CSJ. Decizia nr. 2905/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2905/2003
Dosar nr. 1167/2003
Şedinţa publică din 18 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 828 din 4 noiembrie 2002, Tribunalul Timiş, l-a condamnat pe inculpatul M.I., în baza art. 174 şi art. 175 lit. c) C. pen., la 20 ani închisoare, cu aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen. şi la pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., pe o durată de 5 ani.
S-a constatat că nu există parte civilă.
A fost dedusă prevenţia de la 18 aprilie 2002 la zi.
Inculpatul a fost obligat la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Instanţa a reţinut, în fapt, că în urmă cu circa 12 ani inculpatul M.I. a divorţat, având din această căsătorie o fiică şi s-a recăsătorit cu M.S. care, la rândul ei, avea din această căsătorie trei copii, locuind în imobilul acesteia din urmă în comuna Ciacova, jud. Timiş.
În aceeaşi localitate, la casa ei, locuia singură mama inculpatului, victima M.M., în vârstă de 85 ani.
Relaţiile inculpatului cu mama sa erau tensionate, întrucât aceasta din urmă era nemulţumită de divorţul fiului şi, mai mult, de noua lui familie, reproşându-i deseori că lucrează pentru copii celei de a doua soţii. Inculpatul venea în vizită la mama sa, mai ajutând-o la munca în grădină însă, în decursul anilor, nemulţumit de reproşurile, care uneori luau şi forma unor drăcuieli, au continuat.
În ziua de 18 aprilie 2002, după ce efectuase în cursul nopţii paza obştească în comună, inculpatul a cumpărat ½ l votcă de la magazin şi a mers la locuinţa mamei sale, stând de vorbă într-o cameră în timp ce şi consumau alcool.
Victima şi-a exprimat din nou nemulţumirile în legătură cu familia inculpatului, precum şi faptul că acesta nu a rezolvat internarea sa în azilul de bătrâni din localitate.
Enervat de aceste reproşuri, inculpatul s-a ridicat de pe canapea, a mers spre mama sa care era aşezată pe marginea patului şi a prins-o de gât cu ambele mâini, împingând-o spre spate cu putere, aceasta căzând pe duşumea, după care a părăsit locuinţa.
Ajungând acasă, inculpatul i-a spus soţiei M.S. ce a făcut şi aceasta, luând-o şi pe fiica inculpatului din prima căsătorie, M.I., a mers la locuinţa victimei, constatând decesul.
Din Raportul medico – legal de autopsie rezultă că moartea numitei M.M. a fost violentă, datorată asfixiei mecanice prin sugrumare cu mâna.
La examenul intern al cadavrului s-a constatat fractura osului hioid.
Împotriva acestei hotărâri, inculpatul a declarat apel, criticând-o pentru greşita încadrare juridică a faptei care, în opinia sa, realizează conţinutul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen., precum şi pentru nereţinerea circumstanţelor atenuante generale legale a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 67 din 24 februarie 2003, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, constatând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică iar criticile formulate sunt neîntemeiate.
Decizia sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către inculpat, invocând aceleaşi motive, respectiv greşita încadrare juridică a faptei şi menţinerea circumstanţei atenuante a provocării, victima fiind aceea care, prin reproşurile cu caracter provocator, l-a adus în situaţia de a-şi pierde echilibrul psihic şi de a nu se mai stăpâni.
Verificând hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului de la dosar, Curtea constată că motivele de recurs se regăsesc în cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi 171 C. proc. pen., însă nu sunt fondate.
Aşa cum rezultă din dosar, situaţia de fapt a fost reţinută de instanţe astfel cum aceasta a fost descrisă de către inculpat, singura deosebire fiind aceea constatată medico – legal şi anume că, făptuitorul nu numai că a prins-o de gât pe victimă, ci a şi strâns-o de gât şi chiar suficient timp pentru a se produce asfixia.
Aşa fiind, este de neadmis că, subiectiv, inculpatul nu a realizat că, strângând-o de gât pe victimă, ar putea să-i producă moartea, mai ales că datorită vârstei înaintate, aceasta avea fragilitate fizică, de asemenea cunoscută de agresor.
Solicitarea de schimbare a încadrării juridice în prevederile art. 183 C. pen., este, astfel, neîntemeiată, această infracţiune implicând, subiectiv, praeterintenţia, respectiv producerea, prin fapta săvârşită cu intenţie, a unui rezultat mai grav, moartea, care nu a fost prevăzut de făptuitor deşi putea şi trebuia să-l prevadă deci, deşi l-a prevăzut, nu l-a acceptat, socotind fără temei că el nu se va produce, ceea ce nu este cazul în speţă.
Strângerea de gât a unei persoane, şi cu atât mai mult cum a fost victima, în vârstă de 85 ani, cu ambele mâini până la producerea asfixiei, nu lasă loc vreunei îndoieli în privinţa formei de vinovăţie a intenţiei, inculpatul prevăzând rezultatul faptei sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.
Deci critica privind omisiunea reţinerii circumstanţei atenuante a provocării nu este întemeiată.
Pentru a reţine această circumstanţă, este necesar să se constate că în momentul săvârşirii infracţiunii, făptuitorul se afla sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea victimei, care să fie produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Reproşurile pe care inculpatul pretinde că i le făcea mama sa reprezintă, faptic, ţinând seama de raporturile de rudenie, o dojană părintească cu mai puţin tact şi nu pentru prima dată făcută, încât nu constituie în nici un caz o atingere gravă a demnităţii acestuia, care să-i producă o puternică tulburare sub stăpânirea căreia să săvârşească paricidul.
Inculpatul se afla, în realitate, sub stăpânirea alcoolului, după o noapte nedormită şi aceasta explică, dar nu justifică, omorul.
De această împrejurare s-a ţinut seama la individualizarea pedepsei, al cărei cuantum este situat la jumătatea între limita minimă legală specială şi limita maximă legală specială.
Neconstatând nici din examinarea din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., existenţa vreunui caz de casare a hotărârii criticate, recursul inculpatului urmează să fie respins ca nefondat.
Se va deduce din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi al arestării preventive a inculpatului M.I. de la 18 aprilie 2002 la 18 iunie 2003.
Inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.I. împotriva deciziei penale nr. 67 din 24 februarie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Deduce din pedeapsă durata reţinerii şi arestării preventive de la 18 aprilie 2002 până la 18 iunie 2003.
Obligă recurentul inculpat la 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2894/2003. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 2908/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
