Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 71/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 71/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 28-01-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA PENALA SI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 71/A/2015
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. I. P.
Judecător G. L. O.
Grefier C. M. N.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. este reprezentat de procuror I. N..
Pe rol fiind pronunțarea soluției în cauza penală cu numărul de mai sus privind apelul declarat de P. de pe lângă J. H. împotriva sentinței penale nr. 149/23.09.2014 pronunțată de J. H. în dosar penal nr._ .
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea pronunțată în ședința publică din 21 ianuarie 2015, când s-a stabilit termen de pronunțare la data de 28 ianuarie 2015, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C. DE A.
Deliberând asupra apelului penal de față, constată următoarele:
P. sentința penală nr. 149/23.09.2014, pronunțată de J. H., în dosarul nr._, a fost condamnat inculpatul T. E. D., fiul lui G. și E., născut în data de 16.10.1971, în orașul C., jud. H., domiciliat în orașul C., ., etajul 1, apartamentul 6, jud. H., CNP_, fără antecedente penale, la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art 41 al. 2 Codul penal din 1969, art. 5 din Codul penal, și art. 396 al. 10 din Codul de procedură penală,.
În baza art. 71 Cod penal din anul 1969 rap la art. 12 al. 1 din Legea 187/2012, s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin.1 lit. a teza a II-a și lit. b Cod penal din anul 1969, din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la executarea pedepsei aplicate prin aceasta.
În baza art. 81 Cod penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, a fost suspendată condiționat executarea pedepsei de 1 an închisoare pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit în condițiile art. 82 Cod penal din 1969.
În baza art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969 a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale.
În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 din Cod penal din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în condițiile săvârșirii unei noi infracțiuni în termenul de încercare, sau a neplății obligațiilor civile stabilite prin prezenta sentință.
În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 din Codul civil din 1865, a fost admisă acțiunea civilă a părții civile S. R. prin Agenția Națională de A. Fiscală reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice H., și a fost obligat inculpatul în solidar cu partea responsabilă civilmente . C., să-i plătească părții civile suma de 8331 lei reprezentând impozite și contribuții reținute la sursă și 4805 lei accesorii conform Codului de procedură fiscală.
În temeiul art. 13 al.1 din Legea nr. 241/2005 s-adispus comunicarea hotărârii Oficiului Național al Registrului Comerțului, iar in temeiul art. 6 alin. 1 din O.G. nr. 75/2001 privind organizarea si funcționarea cazierului fiscal, comunicarea acesteia Administrației Județene a Finanțelor Publice a Județului H., pentru efectuarea mențiunilor conform legii.
În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească 1100 lei cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut următoarele:
Din analiza actelor și a probelor administrate în cauză, instanța a reținut că starea de fapt descrisă în rechizitoriu se confirmă, în sensul că inculpatul în calitate de administrator al părții responsabile civilmente . C., deși a stabilit si reținut sumele datorate de societatea respectivă cu titlu de impozite și contribuții cu stopaj la sursă pentru perioada septembrie 2008- decembrie 2010, nu a procedat la vărsarea acestora către bugetul de stat. Inculpatul, cu intenție, nu au procedat la vărsarea către bugetul de stat a sumelor reținute cu titlu de „stopaj la sursa", întrucât din bilanțurile și balanțele întocmite de societate, rezultă că în această perioadă s-au înregistrat venituri cu mult peste impozitele și contribuțiile datorate, însă au fost plătite alte datorii ale societății.
În drept, s-a arătat că fapta inculpatului care în calitate de administrator al părții responsabile civilmente . C., în perioada septembrie 2008-decembrie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, a reținut și nu a vărsat, cu intenție, la bugetul statului, în cel mult 30 de zile de la scadență, impozitele și contribuțiile cu reținere la sursă, în cuantum de 8078 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de reținere și nevărsare, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă, prevăzută de art. 6 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art. 41 al 2 din Codul penal din 1969.
Reținând vinovăția inculpatului, instanța a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii deduse judecății.
