CSJ. Decizia nr. 2820/2003. Penal. Art.250 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2820/2003
Dosar nr. 239/2003
Şedinţa publică din 12 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 52 din 9 aprilie 2002, Tribunalul Militar Teritorial l-a condamnat pe inculpatul mr.(r) C.M.T., în baza art. 250 alin. (2) C. pen., la un an închisoare. Conform art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe o durată de 3 ani, care constituie termen de încercare.
Inculpatul a fost obligat la 2.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Instanţa a reţinut, în fapt, că în seara de 5 aprilie 2001, minorele S.I.V. şi S.T.M., în vârstă de 15 şi respectiv 16 ani, se găseau în zona staţiei CF Oradea, aşteptând doi verişori, care ieşeau de la cursuri, fiind studenţi.
În jurul orelor 21,00, de acestea s-a apropiat mr. C.M.T., şeful Serviciului judeţean de Poliţie Transporturi Bihor, îmbrăcat civil şi sub influenţa băuturilor alcoolice şi fără motiv, a început să le adreseze cuvinte vulgare, reuşind să o prindă de mânecă pe S.T.M.
Încercând să scape, minora s-a smucit, astfel că geaca de fâş i-a fost scoasă şi aceasta a fugit. Între timp, văzând ce se întâmplă, minora S.I.V. s-a îndreptat spre gară, cerând ajutor mai multor cetăţeni.
Sesizând strigătele acesteia din urmă, inculpatul a urmărit-o, reuşind să o prindă şi să o ţină de păr.
Întrucât fapta se petrecea în prezenţa unui grup de oameni, cărora li s-au alăturat şi minora S.T.M. şi martorii A.T. şi J.T., aceştia au început să-l lovească pe inculpat, pentru a o scăpa pe minora S.I.V., violenţele încetând în momentul în care ofiţerul de poliţie şi-a declinat identitatea şi s-a legitimat.
Partea vătămată S.I.V., împreună cu cei doi martori sus-numiţi, au fost conduşi de către inculpat şi alţi poliţişti la Postul de poliţie TF din Staţia CF Oradea. Aici, inculpatul a introdus-o pe minoră într-un birou, în care se mai afla plt. maj. B.G., subordonat al inculpatului.
Susţinând că minora S.I.V., împreună cu prietena ei şi doi băieţi l-au tâlhărit, deposedându-l de telefonul mobil, inculpatul, furios, i-a cerut acesteia să spună numele celorlalţi.
Întrucât minora a negat constant să fi comis tâlhăria, inculpatul a lovit-o cu capul de birou şi de perete, apoi cu pumnii peste cap şi peste corp.
Anunţaţi de cele întâmplate, au sosit la Postul de poliţie TF părinţii celor două minore şi mr. de poliţie S.D., prieten al familiei S., precum şi un echipaj al Poliţiei municipiului Oradea, toţi fiind conduşi la Poliţia municipiului Oradea, pentru cercetări, ca urmare a plângerii depusă de inculpat.
Conform certificatului medico-legal nr. 944/Ia/323 din 6 aprilie 2001, al Laboratorului judeţean de Medicină Legală Oradea, minora S.I.V. a suferit leziuni, produse prin lovire şi necesită 3-4 zile îngrijiri medicale.
La rândul său, inculpatul C.M.T. a suferit leziuni urmare violenţelor exercitate asupra sa de către cetăţeni, pentru care a avut nevoie de 4 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 943/Ia/323 din 6 aprilie 2001.
Pentru a reţine această situaţie de fapt, instanţa a avut în vedere mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale şi în cel al judecăţii, care confirmă susţinerea, de către inculpat, a infracţiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea întrucât nu a lovit-o pe partea vătămată în incinta postului de poliţie, ci doar a urmărit-o şi a reţinut-o în scopul identificării şi celorlalţi participanţi la comiterea actului de tâlhărie, al cărei victimă a fost.
Prin Decizia nr. 65 din 16 iulie 2002, Curtea Militară de Apel a admis apelul inculpatului, a desfiinţat sentinţa şi în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b1) C. proc. pen. şi art. 181 C. pen., l-a achitat pentru infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Conform art. 181 C. pen., a aplicat inculpatului sancţiunea administrativă a amenzii de 1.500.000 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa a reţinut că, în adevăr, inculpatul a imobilizat-o pe S.I.V şi a condus-o în incinta postului de poliţie unde, pentru a spune cine sunt ceilalţi participanţi la tâlhărie, a lovit-o şi i-a produs leziunile, menţionate în certificatul medico-legal.
