CSJ. Decizia nr. 924/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE
SECTIA PENALA
Decizia nr.924/2003
DOSAR NR.3053/200.
Sedinţa publică de la 21 februarie 2003
S-a luat în examinare recursuldeclarat de inculpatul N.O., împotriva deciziei penale nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
S-a prezentat recurentul inculpat N.O., aflat în stare de libertate, asistat de avocat A.I., apărător desemnat din oficiu, lipsă fiind intimata parte vătămată.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului declarat, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea dosarului primei instanţe pentru completarea probatoriului în vederea stabilirii cu certitudine a vinovăţiei inculpatului, ori a achitării acestuia în situaţie contrară.
Procurorul a pus concluzii de respingere a recursului declarat ca neântemeiat, susţinând că, probatoriul administrat la dosarul cauzei este complet şi în măsură să confirme vinovăţia inculpatului.
Inculpatul, în ultimul cuvânt acordat a arătat că este nevinovat.
CURTEA
Asupra recursuluide faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.92 din 11 martie 2002 a Tribunalului Brăilaa fost condamnat inculpatul N.O.la pedeapsa de 5 ani închisoarepentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.d şi e, cu aplicarea art.37 lit.b din Codul penal.
Sub aspectul laturii civile, în baza art.14 şi 346 din Codul de procedură penală combinate cu art.998 din Codul civil, inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile D.M. suma de 2.500.000 leicu titlu de despăgubiri civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
În ziua de 4 decembrie 2000, în jurul orelor 15,00, partea vătămată D.M.a plecat de la domiciliul său cu intenţia de a căuta un preot pentru a-i sfinţi locuinţa. Pe drum s-a întâlnit cu un tânăr identificat ulterior în persoana martorului L.R.I., împreună cu care s-a deplasat în piaţă unde au consumatbăuturialcoolice,consumaţiafiindachitatădepartea vătămată. După acest moment cei doi s-au îndreptat spre o capelă unde partea vătămată a discutat cu un preot şi s-au reîntors în piaţă pentru a continua să consume băuturi alcoolice.
La un moment dat a apărut şi inculpatul N.O. carecunoştea din vedere pe martorul L.R.I., toţi trei consumând diferite băuturi alcoolice, plata făcându-se şi de această dată de partea vătămată.
Cu acest prilej inculpatul a observat că partea vătămată dispune de bani, iar din discuţiile purtate a aflat unde locuieşte.
După ce au terminat consumaţia cei trei s-au despărţit, partea vătămată întârziind în piaţă pentru a cumpăra produse alimentare, după care a plecat spre casă.
În momentul când a ajuns în scara blocului partea vătămată a fost lovită de inculpat şi deposedată de bunuri în valoare de 2.500.000 lei, şi anumeunineldinaur îngreutatede8 gr,unportofel în care se aflau 250.000 lei şi un dolar SUA.
Situaţia de fapt expusăa fost stabilită pe baza plângerii părţii vătămate, proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, planşelor foto executate în cauză, raportului de constatare medico legală şi depoziţiilor martorilor L.I., A.F.M. şi D.M., probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Galaţi, prin Decizia penală nr.187 din 24 aprilie 2002, a respins apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea hotărârii atacate în ceea ce priveşte stabilirea vinovăţiei sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate cu trimitere spre rejudecare pentru completarea probelor, sau achitarea întrucât nu este vinovat de infracţiunea reţinută în sarcina sa.
Recursul nu este fondat.
Instanţele de fond şi de apel au stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatuluiîncadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textul de lege mai sus menţionat, administrând toate probele necesare, probe din care a rezultat că autorul infracţiunii de tâlhărie comisă împotriva părţii vătămate D.M. la data de 4 decembrie 2000 a fost inculpatul.
Referitor la primul motiv de recurs invocat Curtea constată că atât în faza de urmărire penală cât şi în cea de cercetare judecătorească au fost administrate probe certe de vinovăţie a inculpatului, respectiv au fost luate declaraţii părţii vătămate şi martorilor, s-au încheiat procese verbale cu ocazia recunoaşterii din grup şi inculpatul a fost supus la testul cu poligraf.
Potrivit art.62 din Codul de procedură penală, în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească, pe bază de probe, cauza sub toate aspectele.
Pe de altă parte conform art.3 din Codul de procedură penală în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptăşi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului, iar art.4 din acelaşi Cod obligă instanţa de judecată să aibă rol activ în desfăşurarea procesului penal.
În speţă, instanţa de fond a respectat aceste dispoziţii legale şi în baza rolului activ a administrat probele necesare în scopul stabilirii unei situaţii de fapt reale.
Astfel, pe baza readministrării probelor de la urmărirea penală, prima instanţă a încuviinţat toate probele solicitate de părţi, inculpatul rezumându-se să solicite doar probe în circumstanţiere (a se vedea încheiereadin 16 noiembrie 2001) după care a adoptat o poziţie de pasivitate şi nu s-a mai prezentat în instanţă la următoarele cincitermene, inclusiv la data judecării în fond a dosarului.