La individualizarea sancțiunilor și proporționalizarea acestora, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 72 alin. 1 Cod penal din 1969 și art. 52 Cod penal din 1969, identificat ca lege mai favorabilă în speță prin prisma modalității de executare a pedepsei.
În conformitate cu prevederile art. 72 Cod penal din 1969, instanța a avut în vedere, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, persoana inculpatului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală și limitele de pedeapsă stabilite de lege. Gradul de pericol social al faptei comise a fost apreciat în baza art. 181 alin. 2 Cod penal din 1969, urmând să se aibă în vedere modul și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit, împrejurările concrete în care s-a comis fapta, urmarea produsă, precum și persoana și conduita inculpatului.
Limitele de pedeapsă stabilite de lege pentru infracțiunea dedusă judecății care au fost avute în vedere în speță sunt de la 1 an la 3 ani sau amendă (prin aplicarea art. 13 al. 1 din Codul penal din 1969 privind legea penală mai favorabilă, ținând seama de împrejurarea că infracțiunile deduse judecății se pedepsesc în prezent cu închisoare de la 1 an la 6 ani, dar la data săvârșirii infracțiunilor, se pedepseau cu închisoare de la 1 an la 3 ani sau amendă). P. aplicarea în speță și a art. 396 al. 10 din Codul de procedură penală, limitele de pedeapsă în speță sunt de la 8 luni la 2 ani sau amendă.
Instanța a mai arătat că din extrasul după cazierul judiciar, rezultă că inculpatul nu are antecedente penale, însă simplul fapt că o persoană nu a mai fost condamnată, nu poate constitui circumstanță atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a din Codul penal din 1969.
Atitudinea procesuală sinceră a inculpatului care, în declarațiile sale din faza de urmărire penală și din cursul judecății, a recunoscut săvârșirea faptelor, nu poate constitui circumstanța atenuantă prev. de art. 74 alin. 1 lit. c Cod penal din 1969, întrucât inculpatul a recunoscut fapta doar după începerea urmăririi penale și fiind pus în fața unor probe pe care nu le putea tăgădui (evidențele contabile care dovedeau stabilirea și reținerea obligațiilor de plată a impozitelor/contribuțiilor și nevirarea acestora către buget precum și împrejurarea că societatea a avut venituri).
Deși prejudiciul produs de inculpat nu este mare (8331 lei obligații principale + 4805 lei accesorii), instanța a apreciat că aplicarea unei pedepse cu amenda nu este îndestulătoare în speță, fiind necesară aplicarea unei pedepse cu închisoarea peste minimul special prevăzut de lege, deoarece acesta nu a făcut niciun efort pentru repararea pagubei, deși din actele de la dosar rezultă că lucrează în străinătate. Plata de 212 lei efectuată de inculpat este simbolică dacă se raportează la prejudiciu.
În ceea ce privește pedeapsa accesorie, instanța a apreciat că raportat la natura și gravitatea infracțiunii săvârșite, împrejurările cauzei, persoana inculpatului, acesta este nedemn în exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit. a, teza a II-a și lit. b Cod penal din 1969, fiind justificată îndepărtarea acestuia de la activități ce presupun încrederea publică ori exercițiul autorității.
Având în vedere faptul că infracțiunea comisă este absolut independentă de aspectele referitoare la exercitarea funcției și profesiei sau legate de exercitarea autorității părintești, instanța a apreciat că nu se impune interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin.1 lit.c, d și e din Codul penal din 1969. De asemenea, instanța a apreciat că inculpatul nu este nedemn în exercitarea dreptului de a alege și prin urmare nu-i va interzice nici dreptul prevăzut de art. 64 alin. 1 lit. a teza a I a din Codul penal din 1969..
În ceea ce privește modalitatea de executare a pedepsei, s-a arătat că, în contextul probelor administrate, scopul educativ și preventiv al pedepsei poate fi atins și fără executarea efectivă a acesteia în regim de detenție, aplicarea pedepsei fiind un avertisment suficient de puternic pentru îndreptarea comportamentului social al inculpatului, care poate fi reintegrat social și reeducat și fără izolare în regim de detenție.
