CSJ. Decizia nr. 3340/2003. Penal. Art.215 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3340/2003
Dosar nr. 2989/2001
Şedinţa publică din 10 iulie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 469 din 12 decembrie 2000, Tribunalul Botoşani a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., achitarea inculpatului B.I., pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 şi art. 42 din acelaşi cod, prin schimbarea încadrării juridice din art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen. şi art. 13 din acelaşi cod.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., tribunalul a dispus achitarea aceluiaşi inculpat, pentru infracţiunea prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen.
Sub aspectul soluţionării laturii civile, părţile responsabile civilmente SC B. SRL Botoşani, prin lichidator H.I. şi respectiv SC S. SRL Botoşani, prin lichidator C.I., au fost obligate să plătească în solidar, părţii civile SC D.A.R. SA Craiova suma de 770.352.664 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
A fost obligată partea civilă SC D.A.R. SA Craiova să plătească inculpatului B.I. suma de 4.500.000 lei, cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarea situaţie:
La data de 13 martie 1991 inculpatul B.I. a înfiinţat şi autorizat spre funcţionare SC S. SRL Botoşani, fiind administrator unic şi având ca obiect de activitate, intermediere şi comision, privind activitatea de comercializare cu autoturisme.
Aşa fiind la data de 5 februarie 1996, SC S. SRL a încheiat cu SC D.A.R. SA Craiova contractul de comercializare, în baza căruia societatea inculpatului a obţinut dreptul exclusiv de vânzare a maşinilor, pieselor de schimb şi service-lui de după vânzare, în schimbul unui comision.
Astfel, în art. 5.2. al prezentului contract s-a stipulat ca „avansul să fie plătit înainte de data livrării, iar restul de plată trebuie virat în cel mult 24 ore bancare, de la data vânzării, pe care o face dealerul către client”.
Totodată, în art. 5.3. s-a menţionat că, „comerciantul (SC S. SRL) va trimite la SC D.A.R. SA Craiova scrisoare de garanţie a unei bănci de stat, prin care banca stipulează că va efectua restul de plată, pentru vehiculul comandat, fără nici o condiţie, dacă respectivul comerciant nu o va onora în perioada necesară”.
Prin urmare, inculpatul a depus o primă scrisoare de garanţie emisă de B.P. SA Sucursala Botoşani, pentru suma de 180.000.000 lei, la data de 5 martie 1996, cu termen de valabilitate la 30 aprilie 1996.
Cum, firma producătoare şi-a mărit volumul vânzărilor, a cerut şi primit o a doua scrisoare de garanţie pentru suma de 250.000.000 lei, precum şi prelungirea celei dintâi, la data de 23 aprilie 1996, cu termen până la 26 iulie 1996.
Întrucât primul contract a expirat la 30 aprilie 1996, părţile au încheiat la data de 13 mai 1996, un alt contract, pentru perioada 31 mai, 31 decembrie 1996, intitulat „Protocol de comercializare”, având un conţinut identic cu primul în ceea ce priveşte obţinerea scrisorii de garanţie bancară şi plata avansului, în termen de 24 de ore bancare.
Având în vedere noile condiţii contractuale, producătorul i-a cerut comerciantului o nouă scrisoare de garanţie bancară pentru 500.000.000 lei, scrisoare pe care inculpatul a obţinut-o la data de 18 iulie 1996, de la B.P., Sucursala Botoşani.
Întrucât la sfârşitul lunii iulie 1996 reprezentanţii SC D.A.R. SA Craiova au constatat o serie de nereguli în derularea contractului încheiat, i-au transmis societăţii inculpatului o notificare, prin care semnalau încălcările contractuale constatate.
Deoarece inculpatul nu a răspuns în nici un fel notificării transmise şi cum acumulase o datorie de 925.503.493 lei, la data de 26 iulie 1996 reprezentanţii SC D.A.R. SA Craiova s-au deplasat la sediul SC S. SRL, unde au încheiat un proces-verbal, semnat ulterior şi de inculpat, prin care s-a cerut o nouă scrisoare de garanţie bancară pentru 800.000.000 lei, şi au sigilat cele 7 autoturisme găsite în stoc.
Prin procesul verbal încheiat s-a menţionat în mod expres că „după ce se va obţine scrisoarea de garanţie bancară promisă şi după ce vor fi onorate ordinele de plată, se va decide continuarea relaţiilor comerciale.
În consecinţă, inculpatul a încercat să obţină scrisoarea de garanţie cerută pentru suma de 800.000.000 lei, de la B.R.D., Sucursala Botoşani, însă nu a reuşit.
