CSJ. Decizia nr. 2819/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2819/2003
Dosar nr. 4/2002
Şedinţa publică din 12 iunie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 221 din 21 septembrie 2001, Tribunalul Vrancea a condamnat pe inculpatul M.N. la 8 ani închisoare, în baza art. 183 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost dedusă din pedeapsa aplicată perioada arestului preventiv începând cu data de 27 decembrie 1996 până la 28 ianuarie 1998. S-a constatat că partea vătămată B.I. nu s-a constituit parte civilă.
Instanţa a reţinut că în noaptea de 29 septembrie 1994, la domiciliul victimei M.M., inculpatul M.N., fiul acestuia, i-a aplicat mai multe lovituri, după care l-a transportat cu căruţa şi l-a aruncat în şanţ, unde a fost găsit a doua zi dimineaţa, decedat. În ziua faptei, între inculpat şi victimă a izbucnit un conflict, victima fiind lovită cu pumnii de către fiul său. Asemenea conflicte violente erau frecvente între tată şi fiu, victima fiind M.M.
Prin Decizia penală nr. 495/A din 12 noiembrie 2001 Curtea de Apel Galaţi a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul M.N. împotriva sentinţei menţionate.
În considerentele deciziei, curtea de apel a reţinut că, din probele administrate, a rezultat, fără dubiu, că inculpatul este autorul faptei de lovituri cauzatoare de moarte, iar pentru a ascunde fapta a transportat corpul victimei cu căruţa, aruncându-l apoi în canalul betonat situat la distanţă de locuinţa sa. Victima a fost găsită decedată în dimineaţa zilei de 30 septembrie 1994.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs inculpatul M.N.
Motivele de recurs formulate de inculpat vizează nelegalitatea deciziei instanţei de apel şi a sentinţei primei instanţe sub aspectele prevăzute de art. 3859 pct. 9 C. proc. pen. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege), art. 3859 pct. 12 (când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334 şi art. 337) şi art. 3859 pct. 14 (când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege).
Referitor la primul motiv de recurs, recurentul a considerat că sentinţa primei instanţe nu a analizat probele administrate pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele şi a omis probe esenţiale, reţinând că inculpatul a săvârşit fapta pentru care nu există dovezi.
Sub aspectul celui de al doilea motiv de recurs se arată, de asemenea, că nu există probe din care să rezulte atât elementul material al laturii obiective, cât şi latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen., în privinţa inculpatului. Nu există nici o probă privind agresiunea inculpatului asupra victimei, iar instanţa de fond şi de apel au ignorat declaraţiile martorelor M.F. şi B.I., care se aflau împreună cu inculpatul în acea noapte, precum şi procesul verbal de cercetare la faţa locului, care nu evidenţiază nici un element privind săvârşirea faptei în locuinţa victimei. Se mai susţine că nu au fost analizate şi nici înlăturate răspunsurile inculpatului la testul poligraf, considerate sincere în concluziile specialiştilor. Nu s-au analizat probele care conduceau la concluzia săvârşirii faptei de alte persoane.
Sub aspectul individualizării pedepsei, se arată, că pedeapsa este prea mare. Se mai susţine că nu i s-a computat inculpatului o perioadă executată în arest de la 13 octombrie 1994 la 28 ianuarie 1998 şi nu i s-a contopit pedeapsa, cu pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru o pedeapsă concurentă, deducându-se din pedeapsa rezultantă şi perioada arestului preventiv executată de acesta.
Examinând aceste motive de recurs, Curtea constată că susţinerile inculpatului sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Astfel, sub aspectul nevinovăţiei inculpatului şi al lipsei probelor în acuzare, care reprezintă, în esenţă, cele două motive de recurs, Curtea constată că probele administrate în cauză, demonstrează fără dubiu că inculpatul este autorul faptei de lovituri cauzatoare de moarte, a cărei victimă a fost M.M., tatăl său.
Raportul de expertiză medico-legală constată că plăgile profunde au fost extrem de sângerânde, iar lipsa scurgerii sângelui pe faţă şi pe îmbrăcămintea victimei pledează pentru spălarea şi schimbarea lenjeriei victimei după altercaţie. De asemenea, lipsa sângelui pe mâini pledează în acelaşi sens, deoarece în mod reflex o persoană se apără şi instinctiv duce mâna la zona vătămată, deci trebuie să aibă sânge pe palme. Se concluzionează că toate aceste elemente (îmbrăcămintea curată, lipsa urmelor de sânge pe îmbrăcăminte, pe palme) pledează pentru transportul victimei din altă parte. Nu se exclude, în totalitate nici producerea leziunilor prin aruncarea victimei în canal, în stare agonală.