Instanța a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 81 alin. 1 Cod Penal din 1969, astfel că a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata unui termen de încercare de 3 ani, conform art. 82 din Codul penal din 1969. Întrucât pedepsele accesorii sunt alăturate pedepsei principale a închisorii, constând în interzicerea exercițiului unor drepturi pe durata executării pedepsei, iar instanța urmează a dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, în baza art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, instanța va suspenda executarea pedepselor accesorii pe durata termenului de încercare.
S-a considerat că suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de Codul penal din 1969 este mai favorabilă față de amânarea aplicării pedepsei prevăzută de Codul penal în vigoare, ținând seama de împrejurarea că în cadrul suspendării condiționate a executării pedepsei, condamnatul nu este supus niciunei măsuri de supraveghere și nu-i poate fi stabilită nicio obligație. În cazul amânării pedepsei, inculpatul ar trebui să respecte măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute de art. 85-86 din Codul penal.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, instanța a constatat că partea civilă S. R. prin Agenția Națională de A. Fiscală s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de_ lei, din care 8331 lei debite și 4805 lei accesorii la impozite și contribuții reținute la sursă de inculpat și nevirate la buget, datorate de partea responsabilă civilmente . C.. Sumele de plată pretinse de partea civilă au fost determinate pe baza declarațiilor privind obligațiile de plată la bugetul de stat depuse de partea responsabilă civilmente la organul fiscal și sintetizate prin procesul verbal de control efectuat de activitatea de inspecție fiscală, menționat mai sus, iar inculpatul nu le contestă.
Instanța a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea acțiunii civile prev. de art. 998 din Codul Civil din 1865, sub imperiul căruia s-a săvârșit fapta, potrivit căruia: cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. În speță, s-a dovedit fapta ilicită a inculpatului sub forma acțiunilor de reținere și nevirare la buget a impozitelor și contribuțiilor. A fost dovedit prejudiciul adus părții civile constând cuantumul contribuțiilor și impozitelor nevirate la buget la care se adaugă accesorii (dobânzi) pentru întârzierea la plată conform codului de procedură fiscală. A fost dovedită și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită a inculpatului și prejudiciul produs precum și vinovăția inculpatului sub forma intenției. Întrucât prejudiciul îi este imputabil și părții responsabile civilmente care datora sumele respective la bugetul de stat, în temeiul art. 1003 din Codul Civil din 1865, aceștia au fost obligați în solidar să-l repare.
Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel, în termenul prevăzut de art.410 alin.1 din Codul de procedură penală, P. de pe lângă J. H., solicitând desființarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, să se dispună condamnarea inculpatului pentru infracțiunea de stopaj la sursă, prin raportare la toate actele materiale cu care instanța de fond a fost legal învestită (septembrie 2008 - iunie 2011), interzicerea pentru inculpat și a exercitării dreptului de a fi administrator la o societate comercială, potrivit art. 64 alin. 1 lit. „c” din Codul penal din 1969 și obligarea acestuia la plata către partea civilă a accesoriilor calculate de la data deschiderii procedurii de insolvență a . C. - 04.09.2012 și până la data achitării în întregime a debitelor principale.
În motivarea apelului s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la toate faptele (actele materiale) cu care a fost sesizată, respectiv pentru întreaga perioadă septembrie 2008 - iulie 2011, în expunerea hotărârii de condamnare, la încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul T. E. D. a fost condamnat, făcându-se referire în mod explicit la actele materiale aferente perioadei septembrie 2008 - decembrie 2010 (perioada aferentă actului de începere a urmăririi penale, mai redusă decât perioada pentru care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și sesizarea instanței de judecată), cu prejudiciu reținut de 8.078 lei (inferior celui reținut în actul de sesizare și în constituirea de parte civilă), fără a se face nicio referire la actele materiale aferente perioadei ianuarie - iulie 2011, acte materiale cu care instanța a fost legal învestită.
