşi deciziile Curţii Supreme de Justiţie sunt obligatorii pentru instanţele inferioare sub anumite aspecte, a problemelor de drept rezolvate, Curtea reţine că, dispoziţile legale sunt în materia respectivă imperative şi nu sunt supuse interpretării nici chiar de către instanţa superioară, fără ca prin aceasta să se aducă vreo atingere prerogativelor acesteia. Se mai invocă art.20, art.23 alin.4 din Constituţie, art.9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În final, curtea de apel consideră că sunt nule de drept toate măsurile luate de instanţele militare cu privire la arestarea preventivă a inculpatului C.V.
Împotriva acestei încheieri din 15 ianuarie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în dosarul nr.3445, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Parchetul a solicitat casarea încheierii şi, pe fond menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului pe 30 de zile, de la 20.01.2003 până la 17.02.2003.
În motivarea recursului, s-a susţinut că nu sunt aplicabile prevederile art.197 alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală, arestarea preventivă neîncetând de drept. Se face referire şi la Decizia nr.5693/2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală prin care s-au aplicat, în fond prevederile art.300 alin.3 din Codul de procedură penală, dispoziţii înlăturate de Curtea de Apel Bucureşti.
Examinând actele doarului, motivele de recurs, dispoziţiile Codului penal şi ale Codului de procedură penală, Curtea Supremă de Justiţie constată că recursul este întemeiat atât pentru motivele invocate, cât şi pentru considerentele ce urmează, încheierea atacată fiind contrară legii (cazul de recurs prevăzut de art.3859 pct.171 din Codul de procedură penală):
Astfel, Curtea de Apel Bucureşti, constatând nulitatea actelor procedurale referitore la arestarea preventivă a inculpatului C.V., acte aparţinând instanţelor militare şi Curţii Supreme de Justiţie, şi-a depăşit propria sa competenţă materială (de instanţă de fond), competenţă ce îi permitea doar să verifice în conformitate cu prevederile art.300 din Codul de procedură penală, regularitatea actului de sesizare (alin.1), iar în cazul în care sesizarea nu ar fi fost făcută potrivit legii şi nu ar fi putut fi înlăturată de îndată sau prin acordarea unui termen, dosarul trebuia restituit organului care a întocmt actul de sesizare, în vederea refacerii acestuia (alin.2). Dacă instanţa este legal sesizată, în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima zi de înfăţişare regularitatea luării şi menţinerii acestei măsuri.
Or, instanţa de fond în loc să procedeze conform textului procedural menţionat, şi-a depăşit atribuţiile şi s-a transformat, contrar art.281 pct.1 din Codul de procedură penală şi dispoziţiilor Legii nr.360/2002, într-o instanţă de control judiciar, constatând nulitatea unor dispoziţii (menţinute legal de Curtea Militară de Apel, precum şi de Curtea Supremă de Justiţie).
Curtea de apel a ignorat şi prevederile art.382 alin.3 din Codul de procedură penală, potrivit cărora, când prima instanţă a dispus arestarea inculpatului, instanţa de apel (Curtea Militară de Apel) poate menţine măsura arestării şi în cazul desfiinţării hotărârii (aşa cum, de altfel, a şi procedat prin Decizia de casare). Totodată, curtea de apel a nesocotit şi prevederile art.43 alin.6 din acelaşi cod, conform cărora instanţa care şi-a declinat competenţa ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă (în speţă, măsura arestării preventive).
Dar, independent de măsurile dispuse de instanţele militare şi de instanţa supremă, instanţa de fond nu era îndrituită să anuleze sau să constate nulitatea unor acte efectuate ori menţinute de instanţele de control judiciar (în cauză, de Curtea Militară de Apel şi de Curtea Supremă de Justiţie).
De asemenea, instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art.197 alin.2 şi 3 din Codul de procedură penală, pentru a justifica încetarea de drept a măsurii arestării preventive, retroactiv, deşi aceste prevederi nu reglementează încetarea de drept amăsurilor preventive.