Totuşi la producător a ajuns scrisoarea de garanţie bancară, emisă de B.P. Sucursala Botoşani, pentru suma de 1.000.000.000 lei, ceea ce a condus la continuarea relaţiilor comerciale.
În momentul în care datoriile societăţii administrată de inculpat au ajuns la suma de 1.131.386.385 lei, societatea creditoare a încercat să-şi recupereze suma de la bancă, însă a constatat că scrisoarea de garanţie bancară era falsă, nefiind emisă de aceasta.
II. Referitor la punctul 2 din actul de inculpare, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt.
La data de 21 februarie 1996 a fost înfiinţată SC B. SRL, având ca unic administrator pe fiul inculpatului, numitul B.R.I.
La data de 11 martie 1996, acesta îl împuterniceşte pe tatăl său, inculpatul B.I., ca unic administrator cu puteri depline.
În luna august 1996, inculpatul poartă o discuţie cu martorul P.M., administrator al SC A. SRL, în sensul înfiinţării unei societăţi de taximetrie pe raza municipiului Iaşi, însă acesta din urmă renunţă, întrucât nu dispunea de resursele financiare necesare.
Cu toate acestea, inculpatul, în calitate de dealer, lansează o comandă de 30 de autoturisme, pentru SC A. SRL, firma martorului P.M., situaţie în care, producătorul încheie cu inculpatul un „proces-verbal de custodie”, act ce conţine trei condiţii de îndeplinirea cărora depinde livrarea automobilelor, şi anume:
- să se încheie contract cu SC A. SRL şi să trimită un exemplar la SC D.A.R. SA Craiova;
- firma cumpărătoare să aibă scrisoare de garanţie bancară, fiind vorba de o vânzare în rate şi
-SC S. SRL să încaseze şi să vireze avansul prevăzut în contract.
De menţionat este faptul că anterior acestei comenzi, respectiv, la data de 2 iulie 1996, între părţi a fost încheiat şi un „Addemdum nr. 1”, care stabilea regulile aplicabile sistemului de vânzare a autoturismelor în rate şi care reglementa condiţiile referitoare la plata avansului, la garanţiile pe care trebuia să le îndeplinească cumpărătorul, la modalităţile de plată şi întocmirea tuturor formalităţilor necesare.
Deşi comanda era pentru SC A. SA, în contractele din 14 noiembrie 1996, din 28 noiembrie 1996 şi din 19 decembrie 1996, întocmite de martora P.M., la cererea inculpatului fiind angajata acestuia, a fost trecută ca societate cumpărătoare SC B., iar la rubrica administrator a fost trecut martorul P.M. De asemenea, au fost întocmite facturi doar pentru 30 autoturisme, 4 fiind vândute de inculpat cu preţul integral, fără însă să aibă acordul scris al SC D.A.R. SA Craiova.
În aceeaşi lună, SC B. SRL revinde autoturismele firmei inculpatului SC S. SRL, doar pe bază de facturi, fără a încheia contract de vânzare şi fără a înştiinţa societatea de asigurare A.I.
Cu aceste autoturisme SC S. şi-a început activitatea de taximetrie în judeţul Iaşi.
Pentru a-i fi aprobată livrarea primei tranşe de 15 autoturisme (pe care le-a vândut către SC B.), trebuia virat avansul în valoare de 150.591.500 lei.
În aceste condiţii, în ziua de 18 noiembrie 1996 pe faxul aparţinând serviciului „vânzări” al SC D.A.R. SA este primit ordin de plată, în valoare de 150.591.500 lei şi specificaţia că reprezintă contravaloarea 30% avans 15 bucăţi C.
Ordinul de plată a fost emis de SC S. Botoşani, purtând ştampila firmei şi indicând ca bancă ce va efectua plata B.R.D., Sucursala Botoşani (a cărui ştampilă era aplicată pe ordin).
Ulterior s-a constatat că ordinul nu fusese ştampilat de această bancă şi că firma emitentă nu avea cont la ea.
Tribunalul şi-a motivat în esenţă soluţia de achitare în sensul că inculpatul nu a indus în nici un fel în eroare firma producătoare, el neavând intenţia de a o înşela.
Astfel, referitor la scrisoarea de garanţie bancară, pentru suma de 1.000.000.000 lei, prima instanţă a concluzionat că aceasta nu a fost folosită de inculpat (care a aflat de existenţa ei abia în luna ianuarie 1997), şi că nici nu ar fi fost necesară cât timp exista cea anterioară, pentru 500.000.000 lei, acoperind valoarea autoturismelor aflate în stoc la acea dată.
