CSJ. Decizia nr. 3696/2003. Penal. Art.254 alin.1 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3696/2003
Dosar nr. 1176/2003
Şedinţa publică din 11 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 239 din 28 octombrie 2002, Tribunalul Giurgiu, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. c) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul P.Şt.D. pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus reţinerea şi arestarea preventivă a inculpatului, de la 3 iulie 2002, la 2 august 2002, când a fost pus în libertate.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
A reţinut tribunalul că, în fapt, la data de 2 iulie 2002, s-a stabilit de către organele de urmărire penală că, în calitate de controlor trafic S.C.T. Giurgiu, A.N.D. Bucureşti, inculpatul, aflându-se în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a pretins şi primit suma de 200 dolari S.U.A. de la şoferul camionului, M.A., pentru a-l lăsa să intre în ţară fără a-i cântări camionul.
În urma probatoriului administrat, instanţa de fond a stabilit că există dubii cu privire la identitatea persoanei făptuitorului, aşa încât, nu rezultă cu certitudine că inculpatul este persoana care a săvârşit fapta dedusă judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu criticând-o pentru nelegala achitare a inculpatului.
În motivarea apelului, s-a arătat că în cauză există mai multe procese-verbale de constatare ce consemnează declaraţia martorului M.A., conform căreia a dat inculpatului suma de 200 dolari S.U.A. De asemenea, inculpatul a fost recunoscut de martorii M.A. şi M.M.
În aceste condiţii, reţinerea de către instanţă a unor contradicţii cu privire la suma de bani solicitată, iniţial de inculpat şi, respectiv, la momentul în care şoferul autocamionului, i-a cerut martorului M.M. să îi remită suma, nu au relevanţă juridică cu referire la autorul faptei.
Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, în raport de criticile aduse, precum şi în conformitate cu prevederile art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea constată că apelul este nefondat, motiv pentru care îl respinge prin Decizia penală nr. 863 din 23 decembrie 2002.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că instanţa fondului a stabilit o corectă situaţie de fapt şi printr-o evaluare judicioasă a probatoriului administrat a pronunţat o soluţie legală şi temeinică.
Că motivarea instanţei fondului este corespunzătoare şi face referire în detaliu la toate probele administrate, astfel că va fi însuşită de către Curte şi că, în mod corect s-a apreciat probele administrate în ambele faze ale procesului penal, constatând contradicţii care profită inculpatului.
S-au invocat dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora probele nu au o valoare dinainte stabilită, neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între acestea, şi că modul în care a pornit urmărirea penală sub aspectul administrării probatoriilor, nu creează convingerea că aceste probe reflectă adevărul.
Rezultă că în cauză sesizarea infracţiunii nu s-a făcut de către şoferul, martor M.A., ci organele de poliţie P.P.F., aflându-se într-un control inopinat, au fost acelea care au constatat că şoferul M.A. nu a putut prezenta documentele eliberate de S.C.T. Giurgiu, explicând că i s-a permis să continue drumul, fără a preciza că i s-a pretins şi că a dat cuiva vreo sumă de bani.
Încheindu-se apoi, procesul-verbal, şoferul M.A. şi însoţitorul său au declarat că pentru a trece fără cântărire ar fi dat bani inculpatului. Numai că acest act nu este semnat şi de doi martori asistenţi care să ateste cu certitudine, împrejurările în care s-au făcut aceste consemnări.
Mai reţine instanţa „Identificarea inculpatului efectuându-se în acest mod nu poate avea forţă probantă şi pe cale de consecinţă, este afectată şi concludenţa recunoaşterii efectuate la poliţie”.
Că descrierea persoanei care a primit suma de 200 dolari S.U.A., făcută în depoziţiile martorilor M.A. şi M.M. conţin elemente care corespund şi înfăţişării altor persoane prezentate în grup, persoanele cu nr. 4, 6, 7, şi că, în faţa instanţei aceşti martori au arătat că nu sunt siguri că inculpatul este una şi aceeaşi persoană cu lucrătorul care a pretins mita, motivându-se că recunoaşterea iniţială şi declaraţiile au fost făcute pe fondul unui drum obositor de 20 ore.