S-a mai arătat că o altă inadvertență a hotărârii de condamnare provine din necorelarea laturii penale cu latura civilă, întrucât deși condamnarea a fost dispusă pentru actele materiale aferente perioadei septembrie 2008-decembrie 2010 (prejudiciu de 8.078 lei), în ceea ce privește latura civilă a procesului penal, instanța de judecată a obligat pe inculpat, în solidar cu partea responsabilă civilmente . C., la plata către partea civilă S. R. a sumei de 8.331 lei debite propriu - zise, aferente inclusiv lunilor ianuarie - iunie 2011, la care s-au adăugat accesoriile în sumă de 4.805 lei, aferente tot întregii perioade de stopaj la sursă, dovedindu-se astfel că doar în ceea ce privește latura civilă instanța a avut în vedere întreaga perioadă de stopaj al sursă, nu și în ceea ce privește latura penală.
In al doilea rând, s-a arătat că în mod nelegal instanța de judecată nu a interzis inculpatului și dreptul de a fi administrator la societăți comerciale, potrivit art. 64 alin. 1 lit. „c” din Codul penal din 1969, având în vedere că, în mod obiectiv, infracțiunea de stopaj la sursă este indisolubil legată de calitatea de administrator al unei societăți comerciale, calitate pe care de altfel inculpatul T. E. D. a și deținut-o și în exercitarea căreia a comis fapta dedusă judecății.
Al treilea motiv de apel se referă la faptul că instanța de judecată ar fi omis să oblige inculpatul la plata accesoriilor calculate până la momentul achitării în întregime a debitului datorat, deși acest lucru a fost solicitat de partea civilă S. R. prin Agenția Națională de A. Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice H., instanței de judecată, mai înainte de primul termen de judecată, prin adresa cu numărul 64.714/18.09.2014.
S-a apreciat că de la data deschiderii procedurii insolvenței, obligația de plată a accesoriilor revine doar inculpatului T. E. D., prin aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. 1 din Legea 85/2006 (text de lege la care face trimitere art. 1221 Cod procedură fiscală), care prevăd că „nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel de cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei procedurii” (raportat la faptul că . C. a intrat în insolvență începând cu data de 04.09.2012 ), precum și dispozițiile art. 119 și următoarele din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care prevăd că la debitele stabilite ca obligații de plată principale se percep dobânzi și penalități de întârziere calculate până la data achitării integrale a sumei.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma celor expuse, precum și din oficiu conform art.417 din Codul de procedură penală, C. de apel constată următoarele:
Din coroborarea probelor administrate în cursul urmăririi penale rezultă că starea de fapt reținută în hotărârea apelată este corectă, probatoriul fiind bine coroborat și interpretat.
Este dovedit în cauză că inculpatul T. E. D., în calitate de administrator al S.C. A. C. S.R.L. C., deși a stabilit si reținut sumele datorate de societatea respectivă cu titlu de impozite și contribuții cu stopaj la sursă pentru perioada septembrie 2008- decembrie 2010, în baza aceleiași rezoluții infracționale, nu a procedat la vărsarea acestora către bugetul de stat, în cel mult 30 de zile de la scadență, în condițiile în care din bilanțurile și balanțele întocmite de societate, rezultă că în această perioadă s-au înregistrat venituri cu mult peste impozitele și contribuțiile datorate, însă au fost plătite alte datorii ale societății.
Faptul că societatea a preferat să achite cu prioritate datoriile către diferiți furnizori sau cele cu administrarea firmei, nu îl exonera pe inculpat de obligațiile fiscale, cu atât mai mult cu cât neplata acestora poate avea consecințe deosebit de grave asupra angajaților, în ceea ce privește asigurările de sănătate, contribuțiile la sistemul de pensii etc.
În fața primei instanțe, înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul a declarat că recunoaște în totalitate săvârșirea faptelor, solicitând ca judecata să se facă în baza probelor administrate în timpul urmăririi penale potrivit procedurii simplificate prevăzute de art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală.
