CSJ. Decizia nr. 2829/2003. Penal. Art.20 rap.la art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2829/2003
Dosar nr. 310/2003
Şedinţa publică din 12 iunie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 954 din 10 octombrie 2002, Tribunalul Bucureşti a condamnat pe inculpaţii:
- R.S.P. pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), la 5 ani închisoare.
- G.O.F. la 5 ani închisoare, pentru tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
S-a menţinut starea de arest şi s-a computat detenţia de la 16 octombrie 2001, la zi.
Inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 16 octombrie 2001, cei doi inculpaţi au pătruns în apartamentul părţii vătămate S.M., prin efracţia încuietorilor. Fiind surprinşi de acesta, inculpaţii l-au ameninţat cu un cuţit şi au aruncat asupra lui cu butucul de la încuietoare, reuşind să părăsească încăperea. La sesizarea părţii vătămate, lucrătorii de poliţie au intervenit operativ, reuşind să reţină pe inculpaţi în apropierea locului faptei.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală nr. 774 din 3 decembrie 2002, a respins, ca nefondate, apelurile prin care inculpaţii solicitau să fie achitaţi, susţinând că fapta nu a fost comisă de aceştia.
Împotriva menţionatelor hotărâri, inculpaţii au declarat recurs în temeiul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., susţinând ca şi în apel că faptele nu au fost comise de aceştia.
Examinând hotărârile atacate, în raport de motivele de casare invocate în recurs, cât şi din oficiu, se constată că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor, încadrarea juridică în prevederile art. 20, raportat la art. 211 alin. (2) lit. a) şi f) C. pen., fiind corespunzătoare.
Din probele administrate (procesele-verbale şi planşele fotografice încheiate cu ocazia cercetării locului faptei şi a recunoaşterii din grup a celor doi inculpaţi, declaraţiile constante ale părţii vătămate S.M. şi declaraţiile martorilor G.S., S.M., P.N. şi B.M.) rezultă că la 16 octombrie 2001, cei doi inculpaţi au pătruns în locuinţa părţii vătămate S.M., prin efracţia încuietorilor. Fiind surprinşi de către acesta, inculpaţii l-au ameninţat cu un cuţit şi au aruncat asupra lui cu butucul de la încuietoare, părăsind apoi încăperea. Întrucât partea vătămată reuşise să anunţe poliţia prin telefon, lucrătorii sosiţi imediat la faţa locului au trecut la urmărirea inculpaţilor, care au fost identificaţi şi reţinuţi în timp ce încercau să se îndepărteze.
Susţinerile inculpaţilor în sensul că nu sunt autorii infracţiunii de tâlhărie, pentru care au fost condamnaţi nu pot fi primite, aceştia fiind identificaţi de către lucrătorii de poliţie imediat după comiterea faptei, în prezenţa părţii vătămate, care i-a surprins în locuinţa sa şi i-a urmărit pe stradă după comiterea faptei cât şi de martorii menţionaţi mai sus, susţinerile acestora fiind consemnate în declaraţiile lor cât şi în procesele verbale de constatare aflate la dosar.
Împrejurarea că unul din martori, respectiv G.S., nu a fost audiată de către instanţe din motive obiective, nu justifică desfiinţarea hotărârilor pronunţate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât martora respectivă a fost audiată în cursul urmăririi penale, declaraţiile acesteia aflându-se la dosarul cauzei.
Referitor la pedepsele de câte 5 ani închisoare, aplicate inculpaţilor, se constată că la individualizarea acestora instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 şi art. 52 C. pen.
Întrucât din actele dosarului nu rezultă existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Potrivit art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce, din pedepsele aplicate inculpaţilor, perioada arestării preventive, de la 16 octombrie 2001, la zi.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii G.O.F. şi R.S.P. împotriva deciziei nr. 774 din 3 decembrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondate.
Compută din pedepsele aplicate, durata reţinerii şi arestării preventive de la 16 octombrie 2001, la zi, pentru ambii inculpaţi.
Obligă pe fiecare recurent să plătească statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de câte 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2828/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 283/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