Cu privire la cele 34 de autoturisme, tribunalul a reţinut că prin ordine de plată sau prin compensare SC S. SRL a achitat firmei producătoare avansul de 30%, iar faptul că vânzarea s-a făcut pentru altă firmă decât cea pentru care s-a lansat comanda nu este de natură a produce pagubă sau altă consecinţă juridică defavorabilă părţii civile.
Reţinând totuşi un prejudiciu final de 770.352.664 lei, instanţa a obligat doar părţile civilmente - responsabile SC S. SRL şi SC B. SRL la plata acestei sume, către partea civilă SC D.A.R. SA Craiova.
Împotriva sentinţei au declarat apeluri procurorul, inculpatul şi partea civilă.
Procurorul a criticat sentinţa pentru aceea că, instanţa a făcut o eroare gravă de fapt şi a ajuns în consecinţă la o concluzie greşită asupra vinovăţiei inculpatului.
La rândul său, inculpatul a susţinut că pentru infracţiunea de înşelăciune, instanţa trebuia să pronunţe achitarea în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi să lase nerezolvată acţiunea civilă, care de altfel, constituie obiectul unor litigii aflate pe rolul instanţelor civile.
În sfârşit, partea civilă a susţinut că paguba produsă de inculpat prin infracţiunile deduse judecăţii este de 3.793.367.225 lei, sumă la care ar fi trebuit obligat inculpat, în solidar cu părţile civilmente - responsabile.
Prin Decizia penală nr. 141 din 27 aprilie 2001, Curtea de Apel Suceava a găsit întemeiată critica formulată de Parchet şi partea civilă şi în consecinţă a admis apelurile declarate de aceştia, a desfiinţat sentinţa penală atacată şi a pronunţat următoarea decizie:
În temeiul dispoziţiilor art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., l-a condamnat pe inculpatul B.I. la 5 ani închisoare.
În baza dispoziţiilor art. 291, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., l-a condamnat pe acelaşi inculpat la 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 5 ani închisoare.
A făcut aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. şi a dedus din pedeapsă, durata arestării preventive de la 10 aprilie 1997, la 30 aprilie 1997.
L-a obligat pe inculpat, în solidar cu părţile responsabile civilmente SC B. SRL şi SC S. SRL (prin lichidator C.I.) să plătească părţii civile SC D.A.R. SA Craiova suma de 770.352.664 lei, cu titlu de despăgubiri.
A fost respins apelul declarat de inculpat.
În motivarea deciziei pronunţate, instanţa de control judiciar, a reţinut în esenţă că, în baza probelor administrate la dosarul cauzei, (în principal, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică şi declaraţia martorului M.F.) rezultă că inculpatul, în calitate de administrator unic al SC S. SRL, nu putea să nu ştie de trimiterea scrisorii de garanţie în discuţie, atâta vreme cât această scrisoare a fost dactilografiată la maşina de scris aparţinând societăţii sale, iar din declaraţia martorului M.F. reiese că scrisoarea de garanţie, i-a fost înmânată chiar de inculpat.
Totodată, a mai reţinut Curtea, că potrivit adresei nr. 1579/1997 a B.R.D., Sucursala Botoşani, rezultă că inculpatul a mai încercat să obţină scrisoarea de garanţie bancară în sumă de 1.000.000.000 lei, nereuşind însă datorită situaţiei economice necorespunzătoare a SC S. SRL şi că, în fine, după înregistrarea la societatea producătoare a scrisorii de garanţie bancară din 30 iulie 1996, inculpatul a vândut cele 7 autoturisme oprite de la vânzare, potrivit procesului verbal încheiat la 26 iulie 1997.
A mai constatat instanţa de control judiciar că, cele 3 contracte de vânzare-cumpărare a celor 34 de autoturisme au fost falsificate şi folosite astfel de inculpat în derularea afacerii cu partea civilă, dând acesteia impresia că a efectuat două vânzări (mai întâi SC B. al cărui administrator în mod fals a fost menţionat martorul P.M., iar apoi de la aceasta către SC S. SRL), în realitate autoturismele fiind achiziţionate de inculpat pentru el.
În sfârşit, s-a mai reţinut că ordinul de plată din 18 noiembrie 1996, pentru suma de 150.592.500 lei a fost expediat de pe faxul firmei inculpatului, document bancar ce conţinea menţiuni false, cu privire la emitent şi banca plătitoare.