În acord cu prima instanță, C. de apel, în baza propriei analize a materialului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale, constată că din acesta rezultă că faptele există, constituie infracțiunea de stopaj la sursă în formă continuată și au fost săvârșite de inculpatul T. E. D. în forma și modalitatea reținute în actul de sesizare a instanței, cu următoarele precizări:
P. rezoluția din 22 iulie 2011 s-a dispus începerea urmăririi penale în cauză față de T. E. D. sub aspectul săvârșirii faptei de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal din 1969,constând în aceea că, în calitate de administrator al S.C. A. C. S.R.L. C., în perioada septembrie 2008- decembrie 2010, a acumulat debite la bugetul consolidat al statului în valoare totală de 8078 lei reprezentând impozite pe salarii și contribuții asigurări de sănătate reținute de la asigurați, care nu au fost vărsate, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență.
La data de 28 iunie 2013, prin ordonanța procurorului, s-a dispus extinderea cercetării față de învinuitul T. E. D. și cu privire la actele materiale privind reținerea și nevirarea taxelor și impozitelor cu reținere la sursă în perioada ianuarie-iulie 2011.
P. ordonanța procurorului din data de 07.04.2014 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpat pentru infracțiunea continuată de stopaj la sursă, reținându-se că aceasta a fost săvârșită în perioada septembrie 2008- iulie 2011.
P. rechizitoriul din data de 25.06.2004 s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului T. E. D., reținându-se, în drept, că acesta, în calitate de administrator al S.C. A. C. S.R.L. C., în baza aceleiași rezoluții infracționale, în perioada 1 septembrie 2009-30 iunie 2011, a reținut sumele reprezentând impozite și contribuții cu reținere la sursă datorate de firma pe care o conducea dar, cu intenție, nu le-a vărsat la bugetul statului, în cel mult 30 de zile de la scadență, cauzând un prejudiciu Statului R. de_ lei. S-au menționat 25 de acte materiale.
În expozitivul rechizitoriului s-a arătat că din cuprinsul probatoriului rezultă că S.C. A. C. S.R.L. C. nu a achitat impozitul pe salarii și contribuțiile cu reținere la sursă pentru perioada 1 septembrie 2008- 31 decembrie 2010, fără a exista nicio referire la perioada ianuarie-iulie 2011.
În privința judecării cauzelor penale funcționează principiul potrivit căruia, pe de o parte, instanța nu se sesizează din oficiu, aceasta procedând la exercitarea funcției de jurisdicție doar în măsura în care a fost sesizată potrivit legii iar, pe de altă parte, că în raport cu dispozițiile art.371 Cod procedură penală judecata se mărginește la faptele și la persoanele arătate în rechizitoriul procurorului.
Rechizitoriul procurorului, ca act de sesizare a instanței trebuie să aibă să aibă, potrivit art.328 alin.1 din Codul de procedură penală un anumit conținut pentru a configura obiectul judecății. Între elementele pe care trebuie să le conțină rechizitoriul, ca act de sesizare a instanței prin care procurorul cere acesteia să aplice legea inculpatului, alături de încadrarea juridică și probele pe care se întemeiază, se află și fapta imputată inculpatului. Rigurozitatea dispozițiilor legale privind obiectul judecății impune ca fapta dedusă judecății să fie reținută clar în actul de sesizare, adică determinată prin toate elementele ei constitutive.
Ca atare, în condițiile în care învestește instanța prin rechizitoriu cu judecarea unei infracțiuni, procurorul este obligat să indice, iar judecătorul sa aibă ulterior în vedere la efectuarea cercetării judecătorești, la deliberare și la rezolvarea acțiunii penale în conformitate cu dispozițiile art.396 din Codul de procedură penală, - întrucât doar acestea constituie obiectul judecății în sensul art.371 din Codul de procedură penală - toate actele comise de inculpat, descrise prin elementele concrete de individualizare și care să poată fi verificate ulterior cu ajutorul probelor strânse la urmărirea penală, în condițiile în care inculpatul solicită judecarea sa conform procedurii simplificate prevăzute dec art.375 din Codul de procedură penală.
