Furtul. Art.208 C.p.. Decizia nr. 278/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 278/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 11-03-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA PENALA SI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 278/A/2015
Ședința publică de la 11 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G. M.
Judecător G. L. O.
Grefier D. M.
Parchetul de pe lângă C. de A. A. I. reprezentat prin
M. C. - procuror
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor formulate de P. de pe lângă J. A.-I. și M. C., împotriva sentinței penale nr. 137/28.04.2014 pronunțată de J. A. I. în dosar penal nr._ .
Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 24 februarie 2015, care fac parte din prezenta hotărâre
C. DE A.
I. Constată că prin sentința penală nr. 137/28.04.2014 pronunțată de J. A. I. s-a respinge cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută la art. 208 alin. (1) C.pen. din 1969 coroborat cu art. 209 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 alin. (1) și (2) C.pen. în condițiile art. 41 alin. (2) C.pen. în infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută în art. 243 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen.
În baza art. 396 alin. (5) C.p.pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C.p.pen. a fost achitat inculpatul Ș. I. C. (CNP_), cetățean român, fiul lui I. și D., născut la data de 24.09.1974 în A. I., jud. A., fără antecedente penale, domiciliat în A. I., ., ., jud. A. și locuința în A. I., ., jud. A., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 208 alin. (1) C.pen. din 1969 coroborat cu art. 209 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 alin. (1) și (2) C.pen. în condițiile art. 41 alin. (2) C.pen.
În baza art. 25 alin. (5) C.p.pen. lasă nesoluționată acțiunea civilă formulată de partea civilă M. C..
În baza art. 30 alin. (2) din OG nr. 2/2001, s-a dispus ca la data rămâneri definitive prezenta hotărâre se comunică Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național A..
În baza art. 275 alin. (3) C.p.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
În considerente instanța de fond a reținut următoarele:
În cursul anului 2012 în cartierul Partoș din municipiul A. I., pe . efectuate lucrări pentru introducerea canalizării. Lucrările au fost executate de .. Inculpatul Ș. I. C. indeplinește functia de inginer la . Mediaș având calitatea de manager de proiect. De asemenea inculpatul este administrator la . A. I., societate care efectua lucrări în subantrepriză pentru ..
La sfârșitul lunii martie 2012, în timp ce se efectuau lucrări mecanizate pe . intersecției cu ., unde se săpa o groapă de dimensiuni mari, în apropierea imobilului cu nr. 52 de pe . scos din pământ corpul unei statui din marmură albă, precum și mai multe fragmente din acestea, statuia fiind spartă de cupa escavatorului.
Corpul statuii a fost văzut de martorii S. G. și B. S., muncitori care lucrau în zonă. La pauza de masă, între orele 12,00-13,00 a venit pe șantier inculpatul Ș. I. C. căruia martorii S. G. și B. Ș. i-au arătat corpul statuii. Inculpatul le-a dat dispoziție să pună artefactul în portbagajul mașinii sale, apoi și l-a însușit pe nedrept, transportându-l și ascunzându-l în beciul locuinței sale situată în municipiul A. I., ..
Instanța a reținut situația de fapt descrisă anterior în urma analizei coroborate a materialului probator administrat în cauză, atât în faza urmăririi penale cât și în faza cercetării judecătorești, respectiv: declarațiile inculpatului, declarațiile martorilor B. Ș., S. G., P. I., procesul verbal de efectuare a percheziției imobiliare din data de 18.09.2013, procesul verbal de predare - primire din data de 19.09.2013, raportul de expertiză arheologică nr. 1 din 23.09.2013.
În drept:
Constituie infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) coroborat cu art. 209 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 alin. (1) și (2) C.pen. din 1969 luarea unui bun care face parte din patrimoniul cultural din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și-l însuși pe nedrept, dacă fapta este săvârșită într-un loc public și dacă s-a pricinuit pierderea bunului pentru patrimoniul cultural național sau pentru fondul arhivistic național.
