ICCJ. Decizia nr. 5071/2003. Penal. Art.257 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.5071/2003
Dosar nr.2575/2003
Şedinţa publică din 7 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 29 din 27 ianuarie 2003, Tribunalul Bihor, în baza art. 257 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpatul H.M.C. la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei inculpatului pe durată prevăzută de art. 82 C. pen. şi i-a atras atenţia acestuia, conform art. 359 C. proc. pen.
A dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestului preventiv, la zi.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 8.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În rechizitoriu se arată că probabil, în data de 8 mai 2001, în jurul orelor 16,00, inculpatul H.M.C. i-a vizitat pe bunicii lui O.A., aflat în stare de arest preventiv, respectiv pe numiţii O.P. şi O.D., la domiciliul acestora din localitatea Sânmartin, judeţul Bihor şi, intrând în curtea imobilului, printre alte discuţii, le-a solicitat acestora suma de 4.000 mărci germane, pentru ca nepotul lor să fie pus în libertate. Întrebat fiind, inculpatul a afirmat faţă de aceştia că banii trebuie să ajungă la judecător, iar în cazul în care nu se va plăti această sumă, nepotul lor nu va fi pus în libertate. O.P., aflat în dubiu, a refuzat să achite această sumă, afirmând că va plăti când nepotul lor va fi pus în libertate, convenind însă, că se vor întâlni a doua zi, la instanţă. Inculpatul a fost însoţit de concubina sa S.T., care însă a rămas în maşină şi nu a participat la discuţii. Tot în rechizitoriu se arată că inculpatul s-a deplasat în aceeaşi zi la Băile Felix, la chioşcul de difuzare a presei, unde lucra mama arestatului O.A., numita O.C., pe care a abordat-o în acelaşi mod, solicitându-i şi acesteia să-i achite suma de 4.000 mărci germane, justificându-i şi ei că suma va fi dată judecătorului, pentru ca fiul ei să fie pus în libertate. O.C. i-a spus că, în primul rând, că nu posedă o asemenea sumă şi, când inculpatul s-a oferit să dea el banii, cu condiţia unei garanţii imobiliare, a fost refuzat.
În rechizitoriu, se mai menţionează denunţul avocatului M.P., care a luat cunoştinţă de fapta inculpatului, de la rudele lui O.A. şi a învederat-o, iniţial, instanţei de judecată, când a afirmat că s-au cerut bani pentru punerea în libertate a inculpatului O.A., precum şi declaraţia procurorului de şedinţă de la acel termen, G.V.G., care confirmă declaraţia de mai sus.
În cauză au fost audiaţi martorii O.C. şi O.P. care şi-au menţinut declaraţiile aşa cum au fost reţinute pe scurt în rechizitoriu, precum şi declaraţiile martorului S.A. care arată că din spusele mamei prietenului său O.A. cunoaşte că inculpatul a venit la ea pentru a-i cere o sumă de bani pentru punerea în libertate a fiului ei şi că aceasta i-a spus că inculpatul s-a dus şi la părinţii ei pentru a-i cere acelaşi lucru.
Din declaraţia martorei S.T., concubina inculpatului, se reţine că aceasta a fost prezentă în maşină când au plecat bunicii lui O.A., unde au oprit pe pod şi unde inculpatul a coborât şi a stat de vorbă cu martorul O.P.
Martora susţine că a auzit conversaţia dintre cei doi, deşi rămăsese în maşină, care era decapotabilă, şi a reţinut că s-a discutat despre faptul că pot fi ajutaţi dacă au nevoie de bani pentru a trimite un pachet sau pentru alte nevoi, dar nu s-a pomenit, susţine martora, despre nici o sumă de bani, care ar fi trebuit săajungă la vreun magistrat, pentru ca O.A., să fie pus în libertate. Martora mai arată că, într-adevăr, au fost şi în Băile Felix şi au trecut şi pe la chioşcul de ziare unde lucra mama lui O.A., din întâmplare, şi că inculpatul a întrebat-o despre fiul ei, fără a face referiri despre nici o sumă de bani.
Apelul declarat de inculpatul H.M.C. împotriva acestei sentinţe a Tribunalului Bihor, a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Oradea, secţia penală, prin Decizia nr. 105/A/ din 15 mai 2003.
Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs inculpatul H.M.C., criticând-o, pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, de către instanţa de apel, deoarece:
- deşi infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., este de competenţa de cercetare a Parchetului Naţional Anticorupţie, iar judecarea trebuie să se facă de complete specializate, judecata s-a făcut cu încălcarea compunerii instanţei, ceea ce constituie nulitate absolută;
- nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au reţinut în hotărârile pronunţate o stare de fapt proprie, cu analiza probelor administrate, ci au preluat doar starea de fapt prezentă în rechizitoriu, care a avut în vedere actele de la urmărirea penală;
- s-a reţinut în sarcina inculpatului că a pretins bani pentru a interveni pe lângă un avocat, în vederea obţinerii unei soluţii de punere în libertate. În cauză, lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen., deoarece, avocatul nu este competent să dea o asemenea soluţie. Era necesar să administreze probe că inculpatul a dus în eroare pentru a se crede că are influenţă pe lângă judecătorii din completul de judecată, astfel, fapta neputând constitui infracţiunea de trafic de influenţă.
Apărarea inculpatului a mai susţinut că avocatul M.I.I., despre care se afirmă că este în bune relaţii cu persoanele de care depinde punerea în libertate a inculpatului O.A.V. a fost achitat de Tribunalul Caraş – Severin – Reşiţa, în dosarul penal nr. 4692/P/2002, prin sentinţa penală nr. 43 din 7 aprilie 2003, pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen. Aşa fiind, n-ar fi de conceput ca inculpatul H.M.C. să fie condamnat pentru aceeaşi faptă, pentru care avocatul M.P. a fost achitat. Fiind vorba de acelaşi obiect al infracţiunii prevăzute de art. 257 C. pen., în cele două dosare, pentru a nu se pronunţa hotărâri ireconciliabile, s-ar impune, în speţă, casarea cu trimitere, spre rejudecare.
Recursul este nefondat.
Nici unul dintre motivele invocate nu este de natură a duce la casarea hotărârii atacate. Astfel, susţinerea că, în speţă, ar fi vorba de o nulitate absolută, a hotărârii pronunţate de instanţa de apel, datorită compunerii greşite a completului de judecată, nu se confirmă. Din moment ce membrii completului de judecată au fost desemnaţi să judece cauza, având ca obiect infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen., infracţiunea, din categoria celor de corupţie, de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, este evident că cei desemnaţi să judece, au format un complet specializat, în sensul legii, judecata fiind făcută astfel, cu respectarea legii.
Nu este riguros exact, nici ce se pretinde prin motivul doi de recurs, în sensul că instanţele, de fond şi apel, n-ar fi reţinut o stare proprie de fapt, preluând situaţia de fapt descrisă în rechizitor. Însuşirea de către instanţe, a stării de fapt reţinute de rechizitoriu face ca ea să devină a instanţelor de judecată semnificând unitatea de vedere dintre parchet şi instanţe, în evaluarea şi interpretarea probelor. Ea nu înseamnă stabilirea faptelor numai în baza probelor administrate la urmărirea penală ci, fie, concordanţa acestor probe cu cele administrate în cadrul anchetei judecătoreşti, fie, neconcordanţa dintre cele două categorii de probe şi, reţinerea, de către instanţe, ca mai credibile, în concordanţă cu adevărul, a probelor administrate la urmărirea penală.
De asemenea, neîntemeiat este şi motivul referitor la faptul că, în speţă, n-ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 C. pen. Infracţiunea în discuţie nu este o infracţiune cu subiect calificat, ea putând fi comisă de orice persoană care primeşte ori pretinde bani sau alte foloase ori acceptă promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, ca persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Prin urmare, inculpatul poate fi subiect al infracţiunii şi el poate s-o comită nu numai, pretinzând că are influenţă directă asupra judecătorului ci şi indirect, printr-un intermediar, în speţă, printr-un avocat, influent ori nu, faţă de judecătorii din completul de judecată.
În sfârşit, nici motivul al patrulea, invocat în favoarea casării cu trimitere spre rejudecare, pentru a nu se pronunţa o hotărâre contradictorie, cu cea pronunţată în cazul avocatului M.P., nu poate fi primit.
Conform art. 317 C. proc. pen., judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana arătată în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Nici un text din procedura penală nu îndreptăţeşte instanţa de judecată să acţioneze în dosarul în care este legal sesizată, în funcţie de ceea ce se întâmplă, într-un alt dosar, cu un alt obiect propriu, de judecată.
În raport de cele arătate, Curtea va trebui să observe că recursul de faţă, declarat de inculpatul H.M.C. este nefondat şi să-l respingă, ca atare, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinând, astfel, hotărârea atacată.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul H.M.C. împotriva deciziei penale nr. 105/ A din 15 mai 2003 a Curţii de Apel Oradea.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5070/2003. Penal. Art.20 rap. la art.174, 175... | ICCJ. Decizia nr. 5072/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs → |
|---|