Potrivit art.197 alin.2 din Codul de procedură penală, dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
Or, nici unele dintre dispoziţiile procedurale la care se referă textul menţionat, nu au fost încălcate, instanţa (Curtea de Apel Bucureşti) fiind competentă atât după materie cât şi în raport cu calitatea persoanei, să rezolve, în fond cauza. Totodată nu s-au făcut dovezi privind încălcarea celorlalte prevederi referitoare la compunerea instanţei ori la publicitatea şedinţei de judecată.
În nici un caz, art.197 din Codul de procedură penală nu se referă la încetarea de drept a măsurii arestării preventive.
Încetarea de drept a măsurilor preventive este reglementată de art.140 din Codul de procedură penală, dar nici unul dintre cazurile expres prevăzute nu există în cauză.
Astfel, nu a expirat nici termenul prevăzut de organele judiciare, nu s-a dispus nici una dintre măsurile prevăzute la lit.b din acelaşi articol (scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal) şi, în fine, nici durata arestării preventive nu a atins jumătatea maximului prevăzut de lege (care în speţă este de 6 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.254 alin.1 din Codul penal), inculpatul fiind arestat preventiv de la data de 2 august 2002.
Prin urmare, atât admiterea excepţiei de nulitate a actelor procedurale privind arestarea preventivă a inculpatului C.V.(acte aparţinând unor instanţe de control judiciar), cât şi măsura încetării de drept a acestei măsuri preventive nu au nici un suport legal, încheierea fiind dată contrar prevederilor legale menţionate.
Pe de altă parte, nici prevederile Constituţiei României şi nici cele prevăzute în tratatele internaţionale privind drepturile omului nu au fost, în vreun fel încălcate, pentru că:
Prevederile art.23 alin.(4) din Constituţie, referitoare la libertatea individuală, potrivit căruia arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, mandat a cărei legalitate este verificată de un judecător; precum şi dispoziţia prelungirii care se aprobă numai de o instanţă de judecată au fost respectate şi de organele de urmărire penală şi de către instanţe, care succesiv au verificat legalitatea luării acestei măsuri preventive.
Art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se referă la dreptul la libertate şi la siguranţă a fost de asemenea respectat, cazul inculpului C.V. încadrându-se însă în excepţiile de la această regulă, respectivaceea prevăzută la pct.1 lit.c) „dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia”.
De asemenea, s-au respectat (cu prilejul arestării şi menţinerii arestării inculpatului) şi prevederile art.9 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, deoarece „privarea de libertate s-a făcut pentru motive legale şi în conformitate cu procedura prevăzută de lege” (cerinţe ale pct.1 ale acestui articol).
Aşa fiind, nici dispoziţiile art.20 din Constituţie care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului, nu au fost încălcate, şi, deci nu pot constitui temei pentru motivea încheierii atacate.
Pentru toate considerentele expuse, Curtea va admite recursul declarat de Parchet, va casa încheierea, respingând excepţia nulităţii actelor procedurale îndeplinite de instanţele anterioare şi va menţine, în continuare, starea de arest a inculpatului, nedovedindu-se îndeplinite cerinţele procedurale penale pentru încetarea de drept a acestei măsuri preventive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotrivaÎncheieriidin15 ianuarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în dosarul nr.3445/2002, privind pe inculpatul C.V.
Casează încheierea atacată şi rejudecând:
Respinge excepţia nulităţii absolute a actelor de procedură îndeplinite de instanţele anterioare şi menţine în continuare starea de arest a inculpatului C.V.
Constată că în cauză s-a fixat termen pentru judecarea în fond la data de 28 ianuarie 2003 la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală.
Pronunţată în şedinţă publică, azi17 ianuarie2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2229/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 2230/2003. Penal. Art.183 c.pen. Recurs → |
|---|