Potrivit art. 41 alin. 2 C.pen. infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
Având în vedere starea de fapt reținută coroborată cu temeiurile de drept incidente în cauză:
Privind cererea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în infracțiunea de însușire a bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor, prevăzută în art. 243 alin. (1) C.pen. cu aplicarea art. 5 C.pen. instanța a arătat că pentru existența acestei infracțiuni trebuie ca bunul să fi ieșit din posesia altuia, fără voia acestuia, adică să fie un bun pierdut, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Față de cele menționate, instanța a respins cererea de schimbare a încadrării juridice astfel cum a fost solicitată de inculpat.
Privind acțiunea penală, instanța a arătat că, din punct de vedere al elementului material, infracțiunea de furt constă în luarea unui bun mobil, din posesia sau detenția „altuia”, respectiv a altei persoane fizice sau juridice. În cazul de față, nu se poate susține că, la momentul descoperirii și însușirii sale pe nedrept, bunul ar fi aparținut cuiva. Potrivit art. 49 din Legea nr. 182/2000, republicată, bunul găsit întâmplător trebuie predat primarului unității administrativ-teritoriale în a cărei rază a fost făcută descoperirea în termen de 72 de ore. Legea definește patrimoniul cultural național ca fiind ansamblul bunurilor identificate ca atare, indiferent de regimul de proprietate asupra acestora. Prin urmare, din însăși definiția menționată, rezultă că bunul trebuie identificat ca făcând parte din patrimoniul cultural – iar nu doar susceptibil și, o altă cerință importantă, să fie în proprietatea cuiva, indiferent de regimul acesteia, publică sau privată. Susținerea că, odată descoperit, bunul revine de drept statului este contrazisă de prevederile art. 4 alin. (3) din OG nr. 43/2000, republicată, care precizează în mod expres că doar bunurile descoperite ca urmare a cercetărilor arheologice revin de drept instituțiilor participante la cercetare. Așadar, instanța a apreciat că, la momentul descoperirii și însușirii bunului de către inculpat, acesta era un „res nullius” (bun, lucru al nimănui), categorie recunoscută de doctrina de specialitate, în care se arată că un astfel de bun nu poate face obiectul infracțiunii de furt.
Totodată, având în vedere infracțiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanța a arătat că, în primul rând, „bunul” trebuie să îndeplinească o cerință esențială, anume aceea de a face parte din patrimoniul cultural național, respectiv, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 182/2000, republicată, în legătură cu acesta să fie emisă de către Comisa Națională a Muzeelor și a Colecțiilor o hotărâre de clasare, aprobată prin ordin al ministrului culturii, în urma efectuării unui raport de expertiză. În urma acestei hotărâri, bunul este clasat într-una dintre cele două categorii ale patrimoniului cultural național mobil, respectiv tezaurul patrimoniului cultural național mobil sau fondul patrimoniului cultural național mobil. Tot din prevederile legii menționate mai sus [art. 12 alin. (6)], rezultă și posibilitatea respingerii clasării bunului și, implicit, neintroducerea sa în patrimoniul cultural național. În cauza dedusă judecății, așa cum de altfel se arată în rechizitoriu, statueta „este susceptibilă de a fi clasată în Patrimoniul Cultural Național, categoria Tezaur”. Prin urmare, chiar organul de urmărire penală reține că bunul nu îndeplinește cerința esențială prevăzută de lege, anume aceea de a face parte din patrimoniul cultural.
În ceea ce privește blocurile de piatră descoperite în curtea inculpatului la percheziția efectuată, instanța a constatat că, deși s-a reținut în sarcina inculpatului forma continuată a infracțiunii, stabilindu-se că acesta și-a însușit „mai multe artefacte din piatră din același sit arheologic” (!), organul de urmărire penală și-a concentrat cercetările pe statueta lui Hercules, blocurile de piatră respective nefăcând obiectul expertizei arheologice care să precizeze măcar dacă acele bunuri sunt „susceptibile” de a face parte din patrimoniul cultural. Mai mult, din mijloacele de probă administrate rezultă că bunuri similare au fost încărcate alături de pământ și moloz și duse pur și simplu la groapa de gunoi, neprezentând niciun interes pentru reprezentanții muzeului.
