CSJ. Decizia nr. 2942/2003. Penal. Contestatie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.2942/2003
Dosar nr. 1521/2003
Şedinţa publică din 19 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 42 din 20 ianuarie 2003, Tribunalul Timiş a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de contestatoarea R.N., împotriva sentinţei penale nr. 381 din 28 aprilie 2000 a aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de executare a reţinut următoarele:
Prin contestaţia la executare formulată, condamnata R.N. a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 543 din 1 ianuarie 2002, privind graţierea unor pedepse şi avându-se în vedere că aceasta nu s-a sustras de la executarea pedepsei, urmând să se dispună graţierea pedepsei de 3 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 381 din 28 aprilie 2000, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 10063/1999, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 2350 din 9 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. şi pe cale de consecinţă, pentru pedeapsa de un an închisoare, aplicată condamnatei pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen., să se dispună suspendarea condiţionată a executării, în condiţiile art. 81 C. pen.
Tribunalul a reţinut că, din examinarea dosarului cauzei în raport de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 543/2000, precum şi din relaţiile obţinute de la organele de poliţie investite cu executarea mandatului privind pedeapsa închisorii, s-a constatat că susnumita a fost dată în urmărire generală după ce sentinţa de condamnare a rămas definitivă, urmare a faptului că nu a fost găsită la domiciliul indicat şi cunoscut de instanţa de judecată şi de către organele de poliţie.
Împrejurarea invocată de condamnată, cum că, din 17 decembrie 1999 locuieşte în Germania, nu a putut fi reţinută ca un argument, în sprijinul ideii că nu s-a sustras de la executarea mandatului, întrucât deşi la data de 21 februarie 2002 s-a prezentat la proces, sens în care a şi dat o declaraţie, nu a comunicat instanţei că şi-a schimbat domiciliul, deşi aceasta la acea dată locuia în Germania, conform celor susţinute.
Prin urmare, contestatoarea s-a sustras de la executarea mandatului şi ca atare nu poate să beneficieze de graţierea pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 381/2000 a Tribunalului Timiş, astfel că s-a dispus respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnata, solicitând în continuare admiterea cererii sale, întrucât nu s-a sustras de la executarea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 118/ A din 20 martie 2003, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat apelul declarat de contestatoare, apreciind că hotărârea pronunţată de prima instanţă este legală şi temeinică.
Împotriva acestei decizii, ca şi a hotărârii primei instanţe, în termen legal a declarat recurs condamnata, care prin apărătorul său a criticat hotărârile atacate pentru aceleaşi considerente arătate şi în apel.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele şi lucrările existente la dosarul cauzei în raport de critica formulată şi prevederile legale, Curtea Supremă reţine următoarele;
Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., se poate face contestaţie la executare şi atunci când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei, dar această dispoziţie trebuie aplicată în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 din Legea de graţiere nr. 543/2002, invocată de condamnată în cererea sa, potrivit căruia „graţierea nu se aplică celor care nu au început executarea pedepsei închisorii, deoarece s-au sustras de la executare".
Ori, cum din datele furnizate de biroul executări penale din cadrul instanţei de executare rezultă că, recurenta condamnată s-a sustras executării mandatului privind pedeapsa închisorii la care fusese condamnată, deşi ştia de hotărârea de condamnare, motiv pentru care a şi fost dată în urmărire generală, în cauză, dispoziţiile legale invocate nu-i sunt aplicabile.
Referitor la cea de-a doua critică formulată, prin care s-a solicitat schimbarea modalităţii de executare prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 C. pen., pentru cealaltă pedeapsă de un an închisoare aplicată condamnatei, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 290 C. pen., pedeapsă ce nu intră sub incidenţa legii de graţiere, de asemenea Curtea, urmează să o respingă ca atare, întrucât o astfel de cerere nu poate fi examinată în această cale extraordinară de atac.
În consecinţă, pentru motivele mai sus expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., secţia penală, a Curţii Supreme de Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat, cu obligarea condamnatei la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnata R.N., împotriva deciziei penale nr. 118/ A din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Obligă condamnata la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 iunie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2940/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 2943/2003. Penal. Revizuire. Recurs → |
|---|
