CSJ. Decizia nr. 442/2003. Penal. Art.254, 255 c.pen. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 442/2003
Dosar nr. 2509/2001
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 134 din 2 octombrie 2000, Tribunalul Suceava a condamnat pe inculpatul H.H.M. la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c) C. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen.
S-a reţinut, în esenţă, că, în luna iulie 1993, inculpatul H.H.M., în calitate de prim-vicepreşedinte al Băncii „D.F.” filiala Cluj şi preşedinte al Comitetului de credit şi risc, a pretins şi primit în schimbul înlesnirii obţinerii unui credit de 225.000.000 lei de la inculpatul A.D. (condamnat în aceeaşi cauză) suma de 25.000 dolari S.U.A.
Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 154 din 15 mai 2001, a respins apelul inculpatului H.H.M.
Prin recursul declarat, inculpatul a solicitat, în esenţă, restituirea cauzei la parchet, iar în subsidiar, achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., invocând următoarele:
- urmărirea penală s-a efectuat cu încălcarea prevederilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., întrucât în perioada septembrie 1997 – 5 iunie 1998, actele de cercetare s-au efectuat de organele de poliţie şi nu de procuror, cum prevăd dispoziţiile textului de lege menţionat, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 C. proc. pen.;
- au fost încălcate prevederile Legii nr. 83/1992 care au stabilit, în cazul infracţiunilor de corupţie, un termen maximum de 40 zile pentru durata urmăririi penale, ceea ce, în opinia recurentului atrage, de asemenea, sancţiunea nulităţii absolute;
- măsura arestării preventive a fost dispusă în urma declaraţiei luată „prin forţă şi şantaj” lui A.D., de către organele de poliţie, necompetente să efectueze urmărirea penală;
- au fost nesocotite şi încălcate dispoziţiile art. 2 C. proc. pen., privind legalitatea incriminării, precum şi dispoziţiile art. 41 şi art. 266 C. pen., prin aceea că în rechizitoriu, aceeaşi faptă, reţinută în sarcina lui A.D. a fost calificată greşit, ca întrunind elementele constitutive a două infracţiuni distincte (folosirea cu rea-credinţă a creditului societăţii şi dare de mită);
- rechizitoriul a fost conceput de un procuror, iar apoi, a fost confirmat în fals de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, însă aceştia nu îndeplinesc cerinţele legale prevăzute de Legea nr. 92/1002 pentru a întocmi şi confirma asemenea acte;
- soluţia de condamnare este greşită întrucât în realitate, în cauză, a avut loc doar un „împrumut făcut la vedere şi prin acte bancare”, faptă care este de natură civilă;
- oricum, fapta a fost greşit încadrată în infracţiunea de luare de mită, deoarece, ceea ce se pretinde este exercitarea unei influenţe din partea inculpatului recurent asupra lui G.M., care a acordat creditul;
- chiar şi în ipoteza în care s-ar accepta teza infracţiunii de luare de mită, fapta nu putea fi încadrată în dispoziţiile art. 254 alin. (2) C. pen., întrucât inculpatul nu era „funcţionar cu atribuţii de control”.
În urma examinării lucrărilor şi probelor dosarului, rezultă că recursul inculpatului H.H.M. nu este fondat.
Instanţa de fond, prin sentinţa temeinic motivată şi instanţa de apel, prin Decizia care a confirmat-o în privinţa faptei imputate inculpatului recurent, au reţinut corect faptele şi vinovăţia inculpatului H.H.M. dovedite prin probele existente la dosar, au dat acestora o încadrare juridică corespunzătoare şi au aplicat o pedeapsă just individualizată.
Actele de urmărire penală s-au efectuat de procurori, începând de la data de 4 iunie 1998 şi până la 23 iunie 1998, când a fost întocmit rechizitoriul.
Unele acte, respectiv, declaraţii care iniţial au fost luate de către organele de poliţie unor persoane, au fost refăcute ulterior, prin reascultarea acestor persoane de către procuror astfel că, în cauză, nu se poate susţine că ar fi fost încălcate prevederile art. 209 alin. (3) C. proc. pen., şi că ar opera nulitatea absolută prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.