Față de cele menționate, instanța a apreciat că fapta inculpatului de a-și însuși, fără drept, statueta descoperit întâmplător cu ocazia lucrărilor de construire executate pe . I. nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 208 alin. (1) C.pen. din 1969 coroborat cu art. 209 alin. (1) lit. e) și alin. (2) lit. a) C.pen. din 1969 raportat la art. 2801 alin. (1) și (2) C.pen. și, prin urmare, nu este prevăzută de legea penală, astfel că, în baza art. 396 alin. (5) C.p.pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C.p.pen. și a dispus achitarea inculpatului.
Instanța a constatat că persoana vătămată M. C. s-a constituit parte civilă în cauză. Văzând dispozițiile art. 25 alin. (5) C.p.pen. instanța a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
Totodată, instanța a constatat că, pe de o parte, neanunțarea descoperirilor arheologice întâmplătoare și, pe de altă parte, nepredarea bunului descoperit întâmplător, în termenele prevăzut de lege constituie contravenție potrivit art. 29 lit. c) din OG nr. 43/2000, republicată și, respectiv, art. 75 lit. e) din Legea nr. 182/2000, republicată. De altfe, însăși organul de urmărire penală reține în rechizitoriu faptul că inculpatul nu și-a îndeplinit obligațiile de anunțare și predare a bunului, la care se referă actele normative precizate anterior. În consecință, în baza art. 30 alin. (2) din OG nr. 2/2001, la data rămâneri definitive prezenta hotărâre va fi comunicată Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național A..
În baza art. 275 alin. (3) C.p.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel în termenul prevăzut de art.410 C.pr.pen. P. de lângă J. A. I. și partea civilă M. C..
Prin apelul său, P. de pe lângă J. A. I. a solicitat desființarea sentinței atacate și în rejudecare să se dispună condamnarea inculpatului Ș. I. C. pentru comiterea infracțiunii de furt calificat prev. de art. 228 alin.1 C.pen., coroborat cu art. 229 alin.2 lit.a C.pen., în condițiile art. 35 alin. 1 C.pen., cu aplicarea art. 4 și art. 5 din noul C.pen.
În motivarea apelului, se arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat întrucât bunurile însușite de către inculpat nu ar fi aparținut cuiva, fiind un „res nullius” (bun al nimănui) pentru următoarele considerente:
Legea 182/2000 Republicată privind protejarea patrimoniului cultural național mobil prevede și reglementează în capitolul VI regimul juridic al bunurilor arheologice descoperite întâmplător, astfel:
În art. 46 din Legea 182/2000 Republicată se precizează că „ Bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice ( situație existentă în cauza de față), conform art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale”.
Prin bunuri arheologice, potrivit art. 3, alin. 2 din Legea 182/2000 se înțelege:
...,,a) descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și hamașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate; ”.
Aceste bunuri, potrivit aceluiași act normativ, sunt componente ale patrimoniului cultural național mobil.
Totodată, în art. 3, alin. 1 din Legea 182/2000 republicată se menționează că „ Patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală.”
Prin urmare, din coroborarea celor două texte mai sus expuse rezultă că bunurile arheologice precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură efectuate în locuri care foc obiectul exclusiv al proprietății publice (situație existentă în cauza de față), aparțin proprietății publice.
În continuare, se menționează că potrivit alin (2) al articolului 46 din Legea 182/2000 republicată „ din momentul descoperirii, bunurile prevăzute la alin. (1) sunt supuse procedurii de clasare, în condițiile prezentei legi, și intră în administrarea instituției care finanțează sau coordonează cercetările; în cazul în care Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor constată că în instituția respectivă nu sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare de conservare și securitate, aceasta va propune serviciului public deconcentrat al Ministerului C. în a cărui rază de activitate au fost descoperite bunurile arheologice în cauză alte instituții publice specializate din aceeași rază, care îndeplinesc condițiile corespunzătoare. Serviciul public deconcentrat al Ministerului C. va decide asupra instituției căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice respective”.
