CSJ. Decizia nr. 3955/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3955/2003
Dosar nr. 2619/2003
Şedinţa publică din 23 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 139 din 1 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Argeş a fost condamnat inculpatul P.G. la 12 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a dedus perioada executată începând cu data de 11 noiembrie 2002.
S-a prelungit măsura arestului preventiv cu încă 30 de zile, iar în baza art. 118 lit. d) C. pen., s-a confiscat de la inculpat suma de 10.000 lei prin obligarea acestei sume către stat.
S-a luat act că partea vătămată P.T. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, în data de 9 noiembrie 2002, după ce a consumat băuturi alcoolice, inculpatul a pătruns în locuinţa părţii vătămate P.T., în vârstă de 88 de ani, căreia prin violenţă, i-a sustras un radio-casetofon şi suma de 10.000 lei. Cu această ocazie inculpatul a produs părţii vătămate traumatisme care au necesitat 15 zile îngrijiri medicale pentru vindecare.
Inculpatul nu a recunoscut fapta deşi radio-casetofonul a fost găsit asupra sa, apărându-se că l-a cumpărat de la o persoană rămasă necunoscută.
Împotriva sentinţei a formulat apel inculpatul P.G., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică şi susţinând că nu a comis fapta pentru care a fost condamnat.
Prin Decizia penală nr. 130/ A din 15 mai 2003, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul P.G., apreciind că sentinţa criticată este legală şi temeinică atât în ceea ce priveşte vinovăţia reţinută în sarcina inculpatului pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat, cât şi referitor la cuantumul pedepsei aplicate.
Împotriva acestei decizii ca şi a hotărârii pronunţată de prima instanţă, a declarat recurs inculpatul P.G., care prin apărătorul său le-a criticat pentru motivele de casare prevăzute de art. 3859 pct. 171 şi 14 C. proc. pen., referitoare la greşita condamnare pentru infracţiunea dedusă judecăţii în condiţiile în care nu el este autorul infracţiunii şi la greşita individualizare a pedepsei.
Recursul declarat este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, instanţa supremă le apreciază nefondate pentru următoarele considerente:
Astfel, referitor la nelegalitatea hotărârilor pronunţate care vizează greşita condamnare a inculpatului, se constată că, din probele administrate la dosarul cauzei, respectiv declaraţiile testimoniale ale martorilor P.Ş. şi G.M.S. care l-au identificat cu lux de amănunte pe inculpat şi care au ajuns la faţa locului imediat după comiterea faptei, precum şi împrejurarea că inculpatul a fost depistat cu bunul sustras asupra sa şi că acesta nu a reuşit să-şi dovedească susţinerile, potrivit cărora radiocasetofonul ar fi fost „cumpărat", de la o persoană necunoscută, demonstrează cu certitudine vinovăţia inculpatului, apărările formulate fiind doar de natură a se sustrage răspunderii penale şi consecinţelor condamnării.
Referitor la cea de-a doua critică formulată care vizează netemeinicia hotărârilor pronunţate, instanţa supremă o consideră de asemenea nefondată, având în vedere gradul concret de pericol social al infracţiunii săvârşite, modalitatea în care aceasta a fost comisă asupra unei persoane în vârstă de 88 de ani, căreia inculpatul i-a produs leziuni pentru a cărei vindecare i-au fost necesare 15 zile de îngrijiri medicale, iar nu în ultimul rând, atitudinea procesuală nesinceră a acestuia care în ciuda probelor evidente a negat săvârşirea faptei, dar şi starea de recidivă postcondamnatorie pentru acelaşi gen de infracţiuni cu cea din prezenta cauză, au îndreptăţit instanţele să aplice o pedeapsă în cuantumul arătat, în cauză neconstatându-se temeiuri noi care să conducă la o reindividualizare, situaţie în care, şi pentru acest motiv recursul inculpatului se va respinge ca atare.
În concluzie, pentru considerentele mai sus expuse, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsă perioada executată în arest preventiv de la 11 noiembrie 2002 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva deciziei penale nr. 130/ A din 15 mai 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Deduce din pedeapsă reţinerea şi arestarea preventivă de la 11 noiembrie 2002 la 23 septembrie 2003.
Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 400.000 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 septembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 394/2003. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 3956/2003. Penal → |
|---|