Nulitatea absolută nu poate opera nici privitor la pretinsa nerespectare a termenului de 40 de zile de efectuare a urmăririi penale, prevăzută de Legea nr. 83/1992 pentru că, pe de o parte, acest termen nu are caracterul unui termen imperativ, care să atragă, în caz de nerespectare, potrivit legii, această sancţiune, iar pe de altă parte, este de observat că, în realitate, în cauză, acest termen nici nu a fost depăşit (urmărirea penală a fost începută la 4 iunie 1998, iar rechizitoriul a fost întocmit la 23 iunie 1998).
Nu s-a dovedit că declaraţia dată de inculpatul A.D. i-a fost luată acestuia prin „forţă şi şantaj” şi că, deci, aceasta trebuie înlăturată, ca fiind lipsită de valoare probatorie pentru încălcarea prevederilor art. 68 C. proc. pen.
De altfel, acesta şi-a menţinut declaraţiile făcute la data de 4 iunie 1998 în cursul urmăririi penale la procuror şi în şedinţa publică, în faţa instanţei unde, confirmând relatările de la procuror, a arătat: „la sfârşitul lunii iunie 1993 m-am adresat inculpatului H.M., vicepreşedinte pe atunci al B.D.F., căruia i-am solicitat să-mi înlesnească obţinerea unui credit de 225.000.000 lei. Acesta mi-a răspuns că mă ajută, însă, e necesar să-l ajut şi eu, întrucât are nevoie de o sumă de 210.000.000 lei. Nu am discutat în momentul respectiv, ce anume reprezintă suma respectivă (împrumut sau alt folos).
Cum nu aveam alte posibilităţi de a dobândi suma respectivă, în acel moment am semnat şi ştampilat o dispoziţie de plată, în alb, pe care i-am înmânat-o inculpatului H. La începutul lunii august, în momentul în care am solicitat extrasul de cont, am constatat că, din creditul acordat, suma de 20.075.000 lei fusese virată într-un alt cont, dar mi-am dat seama ce s-a întâmplat”.
Împrejurările în care a avut loc pretinderea şi primirea sumei de 25.000 dolari S.U.A. de către inculpatul H.H.M. de la inculpatul A.D., în schimbul înlesnirii obţinerii fără garanţii de către acesta a creditului de 225.000.000 lei, au fost descrise în mod amănunţit în cuprinsul sentinţei penale nr. 134 din 2 octombrie 2000 a Tribunalului Suceava, care explică corect întreaga activitate infracţională desfăşurată în perioada 29 iulie 1993 – 3 august 1993, dovedită prin probele administrate în cauză, temeinic şi corect analizate în considerentele hotărârii instanţei de fond.
În ceea ce priveşte întocmirea rechizitoriului şi confirmarea acestuia, în raport de dispoziţiile Codului de procedură penală, aceste acte nu apar afectate de încălcări care să atragă nulitatea absolută.
Încadrarea juridică dată faptei, în infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., este corectă, activitatea inculpatului, corect descrisă în hotărârile atacate, întrunind elementele constitutive ale acestei infracţiuni şi nu ale celei de trafic de influenţă. În concret, solicitarea de acordare a creditului de 225.000.000 lei, fără garanţii, i-a fost adresată direct inculpatului H.H.M., în calitatea sa de vicepreşedinte al băncii şi de preşedinte al Comitetului de credit şi risc, calităţi în care i-au permis să dispună persoanelor din subordine, întocmirea urgentă a tuturor actelor în felul în care s-a procedat şi obţinerea rapidă a creditului. Evident că aceste calităţi ale inculpatului conţineau, în structura atribuţiilor sale şi prerogative de control, ceea ce explică şi justifică reţinerea formei calificate a infracţiunii de luare de mită.
Pentru aceste considerente şi pentru cele temeinic şi amplu arătate în cuprinsul sentinţei şi deciziei, care urmează a fi menţinute, Curtea constată că recursul nu este fondat şi, pe cale de consecinţă, că se impune respingerea lui.
Este de menţionat că nu au fost constatate nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.H.M. împotriva deciziei penale nr. 154 din 15 mai 2001 a Curţii de Apel Suceava.
Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2003.
← CSJ. Decizia nr. 4419/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 4421/2003. Penal → |
---|