In concluzie, un bun arheologic din momentul în care a fost descoperit intră în procedura de clasare și în administrarea instituției care finanțează cercetările pentru o astfel de procedură, în urma căreia se vor stabili categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil din care face parte bunul, și anume tezaur și fond.
Se face distincția că un bun arheologic descoperit este prezumat ca făcând parte din patrimoniul cultural mobil și abia ulterior, la finalizarea procedurii de clasare, se stabilește categoria din care face parte.
De asemenea, se menționează că procedura de clasare se declanșează imediat după descoperirea bunului, moment care coincide cu trecerea bunului în administrarea instituției care face cercetarea ( activitate specifică procedurii de clasare). Pentru bunurile arheologice descoperite întâmplător declanșarea unei astfel de proceduri se face din oficiu ( art. 11, alin 1 lit. e din L 182/2000).
Se precizează că pe durata acestei proceduri de clasare declanșată din oficiu a unui bun cultural mobil, acesta se află sub regimul de protecție prevăzut, potrivit dispozițiilor L 182/2000, pentru bunurile clasate în tezaur (art. 17 din L 182/2000).În cauza de față, după finalizarea proceduri de clasare, statueta a fost introdusă în categoria juridică „ tezaur” conform certificatului de clasare nr. 44 din 13.01.2014 al Ministerului C..
Prin urmare, bunurile arheologice descoperite întâmplător beneficiază de un anumit regim juridic de protecție, tocmai acesta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit unele norme speciale de protejare a unor astfel de bunuri, din momentul descoperii și până la momentul includerii acestora în Inventarul patrimoniului cultural național mobil, în una din cele două categorii tezaur și fond.
A interpreta altfel prevederile legii speciale înseamnă a lipsi de conținut o normă juridică adoptată tocmai pentru a reglementa astfel de situații, și, pe cale de consecință, a lăsa neprotejate bunurile arheologice din momentul descoperirii și până la momentul includerii în Inventarul patrimoniului cultural național mobil.
În cazul în care un bun cultural mobil nu a fost clasat în categoria tezaur și fond (ceea ce nu este cazul în cauza de față), după finalizarea, procedurii de clasare nu mai beneficiază de regimul de protecție special prevăzut de dispozițiile legale privind bunurile din patrimoniul cultural mobil, însă chiar și așa trebuie observat că un bun cultural mobil descoperit întâmplător, având o valoare economică, nu poate fi considerat un „res nullius" (bun, lucru al nimănui), întrucât aceste de bunuri fac obiectul exclusiv al proprietății publice,conform art. 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, șiintră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale, astfel că însușirea lor pe nedrept este sancționată de Codul penal.
În ceea ce privește depășirea termenului de 72 ore pentru raportarea descoperirii, faptă care ar fi putut constitui contravenție, prev. de art. 75 lit. e din Legea nr. 182/2000, republicată, menționează că textul prevede condiția ca o asemenea faptă, pentru a fi contravenție, să fie săvârșită anumite modalități, care potrivit legii penale să nu constituie infracțiuni, or în cazul de față, inculpatul a transportat artefactul și l-a ascuns în beciul locuinței sale, din această acțiune coroborată și cu faptele ulterioare (a încercat să dispună asupra acestuia), rezultând fără dubiu, din punct de vedere subiectiv, intenția de a și-l însuși pe nedrept, faptă incriminată de art. 208 al. 1, 209 al. 2 lit. a C. pen. din 1969(furtul unui bun cultural).
Prin urmare și în raport cu situația de fapt reținută în rechizitoriu, se reține că este neechivoc faptul că inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe: a avut reprezentarea urmării activității pe care o desfășoară, respectiv trecerea bunurilor de patrimoniul statului, în sfera lui de stăpânire și a urmărit realizarea acestui rezultat.
De asemenea, a urmărit valorificarea prin înstrăinare a statuii, pricinuind pierderea sa pentru patrimoniul cultural național, urmare care s-a și realizat prin ascunderea piesei, apoi tranzacționarea sa ilegală.
