ICCJ. Decizia nr. 283/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 283
Dosar nr.2875/2003
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov s-a dispus trimiterea inculpaţilor în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), alin. (21) lit. a) C. pen., reţinându-se ca stare de fapt că în data de 26 septembrie 2002 inculpaţii au ameninţat, în loc public, pe partea vătămată, după care i-au smuls din mână telefonul mobilîn valoare de 3 milioane lei.
Prin sentinţa penală nr. 59 din 5 februarie 2003, Tribunalul Braşov, a dispus schimbarea încadrării juridice în dispoziţiile art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpaţi la pedepse de câte 3 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de judecată a avut în vedere exclusiv, declaraţiile părţilor din cursul cercetării judecătoreşti pe baza cărora a concluzionat că în cauză nu au fost exercitate violenţe sau ameninţări asupra părţii vătămate.
Prin Decizia penală nr.113/Ap din 5 mai 2003 a Curţii de Apel Braşov, s-au respins apelurile Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov şi al inculpatului R.L., fiind admis cel al inculpatului P.I. sub aspectul formei participaţiei sale – complice, nu autor – fiind schimbată încadrarea juridică a infracţiunii de furt calificat în acest sens.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a introdus recurs, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, invocând art. 3859 pct. (17), C. proc. pen., constând în greşita încadrare juridică a faptelor comise de inculpaţi în infracţiunea de furt calificat.
În motivarea recursului, se susţine că soluţiile aplicate de instanţele de fond şi apel ca fiind pronunţate în urma unei coroborări deficitare a mijloacelor de probă administrate în cauză, dându-se eficienţă doar celor din cadrul cercetării judecătoreşti, cele din faza de urmărire penală fiind trecute cu vederea.
Încadrarea juridică a faptei prin rechizitoriu s-a dispus şi în baza declaraţiilor părţii vătămate care a relatat că telefonul mobil i-a fost sustras prin ameninţare. În faţa instanţei de judecată, aceasta a revenit, susţinând inexistenţa vreunei ameninţări din partea inculpaţilor.
Schimbarea proziţiei părţii vătămate, a fost însuşită de instanţă, deşi motivarea modificării declaraţiei apare ca fiind fără suport logic sau motivaţional.
Chiar starea de fapt reţinută de instanţă, conduce la concluzia existenţei elementelor constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu a celei de furt calificat.
Acţiunea inculpaţilor de a încadra partea vătămată (fie emotivă), de a o conduce în spatele şcolii, de a-i imputa anumite împrejurări nereale şi chiar de a sublinia că pentru aceasta trebuie să plătească, este evident că a avut ca efect intimidarea părţii vătămate.
„Precizarea” acesteia în faţa instanţei de judecată potrivit căreia inculpaţii doar i-au cerut să vadă telefonul care „a alunecat” în mâna inculpatului R.L., datorită chiar stării de fapt relatate şi fără coerenţă logică, trebuia cenzurată corespunzător de instanţă.
În plus, ar fi trebuit analizate şi declaraţiile din cursul urmăririi penale, din chiar declaraţiile inculpaţilor rezultând acele imputaţii nefondate, iar inculpatul R.L. a arătat că i-a cerut părţii vătămate să-i arate telefonul şi că aceasta l-a scos, îl ţinea de o cureluşă şi atunci„i l-a tras din mână”.
Considerând că, în contextul ansamblului probator, sunt dovedite elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, parchetul a cerut admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în urmarejudecării cauzei, condamnarea inculpaţilor pentru tâlhărie, cum au fost trimişi în judecată.
Recursul este nefondat.
Contrar susţinerilor din recursul parchetului, în speţă, nu s-a dovedit cu certitudine decât elementele proprii infracţiunii de furt calificat prevăzute de art. 208 alin.(1), 209 alin. (1) lit. a) şi c) C. pen., nu şi elementele de natură a-i da faptei caracterul de tâlhărie, încât, în mod just şi judicios, instanţa de apel, a procedat la schimbarea încadrării juridice, imputate prin rechizitor.
Schimbarea încadrării juridice a faptei a avut în vedere rezultatele anchetei judecătoreşti efectuate, care prin conţinutul său, a infirmat o serie de relatări, pretins făcute de partea vătămată şi de martori sau inculpaţi, la urmărirea penală, relatări nefăcute personal, în scris, de către respectivii şi al căror conţinut nu a mai fost menţinut de aceştia în instanţă.
Instanţa a avut temeiuri serioase pentru înlăturarea acestor relatări, din moment ce însăşi partea vătămată, nu a menţinut declaraţiile de la urmărirea penală, iar declaraţiile de la instanţă, coincid cu plângerea făcută la organele de urmărire penală, făcută la 26 septembrie 2002, fila 3, din dosarul de urmărire, în care reclamă doar că i-au luat telefonul din buzunar, fără a reclama ameninţări sau violenţe, elemente proprii infracţiunii de tâlhărie.
Or, în aceste condiţii cu motivările pertinente făcute de instanţa de apel, în mod corect, s-a conchis că fapta nu poate fi tâlhărie.
A se fi decis, în mod contrar, ar fi însemnat a se da putere absolută probelor administrate la urmărirea penală, lipsind în totalitate, de efecte juridice, probele administrate în faza de judecată, punând sub semnul întrebării, raţiunea de a fi, a acestei faze a procesului penal, dacă situaţia de fapt, stabilită în cadrul ei, nu se poate reţine, ca atare, datorită celor statuate, la urmărirea penală.
În raport cu cele arătate, Curtea va respinge ca nefondat recursul de faţă şiîn baza art. 38515 alin. (1) pct. (1) lit.b) C. proc. pen., va menţine hotărârea atacată.
Se vor computa din pedepsele aplicate inculpaţilor, arestările preventive, la zi.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a plăţii onorariilor, pentru apărările din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva deciziei penale nr.113/Ap din 5 mai 2003 a Curţii de Apel Braşov, privind pe inculpaţii R.L.şi P.I.
Compută din pedepsele aplicate iculpaţilor, timpul arestării preventive de la 17 octombrie 2002 la 16 ianuarie 2004 pentru R.L. şi de la 6 noiembrie 2002 la 16 ianuarie 2004 pentru P.I.
Obligă pe recurenţi să plătească statului sumele de câte 1.400.000 lei cheltuieli judiciare, din care sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorarii pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 ianuarie 2004.
← CSJ. Decizia nr. 2829/2003. Penal. Art.20 rap.la art.211 alin.2... | CSJ. Decizia nr. 2830/2003. Penal. Art.211 c.pen. Recurs → |
---|