În accepțiunea art. 371 din Codul de procedură penală, prin fapte arătate în actul de sesizare a instanței nu se poate înțelege simpla referire la o anumită faptă menționată în succesiunea activităților inculpatului, ci descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecințe juridice, și anume de a învesti instanța, o atare condiție nefiind îndeplinită decât în cazul în care fapta arătată în rechizitoriu este însoțită de precizarea perioadei de timp când se reține că s-a desfășurat activitatea infracțională, cu atât mai mult în situația în care se dispune trimiterea în judecată pentru săvârșirea unor fapte ce constituie acte materiale ale aceleiași infracțiuni.
În speța dată, analizând actul de sesizare a instanței, C. de apel constată că starea de fapt descrisă în rechizitoriu se referă în mod cert la perioada 1 septembrie 2008 -31 decembrie 2010, ceea ce corespunde cu numărul actelor materiale indicate în dispozitivul aceluiași act de sesizare ( 25 de luni). Se constată astfel că obiectul judecății l-au constituit faptele săvârșite în această perioadă, chiar dacă prin ordonanța procurorului s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și pentru actele materiale pretins săvârșite în perioada 1 ianuarie 2011-30 iunie 2011.
Potrivit art.6 paragraful 3 lit.a din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, orice acuzat are dreptul să fie informat în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației care este adusă împotriva sa .
În fața primei instanțe, înainte de începerea cercetării judecătorești, inculpatul a declarat că recunoaște în totalitate săvârșirea faptelor descrise în actul de sesizare.
P. urmare, au fost avute în vedere faptele descrise și reținute în rechizitoriu, independente de actele procesual penale emise anterior de procuror.
Nici inadvertența constând în faptul că instanța a dispus obligarea inculpatului în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 8331 lei în loc de 8078 lei nu justifică reținerea și a actelor materiale pretins comise în prima jumătate a anului 2011, cu atât mai mult cu cât inculpatul a achitat din aceste suma 212 lei și nu a contestat cuantumul solicitat de partea civilă.
Față de aceste considerente și față de faptul că prin încheierea din 4.09.2011 judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței cu rechizitoriul din 25.06.2014, C. de apel consideră că în mod corect prima instanță a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârșirea, în perioada 1 septembrie 2008- 31 decembrie 2010, a infracțiunii de stopaj la sursă, în formă continuată.
Raportat la starea de fapt reținută și la încadrarea în drept a faptelor comise de inculpat, se constată de asemenea că în mod corect prima instanța a reținut vinovăția inculpatului și a constatat incidența dispozițiilor privind procedura simplificată prevăzute art.396 alin.10 din Codul procedură penală.
La data de 1 februarie 2014 au intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și Legea nr.187/2012 de punere în aplicare a acesteia, faptele pentru săvârșirea cărora a fost trimis în judecată și condamnat inculpatul fiind însă incriminate în aceleași dispoziții legale, respectiv ale art.6 din Legea nr.241/2005, cu aceleași limite de pedeapsă, închisoarea de la un an la 6 ani.
De asemenea, cum infracțiunea prevăzută de art.6 din Legea nr.241/2005 a fost comisă în perioada 1.09.2008 – 31.12.2010, la momentul epuizării infracțiunii – 31.12.2010- care este data săvârșirii infracțiunii, limitele de pedeapsă erau închisoarea de la un an la 3 ani sau amenda ( limitele fiind majorate prin Legea nr.50/14.03.2013).
Reținând că de la data săvârșirii faptelor și până la judecarea definitivă a inculpatului, au intervenit modificări cu privire la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile săvârșite, C. de apel constată că în mod corect prima instanță a făcut aplicarea art.5 din Codul penal, reținând că legea în vigoare la data săvârșirii faptelor este legea mai favorabilă.
Se constată de asemenea că prima instanță a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât sub aspectul cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute în art. 72 din Codul penal din 1969.