Împotriva acestei decizii ca şi a hotărârii pronunţată de prima instanţă, în termen legal, a declarat recurs inculpatul B.I., care prin apărătorii săi a criticat hotărârile atacate, pentru motivele de casare cuprinse la pct. 9, 12, 17, 18, 10 şi 15 ale art. 3859 C. proc. pen., solicitându-se ca în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) din acelaşi cod, să se admită recursul declarat, să se caseze hotărârile pronunţate şi în rejudecare, să se dispună achitarea, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru toate faptele pe motiv că nu există, iar sub aspectul laturii civile, respingerea acţiunii civile.
În subsidiar, s-a cerut ca în temeiul dispoziţiilor art. 38516 şi 380 C. proc. pen., restituirea cauzei la procuror, pentru completarea urmăririi penale.
În dezvoltarea motivelor scrise, depuse la dosar, s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia, că în cauză nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune şi uz de fals, că instanţa de apel a comis o gravă eroare de fapt constând în aceea că a reţinut o stare eronată, în contradicţie evidentă cu probele administrate în cauză, că sub aspectul încadrării juridice nu putea fi reţinut uzul de fals, în concurs cu forma agravată a înşelăciunii, prevăzută de art. 215 alin. (2) C. pen., pentru că acesta este absorbit în conţinutul infracţiunii ca circumstanţă agravantă în condiţiile art. 41 alin. (3) C. pen., că judecarea cauzei la ambele instanţe a avut loc în lipsa a două părţi nelegal, citate SC S. SRL şi SC B. SRL, că prin cele două hotărâri nu a fost rezolvat fondul cauzei, întrucât instanţele au omis să raporteze celelalte aliniate ale art. 215 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 244 NCP), la alin. (1) al acestui text de lege, iar pe de altă parte, acestea nu au fost preocupate să analizeze cele două elemente şi anume: scopul special de a obţine un fals material injust, pentru sine sau pentru altul şi urmarea specifică, prejudiciul.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate şi prevederile legale, Curtea Supremă constată că, instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de fapt prezentată în expunerea rezumativă făcută mai sus, în baza probatoriului administrat la dosarul cauzei, şi a dispus condamnarea inculpatului, pentru infracţiunea de înşelăciune şi respectiv uz de fals.
Astfel, este de necontestat faptul că la data de 5 februarie 1996, între inculpat şi partea civilă s-a încheiat contractul, în baza căruia inculpatul devenea dealer autorizat al firmei producătoare de automobile D.A.R., pe toată zona moldovei.
Aşa fiind, în art. 5.2. al contractului se menţiona că: avansul trebuie plătit înainte de data livrării, iar restul de plată trebuie virat în cel mult 24 ore bancare, de la data vânzării, pe care o face dealerul către client.
Totodată în art. 5.3. a fost reglementată modalitatea de plată, respectiv prin scrisoare de garanţie a unei bănci de stat, prin care aceasta din urmă trebuia să efectueze restul de plată pentru vehiculul comandat, necondiţionat în situaţia în care, comerciantul nu onora comanda.
Prin protocolul încheiat ulterior între părţi sunt menţinute în totalitate clauzele menţionate mai sus, privind modalitatea de plată şi scrisoarea de garanţie bancară.
De asemenea, este de necontestat faptul că, ulterior, ca urmare a neonorării obligaţiilor contractuale de către inculpat, reprezentanţii firmei D.A.R. s-au deplasat la sediul societăţii inculpatului, unde în data de 26 iulie 1996 au încheiat un proces verbal, semnat ulterior şi de inculpat, prin care i se cerea acestuia o nouă scrisoare de garanţie bancară de cel puţin 800.000.000 lei, până pe data de 30 iulie 1996, fiindu-i totodată sigilate un număr de 7 autoturisme aflate în stoc.
La pct. 4 al prezentului proces-verbal se menţionează în mod expres că „după ce SC D.A.R. SA Craiova va obţine scrisoarea de garanţie bancară promisă, eliberată în favoarea sa şi virarea sumei menţionată mai sus, urmează să se dea instrucţiuni la SC S. Botoşani, privind soarta celor 7 maşini pe stoc, cât şi continuarea relaţiilor comerciale între D.A.R. SA şi acest dealer.