În raport, însă, de împrejurările concrete în care a fost comisă, inculpatul acţionând într-o evidentă stare de tulburare psihică, determinată de tâlhăria comisă asupra lui, de urmările minime ale acţiunilor de violenţă şi de conduita anterioară bună a făptuitorului, fapta acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Decizia sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către Parchetul Militar, de pe lângă Curtea Militară de Apel, care a criticat-o pentru greşita achitare, fapta prezentând gradul de pericol social al infracţiunii imputate şi de către inculpat, care a susţinut, pe de o parte, inexistenţa acţiunii de lovire din conţinutul laturii obiective a infracţiunii iar, pe de altă parte, lipsa cerinţei esenţiale ca acţiunea de lovire să fi fost comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, el fiind implicat ca persoană vătămată a infracţiunii de tâlhărie.
Verificând hotărârea atacată, pe baza materialului de la dosarul cauzei, Curtea constată că recursul parchetului, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., este fondat.
Din materialul probator aflat la dosar rezultă, aşa cum, de altfel, au reţinut şi instanţele, care s-au pronunţat anterior în cauză, că inculpatul C.M.T. a săvârşit, cu vinovăţie, fapta caracterizată juridic ca fiind infracţiunea prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Inculpatul, obligat, conform art. 27 alin. (4) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, să intervină şi în afara orelor de program, avea, corelativ, în baza art. 31 din aceeaşi lege, dreptul de a conduce la sediul poliţiei persoanele suspecte de săvârşirea unor fapte ilegale.
Aşa a şi procedat inculpatul C.M.T. atunci când, suspectându-le pe cele două minore ca fiind implicate în sustragerea prin violenţă a telefonului său, a imobilizată-o şi condus-o la sediul Poliţiei TF din staţia CF Oradea, pe partea vătămată S.I.V.
Din acest moment însă, implicarea sa în efectuarea cercetărilor a fost ilegală, fiind parte în cauză.
Este în afară de orice îndoială că, inculpatul, aflat şi sub influenţa alcoolului, a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate în biroul din clădirea postului de poliţie.
Plângerea şi declaraţiile părţii vătămate S.I.V. se coroborează cu constatările şi concluziile certificatului medico-legal, din care rezultă leziuni dispuse în diferite zone ale corpului, cap, regiunea lombară, hemitorace, coapsă, mână, dar şi cu declaraţiile martorilor M.Ş., M.E., S.T. şi A.T.
Deşi martorii nu s-au aflat în birou în momentul exercitării violenţelor, au perceput din apropiere, zgomotele produse de bufnituri, asociate cu strigătele minorei şi au văzut-o pe aceasta, când a ieşit, cu pete roşii pe faţă.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 360/2002, privind statutul poliţistului, acestuia îi este interzis să provoace unei persoane suferinţe fizice ori psihice, cu scopul de a obţine informaţii sau mărturisirii, ori de a o pedepsi pentru un act pe care acesta nu l-a comis, ori este bănuită că l-a comis.
Fapta, săvârşită în condiţiile reţinute, prezintă gradul de pericol social precum şi celelalte trăsături ale infracţiunii prevăzută de art. 250 alin. (2) C. pen.
Pentru aceste motive, Curtea constată că este greşită aprecierea făcută de instanţa de apel, în sensul lipsirii gradului de pericol social al infracţiunii, luând în considerare starea de tulburare a inculpatului datorată împrejurării, că era chiar el cel vătămat prin tâlhărie.
Inculpatul şi-a arogat nelegal competenţa de cercetare penală şi, mai mult, a exercitat această atribuţie a poliţiei în mod abuziv, prin folosirea unor mijloace neîngăduite de lege.
Faţă de cele ce preced, recursul declarat de inculpat şi întemeiat pe cazurile de casare, prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi 18 C. proc. pen., este nefondat.
Fapta, aşa cum s-a arătat, a fost săvârşită de către inculpat, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, prin încălcarea drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de lege.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel, împotriva deciziei nr. 65 din 16 iulie 2002, a Curţii Militare de Apel, privind pe inculpatul C.M.T.
Casează Decizia atacată, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de inculpat, modifică pedeapsa de un an închisoare, aplicată în baza art. 250 C. pen. şi o reduce la 6 luni închisoare.
Menţine dispoziţia de suspendare condiţionată a executării pedepsei, pe durata prevăzută de art. 82 C. pen., de 2 ani şi 6 luni.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M.T. împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2819/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2821/2003. Penal → |
|---|