Ambele instanţe au reţinut corect, întemeindu-şi soluţia şi pe aceste constatări ştiinţifice, obiective, că lovirea victimei nu s-a făcut în locul unde a fost găsită. Or, inculpatul a încercat să se apere acuzând alte persoane de săvârşirea faptei în locul unde a fost găsită victima decedată, persoane care au fost definitiv condamnate doar pentru furt.
Totodată din examinarea Raportului de constatare tehnico-ştiinţifică asupra comportamentului simulat, rezultă că în răspunsurile date de M.N. la întrebările relevante cauzei se regăsesc note sigure de comportament simulat. Curtea constată că această probă, despre care se susţine în recurs că ar conţine răspunsuri sincere ale inculpatului, a fost avută în vedere de instanţe, prin stabilirea vinovăţiei inculpatului.
Tot din conţinutul aceleiaşi probe rezultă că şi în răspunsurile date de B.I. şi M.F. (mama şi soţia inculpatului) la întrebările relevante cauzei se regăsesc unele note de comportament simulat. Şi pentru acest motiv, precum şi pentru motivele care vor urma, declaraţiile date de aceste martore nu au fost avute în vedere de instanţe, ele fiind nesincere şi subiective.
O altă probă ştiinţifică avută în vedere de instanţe, la stabilirea săvârşirii faptei de către inculpat, este şi Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică din 30 noiembrie 1994, prin care se constată că petele găsite pe haina victimei M.M. sunt de sânge uman aparţinând grupei sanguine O (I), grupă de sânge căreia îi aparţine şi sângele recoltat de la inculpatul M.N. Or, este evident că aceste urme demonstrează existenţa unor conflicte violente între inculpat şi victimă.
Totodată, declaraţiile martorilor A.Şt., B.V.S., C.M., M.M., S.A., M.S., date atât în faza urmăririi penale cât şi în instanţă, au evidenţiat că între victimă şi inculpat exista o stare tensionată, de duşmănie, victima fiind agresată frecvent şi cu bestialitate de fiul său, care se manifesta ca un animal.
Referitor la participarea la agresiunea asupra victimei a altor persoane decât inculpatul (M.R.M., S.M. şi A.R.C.), apărare susţinută de inculpat, după restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vrancea, s-au recoltat probe de sânge de la aceştia, constatându-se că au grupe de sânge A.B. 4, A. şi, respectiv, A. 2. Aceste grupe de sânge nu s-au găsit pe îmbrăcămintea victimei.
Procesul verbal de cercetare a locului faptei din 30 septembrie 1994 a constatat la locuinţa victimei aceleaşi urme de încălţăminte găsite şi în curtea martorei M.M. (unde în acea zi victima a fost în vizită), precum şi pe traseul parcurs de victimă până la locuinţa sa. Urmele au fost imprimate în sol ca urmare a ploii din acea seară. Aceste urme au fost făcute de încălţămintea victimei, aşa cum rezultă din Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică traseologică. Prin urmare, victima s-a întors acasă, fiind infirmată, astfel, apărarea inculpatului potrivit căreia aceasta nu venit acasă pentru că ar fi fost lovită în drum de cele trei persoane acuzate de inculpat.
Împrejurarea că inculpatul nu a recunoscut săvârşirea faptei nu poate constitui un mijloc de probă în apărarea sa, deoarece, potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor administrate. În cauză, declaraţiile inculpatului nu se coroborează cu asemenea fapte şi împrejurări, astfel încât, în mod legal instanţele nu le-au avut în vedere la soluţionarea cauzei.
Referitor la individualizarea pedepsei, Curtea constată că nici acest motiv de recurs nu este întemeiat deoarece la aplicarea pedepsei de 8 ani închisoare în baza art. 183 cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), instanţele au avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) şi, în primul rând, gravitatea deosebită a faptei inculpatului, precum şi persoana inculpatului, infractor violent (care anterior a mai săvârşit o infracţiune violentă împotriva fratelui său, pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare) şi nesincer în tot parcursul procesului penal.
Referitor la deducerea unei perioade de arest preventiv, precum şi la contopirea pedepsei aplicate cu aceea aplicată pentru o infracţiune concurentă, Curtea constată că acestea nu au format obiectul judecăţii la prima instanţă şi în apel, astfel încât se pot cere separat în condiţiile art. 36 C. pen., referitor la contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente, cadru în care se va opera şi deducerea arestului preventiv, conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Potrivit art. 36 alin. (1) C. pen., dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi art. 35 C. pen., alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile art. 34 şi art. 35 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă.
Pentru motivele expuse, Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 1.000.000 lei către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul M.N. împotriva deciziei penale nr. 495/A din 12 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2812/2003. Penal. Plângere. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2820/2003. Penal. Art.250 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