În fine, concluzionează instanţa ca fiind cert că la efectuarea percheziţiei corporale şi în incinta punctelor de lucru nu s-a găsit suma de 200 dolari S.U.A. ci doar 40 Euro şi 15 dolari S.U.A., însă este incert că „s-au dat bani” pentru că dacă ar fi fost aşa martorul ar fi denunţat de la început fapta pentru a fi înlăturată răspunderea penală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, critica vizând greşita achitare a inculpatului, caz de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.
Se susţine în esenţă, că atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au făcut o interpretare eronată a materialului probator administrat în cauză şi deşi în motivarea soluţiilor pronunţate au făcut referire expresă la dispoziţiile art. 63 alin. (2) C. proc. pen., nu au dat eficienţa şi interpretarea corectă principiului egalităţii probelor în procesul penal.
Neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă a probelor administrate, instanţele aveau posibilitatea să reţină ca relevante şi pertinente numai acele declaraţii care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din întreg ansamblul material probator existent în cauză.
Recursul este fondat.
Pentru a pronunţa soluţia achitării, instanţele au aplicat principiul „in dubio pro reo”, reţinându-se că probele administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că reflectă adevărul şi că „identificarea inculpatului nu este concludentă”, că o parte din martori au avut o poziţie oscilantă şi că în urma percheziţiei corporale şi a celei efectuate în incinta punctului de lucru, nu au fost identificaţi banii presupuşi a fi obiectul material al mitei.
Potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au valoare mai dinainte stabilită; această dispoziţie legală exclude o ordine de preferinţă nefăcându-se distincţie în ceea ce priveşte valoarea în stabilirea adevărului, după cum probele au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii.
Aflarea adevărului presupune existenţa unei concordanţe între concluziile la care ajung organele judiciare şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul ei.
Prin urmare criteriul determinant în aprecierea probelor îl constituie forţa acestora de a exprima adevărul, instanţei revenindu-i răspunderea de a reţine şi aprecia aceste probe, ţinând seama de întreg materialul probator şi nu numai de cel administrat nemijlocit în şedinţa publică.
Examinând probele administrate în cauză, în spiritul dispoziţiilor mai sus citate se constată că acestea conduc indubitabil la concluzia vinovăţiei inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită.
Astfel, rezultă din situaţia de fapt că la data de 2 iulie 2002, la intrarea în ţară prin punctul Vamal Giurgiu, camionul condus de M.A. nu a fost cântărit. Mai rezultă că la solicitarea lucrătorilor de poliţie, M.A. încă de la început a precizat că a reuşit să treacă prin punctul vamal fără îndeplinirea formalităţilor legale, întrucât a dat suma de 200 dolari S.U.A. controlorului de trafic, cu care a şi purtat negocieri în ceea ce priveşte cuantumul sumei pe care trebuia să o dea; despre acest aspect cunosc persoanele care se aflau în autotir, respectiv A.C. şi M.M.
Identificarea controlorului efectuându-se imediat şi încheindu-se cu acest prilej un proces-verbal s-a constatat că autorul infracţiunii este inculpatul pe care M.A. l-a recunoscut fără ezitare.
Procedându-se la cântărirea camionului a apărut indicativul „eroare”, întrucât tonajul era cu mult depăşit, constatându-se totodată că pe camion era aplicat numai sigiliul bulgăresc, la momentul intrării în Bulgaria.
Cu privire la pătrunderea autoturismului în vamă şi trecerea acestuia fără a fi cântărit şi discuţia purtată cu lucrătorul vamal cu privire la sumă, martorul M.M. a relatat cu lux de amănunte.
Cu privire la acest aspect, relevante sunt şi declaraţiile martorului care a relatat că după ce au trecut prin punctul vamal, un lucrător vamal i-a îndrumat să nu urce autocamionul pe cântar ci să-l parcheze paralel pe o alee laterală. Semnalmentele acestui lucrător vamal au fost descrise amănunţit de martor, iar la recunoaşterea în grup l-a identificat ca fiind P.Şt.