În ceea ce privește motivul de apel privind omisiunea instanței de a aplica inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului prevăzut de art.64 lit. c din Codul penal din 1969, C. reține că prin decizia nr. 74/05.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că dispozițiile art. 71 din Codul penal din 1969, referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că, interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a – c nu se va face în mod automat, prin efectul legii (ope legis) ci se va supune aprecierii instanței de judecată, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. 3 din Codul penal din 1969. Recursul în interesul legii pronunțat de instanța supremă în materie este în deplină concordanță și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Hirst c. Marii Britanii.
În prezenta cauză, instanța de apel apreciază că, raportat la natura și gravitatea infracțiunii, la împrejurările cauzei și la persoana inculpatului, aplicarea față de acesta a dispozițiilor art.64 lit. c din Codul penal din 1969, respectiv dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie sau o activitate de natura celei de care s-a folosit inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii, nu ar apărea ca justificată și proporțională cu scopul urmărit.
Este adevărat că potrivit art.12 din Legea nr.241/2005 “ nu pot fi fondatori, administratori, directori sau reprezentanți legali ai societății comerciale, iar dacă au fost alese, sunt decăzute din drepturi, persoanele care au fost condamnate pentru infracțiunile prevăzute de prezenta lege”,însă tocmai existența acestei incompatibilități prevăzute de legea specială nu justifică, în speța dată, aplicarea pedepsei accesorii prevăzute de dispozițiile art.64 lit.c din Codul penal din 1969.
Referitor la latura civilă a cauzei, C. consideră că este justificată acordarea despăgubirilor materiale constând în sumele reținute și nevărsate cu titlu de impozite și contribuții cu reținere la sursă. În cauză sunt întrunite toate condițiile răspunderii civile delictuale - faptele ilicite ale inculpatului cauzatoare de prejudicii, prejudiciul cert atât sub aspectul existenței sale cât și a întinderii lui, raportul de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciu și vinovăția inculpatului, precum și solidaritatea pasivă, inculpatul fiind obligată în mod corect la plata de despăgubiri în solidar cu partea responsabilă civilmente în numele căreia a acționat.
În ceea ce privește solicitarea Parchetului de a se dispune obligarea inculpatului la plata accesoriilor de la data deschiderii procedurii insolvenței, instanța consideră că este nefondată, având în vedere faptul că potrivit art. 122ind.1 din Codul de procedură fiscală, raportat la art. 41 alin. 1 din Legea 85/2006 :„nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel de cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanțelor născute anterior datei procedurii”.
Or, inculpatul, în calitate de administrator al S.C. A. C. S.R.L. C. - care a intrat în insolvență începând cu data de 04.09.2012- a acționat în numele și pentru această societate și, prin urmare, nu se pot stabili în sarcina acestuia dobânzi sau penalități de întârziere pentru aceste creanțe.
Examinând din oficiu hotărârea atacată, prin prisma dispozițiilor art. 417 din Codul de procedură penală, se constată că și celelalte dispoziții ale primei instanțe referitoare la aplicarea pedepsei accesorii, a dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei și la stabilirea cheltuielilor judiciare sunt legale și temeinice.
Pentru considerentele ce preced, constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în temeiul aart.421 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală, apelul Parchetului de pe lângă J. H. va fi respins ca nefondat.
În baza art.275 alin.3 din Codul de procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în prezentul apel vor rămâne în sarcina acestuia.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de P. de pe lângă J. H. împotriva sentinței penale nr.149/23.09.2014, pronunțată de J. H., în dosarul nr._ .
În baza art. 275 alin. 3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Onorariul parțial acordat apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 50 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 28 ianuarie 2015 .
Președinte, Judecător,
A. I. PaștiuGheorghe L. O.
Grefier,
C. M. N.
Red. / tehnored. P.A.I.
2 ex./ 16.03.2015
Jud. fond N. I.
| ← Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 87/2015. Curtea de Apel... | Recunoaştere hotărâre penală / alte acte judiciare străine.... → |
|---|
