CSJ. Decizia nr. 39/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE
SECTIA PENALA
Decizia nr. 39/2003
Dosar nr.4089/2002
Sedinţa publică din 8 ianuarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr.466 din 30 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II-a penală.
S-a prezentat recurentul inculpat, în stare de arest, asistat de avocat G.D., apărător desemnat din oficiu.
A lipsit intimata parte civilăS.C.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate, schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art.215 din Codul penal în infracţiunea prevăzută de art.213 din Codul penal şi reducerea pedepsei aplicate.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului, întrucât din actele dosarului rezultă că inculpatul a săvârşit infracţiunea pentru care a fost condamnat, iar pedeapsa a fost just individualizată.
Inculpatul declară că este de acord cu susţinerile apărătorului său.
CURTEA
Asupra recursuluipenal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.226 din 20 martie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia II-a penală a condamnat peI.G.la 11 aniînchisoareşi5 aniinterzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi b, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.215 alin.2, 3 şi 5 din Codul penal.
În baza art.288 alin.1 din Codul penal a mai fost condamnat acelaşi inculpat la 6 ani închisoare.
În baza art.291 din Codul penal a fost condamnat inculpatul la 6 luni închisoare.
În baza art.293 din Codul penal a fost condamnat inculpatul la 6 luni închisoare.
În baza art.33 lit.a şi art.34 lit.b din Codul penal s-au contopit pedepsele aplicate în cauză, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a şi bC.pen.
S-a făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.
În baza art.88 din Codul penal s-a computat prevenţia inculpatului de la 9 iulie 2000 la 20 martie 2003.
În baza art.350 din Codul de procedură penală s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art.14 raportat la art.346 din Codul de procedură penală cu referire la art.998 din Codul civil a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile S.C., domiciliată în Franţa, Paris, 16-ièm 108, str.Michel Ange, echivalentul în lei la cursul B.N.R de la data executării sumei de 157.000 USD, reprezentând contravaloarea bunurilor (mobilier şi alte obiecte de artă) de care a fost deposedată prin săvârşirea infracţiunilor deduse judecării.
În baza art.348 din Codul de procedură penală s-a dispus anularea actelor falsificate de inculpat.
În baza art.191 din Codul de procedură penală a fost obligat inculpatul la 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 300.000 lei onorariul pentru avocatul din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
S-a reţinut că, inculpatul I.G. a cîştigat încrederea părţii vătămate S.C., printr-o comportare mai mult decît binevoitoare, şi împreună cu făptuitorul D.I., după ce se prezentaseră părţii vătămate sub o identitate falsă, s-au oferit să transporte la Paris, mobila moştenită de victimă, în urma decesului fratelui acesteia.
Inculpatul, în vederea transportării mobilei în bune condiţii, a întocmit, împreună cu partea vătămată, un inventar al mobilei, făptuitorulD.I. (care s-a prezentat sub numele de E.D.), urmând să o însoţească, pe durata transportului şi să o anunţe pe victimă despre locul exact de unde putea să o ridice, în scest scop oferindu-i şi un număr de telefon dinParis, pentru a putea fi contactat.
În cursul cercetării judecătoreşti a fost audiată partea vătămată, care s-a constituitpartecivilă,cusumade5.500.000.000leidespăgubir.
materiale. Totodată şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale, arătînd că inculpatul s-a prezentat sub numele de Ionescu Dan şi că împreună cu alt bărbat, care s-a prezentat sub numele de Edi Vasilescu şi o femeie, pe care au prezentat-o drept secretara directorului firmei, au vizitat-o frecvent, oferindu-se să se ocupe de transportul mobilei, pe care o moştenise de la fratele său. A mai arătat partea vătămată că inculpatul s-a oferit să îi intermedieze şi vînzarea unei case, iar prin comportamentul ireproşabil avut, a reuşit să îi cîştige încrederea, fiind convinsă că transportul mobilei se va efectua, cu atît mai mult cu cît inculpatul a întocmit un inventar al bunurilor ce urmau să fie transportate.
Inculpatul, audiat în faţa instanţei şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi a arătat că nu a săvîrşit infracţiunile pentru care este cercetat, ci a fost la rîndul său victima unei neînţelegeri, mobila părţii vătămate fiind transportată în Franţa, de către „E.V.”, preţul deplasării, în sumă de 2000 USD, fiind suportat chiar de către el.
Împotriva acestei hotărîri, au formulat apel inculpatul I.G. şi partea civilă S.C.
Inculpatul a criticat sentinţa pentru netemeinicie sub aspectul individualizării pedepselor aplicate.
Partea civilă, în apelul său, a solicitat să-i fie restituite bunurile în natură, iar în subsidiar, obligarea inculpatului la plata contravalorii acestora.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II- a penală, prin Decizia nr.466 din 30 iulie 2002, a respins, ca nefondate apelurile inculpatului şi părţii civile, a computat prevenţia pentru inculpat de la 9 iulie 2000 la 30 iulie 2002 şi a obligat pe apelanţi la plata cheltuielilor judiciare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.G., care, prin apărătorul său, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art.215 din Codul penal în cea prevăzută de art.213 din Codul penal şi reducerea pedepsei aplicate.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar se constată că instanţele de judecată au reţinut temeinic situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu probele administrate în cauză, făcând şi o încadrare corectă faptelor.
Susţinerile inculpatului, în sensul că, a achitat preţul transportului, că mobila a fost transportată în Franţa, iar el nu are cunoştinţă despre intenţia celuilalt făptuitor de a-şi însuşi bunurile, după cum şi afirmaţiile potrivit cu care nu şi-a însuşit bunurile nici un bun aparţinînd părţii vătămate sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză.
Inculpatul a recunoscut să s-a prezentat părţii vătămate, sub o altă identitate.
Din declaraţiile martorilor coroborate cu cea a părţii vătămate, rezultă că inculpatul a depus eforturi pentru a se prezenta ca o persoană decentă, credibilă, cîştigîndu-i victimei încrederea.
Totodată, din procesul verbal de confruntare dintre inculpat şi victimă, a rezultat, înţelegereaavutăcuD.I.,însensul valorificării mobilierului şi împărţirii, în mod egal, a sumei obţinute. De altfel, la domiciliu inculpatului au fost găsite obiecte predate de partea vătămată pentru a fi transportate.
Împrejurarea că inculpatul nu şi-a însuşit mobila transportată de celălalt făptuitor sau banii reprezentînd contravaloarea acesteia nu are relevanţă în cauză, infracţiunea de înşelăciune subzistând şi în situaţia în care inducerea în eroare are drept scop obţinerea unui folos material injust pentru o altă persoană.
Avînd în vedere aceste probe în mod corect au reţinut instanţele că inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.2,3 şi 5 din Codul penal.
Stabilită fiind vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a aplicat acestuia o pedeapsă just individualizată, în conformitate cu dispoziţiile art.72 din Codul penal şi proporţională cu pericolul social al faptei comise.
Pentru considerentele arătate, având în vedere că verificînd Decizia atacată în raport şi cu prevederile art.3859 alin.3din Codul de procedură penală, nu se constată existenţa şi a altor motive care să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat de inculpat este nefondat şi va fi respins, ca atare, în temeiul art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv a onorariului pentru apărarea din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Totodată se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatul timpul arestării preventive, la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.G. împotriva deciziei penale nr.466 din 30 iulie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia II–a penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 9 iulie 2000 la 8 ianuarie 2003.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 388/2003. Penal. întrerupere executare... | CSJ. Decizia nr. 390/2003. Penal → |
|---|