Martorul a declarat că acest lucrător vamal i-a făcut semn conducătorului auto să coboare din maşină şi să meargă la el. Au discutat ceva, şi când şoferul s-a reîntors la maşină a afirmat nervos că acesta i-a cerut 200 dolari S.U.A. În continuare, şoferul a luat această sumă (în bancnote de câte 100) din cutia aflată între scaunele camionului, a pus-o în talonul camionului şi a mers la lucrătorul vamal. Când s-a întors le-a spus, lui şi lui A.C. că i-a înmânat suma lucrătorului vamal.
Şi martorul A.C. a declarat cu privire la discuţia şoferului cu lucrătorul vamal relativ la suma pretinsă care iniţial era de 300 dolari S.U.A., pentru ca apoi să accepte 200 dolari S.U.A.
Coroborând toate probele administrate în cauză, se poate concluziona cu certitudine că acestea converg către reţinerea vinovăţiei inculpatului, fiind lipsită de temei susţinerea instanţei de apel că probele administrate la urmărirea penală nu creează convingerea că reflectă adevărul, că recunoaşterea din grup nu ar fi relevantă datorită stării de oboseală a martorilor, şi că, în sfârşit nu s-au găsit banii presupuşi a fi obiectul material al mitei. Nimic nu justifică înlăturarea tuturor probelor din dosar ca fiind îndoielnice şi lipsite de relevanţă şi reţinute ca exprimând adevărul doar declaraţiile inculpatului care, este ştiut că pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză, ceea ce nu este cazul în speţă. Trebuie apreciat care dintre declaraţii reflectă adevărul, declaraţia dată într-un moment foarte apropiat de producerea faptei, declaraţie în care se relatează exact cu lux de amănunte evenimentul şi o alta dată după scurgerea unui interval de timp şi în care se exprimă îndoiala cu privire la acelaşi aspect redat fidel în primele declaraţii, mai ales când acestea vizează recunoaşterea unei persoane.
La recunoaşterea din grup făcută la câteva minute după producerea evenimentului, M.A. şi M.M. au cunoscut fără ezitare pe inculpat, pentru ca, la instanţă să afirme M.A. „pare să fie cea (persoana) căreia i-am dat bani însă nu am siguranţă că este inculpatul”.
Aceeaşi îndoială cu privire la persoana inculpatului şi-a manifestat şi martorul M.M.
Între această incertitudine cu privire la persoana inculpatului exprimată de martori în instanţă şi certitudinea cu privire la acelaşi aspect exprimată în faza de urmărire penală în declaraţiile luate imediat după petrecerea evenimentului, instanţa trebuie să aprecieze care dintre acestea exprimă adevărul.
În raport de dispoziţiile care reglementează aprecierea probelor potrivit cărora probele nu au o valoare mai dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se formează în urma examinării tuturor probelor administrate, se poate conchide că vinovăţia inculpatului a fost dovedită.
Pentru săvârşirea faptei de luare de mită se va aplica inculpatului o pedeapsă la individualizarea căreia se va ava în vedere gradul concret de pericol social al faptei, împrejurările săvârşirii acesteia şi persoana inculpatului, astfel încât, pedeapsa aplicată să fie aptă să conducă eficient la realizarea scopului ei astfel cum este circumscris în dispoziţiile art. 52 C. pen.
Se vor face în cauză aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), precum şi art. 254 alin. (3) C. pen.
Aşa fiind, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, urmând a casa Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 239 din 22 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu în sensul considerentelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 863 din 23 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, privind pe inculpatul P.Şt.D.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 239 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Giurgiu.
În baza art. 254 alin. (1) C. pen., condamnă pe inculpat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Face aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 254 alin. (3) C. pen., confiscă suma de 200 dolari S.U.A. şi obligă pe inculpat să plătească statului echivalentul acestei sume în lei.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 3 iulie 2002, la 2 august 2002.
Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 5.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3695/2003. Penal. Art.211, 208, 209 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 3697/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