Mai mult, prima instanţă a dispus din oficiu audierea martorilor G.V. şi L.J.şi a luat măsura luării unui supliment de declaraţie inculpatului, care deşi citat pentru data de 11 martie 2002 nu s-a prezentat.
La rândul său, instanţa de control judiciar a verificat legalitatea şi temeiniciasentinţei apelate, constatând că nu există nici un motiv de desfiinţare a acesteia.
Rezultă, aşadar, că în cele două faze procesuale au fost administrate probele necesare, inclusiv cele solicitate de inculpat la instanţa de fond.
Referitor la această primă critică adusă hotărârilor pronunţate prin recursul declarat este de relevat că inculpatul nu a indicat nici în scris nici oral mijloacele de probă concrete ce vor mai trebui administrate şi concludenţa lor, rezumându-se la a solicita formal doar casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanţa de fond în raport de faptul că nu a recunoscut infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată, considerent pentru care nu se impune admiterea recursului din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatului, deşi acesta a negat constant infracţiunea reţinută în sarcina sa, faptul că el este autorul infracţiunii de tâlhărie rezultă din celelalte mijloace de probă.
Astfel, partea vătămată a menţionat în toate declaraţiile contextul în care l-a cunoscut pe inculpat, faptul că a consumat băuturi alcoolicecu acesta, inculpatul văzând că are bani şi locul unde îi ţine. Aceeaşi parte vătămată a precizat în declaraţiile date că în momentul în care a intrat în scara blocului a fost întâmpinată de inculpat care i-a aplicat multiple lovituri în zona feţei până ce a doborât-o la pământ şi i-a luat mai multe bunuri.
Cu ocazia recunoaşterii din grup, partea vătămată l-a indicat fără ezitare pe inculpat ca autor al infracţiunii, iar martorii audiaţi au confirmat acest aspect.
Martorul L.R.I. a confirmat, la rându-i, cele arătate de partea vătămată şi a precizat că persoana cu care au consumat băuturi alcoolice în piaţă a fost „D”, numele sub care era cunoscut N.O., infirmându-se astfel susţinerea în sensul că nu are o cunoştinţă poreclită „U” şi că nu ar fi consumat vin împreună cu partea vătămată şi L.R.I.
Din procesele verbale încheiate cu ocazia confruntărilor între partea vătămată şi inculpat, precum şi între martorul L.R.I. şi făptuitor, rezultă, de asemenea, nesinceritatea inculpatului.
De altfel, din raportul de constatare tehnico – ştiinţifică privind detecţia psihologică a comportamentului simulat, efectuat de serviciul criminalistic din cadrul I.P.J Brăila rezultă că în evoluţia diagramelor poligraf corespunzător răspunsurilor inculpatului la întrebările critice au fost evidenţiate modificări ale stresului emoţionalsemnificativ caracteristice indiciilor comportamentului simulat.
Faptul că inculpatul nu a recunoscut infracţiunea (negând chiar şi prezenţa sa în compania victimei anterior momentului atacării acesteia) nu poate conduce la o altă concluzie decât cea reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel.
Potrivit art.63 alin.2 din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare mai dinainte stabilită.
Mijloacele de probă prevăzute de art.64 din acelaşi Cod pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând o distincţie în ceea ce priveşte valoarealor probantă după cum au fost administrate în faza de urmărire penală ori în aceea a judecăţii. Rezultă, aşadar, că instanţa este îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră necesare că exprimă adevărul.
Simpla negare de către inculpat a infracţiunii reţinute în sarcina sa, nu poate produce efecte juridice în ceea ce priveşte vinovăţia, atâta vreme cât situaţia de fapt a rezultat din toate celelalte probe ale dosarului.
Verificând şi din oficiu cauza, în conformitate cu dispoziţiile art.3859 alin.3din Coduldeprocedurăpenală,nuseconstatăvreunmotivde casare, inclusiv sub aspectul individualizării pedepsei instanţele având în vedere criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal, respectiv pericolul social concret al faptei săvârşite (pericolul rezultat din modul în care s-a derulat activitatea infracţională, din natura infracţiunii comise şi din consecinţele acesteia) şi persoana făptuitorului (care a negat infracţiunea, nu a cooperat cu instanţa de judecată, este recidivist, fiind anterior condamnat pentru alte infracţiuni grave, printre care falsul privind identitatea, viol, pentru ultima infracţiune fiind condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare prin sentinţa penală nr.1020 din 23 iunie 1992 a Judecătoriei Brăila.
În raport de considerentele arătate, Curtea constată că recursul declarat nu este fondat, motiv pentru care va fi respins în temeiul art.38515 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală.
Conform art.192 alin.2 din acelaşi Cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.O., împotriva deciziei penale nr.187/A din 24 aprilie 2002 a Curţii de Apel Galaţi.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 919/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 925/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