Ori, faptul că scrisoarea de garanţie bancară a fost emisă şi a ajuns la producător tocmai la data limită cerută de acesta, respectiv 30 iulie 1996, că anterior inculpatul a făcut încercări disperate să obţină chiar de la o altă bancă, scrisoarea de garanţie, pentru suma cerută; că imediat după transmiterea acestei scrisori de garanţie bancară inculpatul a desigilat şi vândut cele 7 autoturisme sechestrate, conform înţelegerii din procesul verbal sus-menţionat, care a condiţionat continuarea relaţiilor comerciale între cele două părţi, de emiterea acestei scrisori, demonstrează că inculpatul, prin comportamentul său a avut atitudinea aceluia care era în deplină cunoştinţă de cele întâmplate, şi că, acesta ştia de documentul bancar în discuţie şi a uzat de el, pentru continuarea relaţiilor comerciale cu partea civilă.
De asemenea, în mod greşit tribunalul a reţinut că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a înşela partea civilă în condiţiile în care, documentul bancar în discuţie nici nu a fost folosit de aceasta, întrucât nici nu era nevoie ca el să fi fost folosit, atâta vreme cât inducerea în eroare şi înşelarea părţii civile s-a produs, în momentul în care societatea producătoare a luat cunoştinţă de scrisoarea de garanţie bancară cerută, creându-i acesteia impresia solvabilităţii debitorului şi posibilităţii recuperării creditului prin folosirea scrisorii de garanţie bancară emise, fapt ce a şi condus la continuarea relaţiilor comerciale, dintre cei doi parteneri.
Totodată, referitor la cele 3 contracte de vânzare-cumpărare a celor 34 de autoturisme, rezultă în mod cert din proba cu înscrisuri administrată la dosar că inculpatul şi-a încălcat obligaţiile contractuale asumate, inducându-l şi menţinându-l în eroare pe producător, cu privire la derularea contractului şi onorarea plăţilor, tocmai pentru continuarea relaţiilor comerciale.
Ca şi în cazul scrisorii de garanţie bancară false, şi în cazul ordinului de plată nr. 151 din 18 noiembrie 1996, emis pentru suma de 150.552.500 lei, inculpatul a negat că ar fi avut cunoştinţă de existenţa acestuia, afirmaţie contrazisă de comportamentul său în relaţiile comerciale cu producătorul, şi care demonstrează o activitate premeditată a inculpatului, în conceperea planului infracţional de înlăturare pe cât posibil a oricărui indiciu, care să conducă la persoana sa, pentru că astfel ar apare ca „inexplicabil”, cum tocmai de la faxul aparţinând firmei sale, al cărei unic acţionat era, a fost transmis ordinul de plată, în momentul în care trebuia deblocată livrarea primei tranşe de autoturisme, din cele 34 comandate (pentru propria societate de taximetrie), în condiţiile în care contractele erau încheiate numai de inculpat, cu încălcarea flagrantă a condiţiilor impuse de producător.
Pe de altă parte, din nici o probă nu rezultă că alături de inculpat ar mai fi fost şi alte persoane, „partenere de afaceri”, care să „lucreze” alături de acesta în derularea afacerilor comerciale cu partea civilă, şi care să fi avut „interesul” să uzeze de documentele bancare în discuţie.
În concluzie, faptele inculpatului B.I. de a se fi folosit de documente bancare false (scrisoare de garanţie bancară), pentru a induce şi menţine în eroare partea civilă SC D.A.R. SA, cu ocazia executării unui contract de „dealer autorizat” producând o pagubă părţii civile, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) C. pen. şi uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen.
Faţă de toate criticile formulate de inculpat ce au vizat nelegalitatea hotărârilor, pentru argumentele mai sus arătate, se constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, ca atare.
Referitor la critica invocată privind necitarea părţilor civile SC S. SRL şi SC B. SRL în primă instanţă şi în apel, se observă că, în cauză, inculpatul nu a dovedit un interes procesual pentru invocarea acestui caz de casare, lipsa acestor părţi neinfluenţând în nici un fel soluţionarea cauzei în privinţa sa, situaţie în care urmează să fie respinsă, ca atare.
Nici critica referitoare la soluţionarea laturii civile nu poate fi primită, atâta vreme cât cuantumul despăgubirilor civile, la care inculpatul a fost obligat în solidar cu părţile responsabile civilmente a fost stabilit în baza expertizei contabile întocmită în faza de judecată, iar solidaritatea răspunderii inculpatului alături de părţile responsabile civilmente, operează în virtutea dispoziţiilor legale, respectiv dispoziţiile art. 16 C. proc. pen.
În consecinţă, întrucât motivele de recurs sunt nefondate, iar din analiza actelor dosarului nu se constată existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care pot fi luate în examinare din oficiu, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.I., împotriva deciziei penale nr. 141 din 27 aprilie 2001 a Curţii de Apel Suceava.
Obligă pe recurent la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3339/2003. Penal. Extrădare. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3341/2003. Penal → |
|---|