Prin apelul părții civile M. C. s-a apreciat că se impune condamnarea inculpatului Ș. I. C. la o pedeapsă cu închisoarea în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina sa și obligarea lui la plata de despăgubiri civile în sumă de_ euro.
În motivarea apelului se arată că instanța de fond a reținut că fapta inculpatului de a-și însuși, fără drept, statueta descoperită întâmplător nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat dispunând achitarea inculpatului Ș. loan C. pentru săvârșirea infracțiunii în referință și lăsarea nesoluționată a acțiunii civilă formulată de partea civilă- M. C., motivat de faptul că: „la momentul descoperirii și însușirii bunului de către inculpat acesta era un „res nullius” (bun al nimănui), categorie recunoscută de doctrina de specialitate, în care se arată că un astfel de bun nu poate face obiectul infracțiunii de furt, pentru următoarele argumente:
Potrivit prevederilor art. 46 din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată „bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări sistematice cu scop arheologic ori geologic sau în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art 136 alin. (3) din Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale.”
În accepțiunea Legii nr. 182/2000, bunuri arheologice și istorico-documentare sunt: descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate.
Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil, republicată „patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldica, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală."
Pe cale de consecință, din economia textelor legale precizate rezultă că bunurile arheologice, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, aparțin proprietății publice.
Astfel încât, la momentul descoperirii și însușirii bunului de către inculpat, bunul în cauză aparținea proprietății publice.
Un bun cultural mobil descoperit întâmplător, care are o o valoare economică, nu poate fi considerat un „res nullius", întrucât acesta face obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136 alin (3) din Constituția României, republicată, și intră în proprietatea publică, potrivit dispozițiilor legale în materie, astfel că însușirea lui pe nedrept este sancționată de Codul penal.
Instanța de fond, în mod greșit, a constatat că bunul descoperit nu face parte din patrimoniul cultural național, motivat de faptul că nu a fost emisă o hotărâre de clasare de către Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, aprobată prin ordin al ministrului culturii, în urma efectuării unui raport de expertiză, pentru următoarele considerente:
Apartenența la patrimoniul cultural național a unui bun arheologic nu este indisolubil legată de clasarea acestuia prin ordin al ministrului culturii.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) din actul normativ invocat mai sus bunurile arheologice sunt componente ale patrimoniului cultural național mobil.
Bunurile arheologice descoperite întâmplător beneficiază de un regim juridic de protecție indiferent de modul de descoperire, tocmai aceasta fiind și rațiunea pentru care legiuitorul a instituit norme speciale de protejare a unor astfel de bunuri, din momentul descoperirii și până la momentul includerii acestora în inventarul patrimoniului cultural național mobil.:
A interpreta, în sens contrar, prevederile legii speciale ar lipsi de conținut o normă juridică adoptată tocmai în scopul de a reglementa astfel de cazuri, și pe cale de consecință, ar echivala cu eliminarea măsurii de protecție instituită, pentru bunurile arheologice, din momentul descoperirii și pâna la includerea acestora în Inventarul bunurilor culturale naționale mobile.
Potrivit prevederilor art. 46 alin. (2) și ale art. 17 din Legea nr. 182/2000, republicată: „din momentul descoperirii bunurile prevăzute la alin. (1) sunt supuse procedurii de clasare, în condițiile prezentei legi, și intră în administrarea instituției care finanțează sau coordonează cercetările; în cazul în care Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor constată că în Instituția respectivă nu sunt îndeplinite condițiile corespunzătoare de conservare și securitate, aceasta va propune serviciului public deconcentrat al Ministerului C. în a cărui rază de activitate au fost descoperite bunurile arheologice îr cauză alte instituții publice specializate din aceeași rază, care îndeplinesc conduite corespunzătoare. Serviciul public deconcentrat al Ministerului C. va decide asupra instituției căreia i se vor transmite în administrare bunurile arheologice respective.
Conform art. 17, în timpul desfășurării procedurii de clasare din oficiu a unui bun cultural mobil, acesta se afli sub regimul de protecție prevăzut, potrivit dispozițiilor prezentei legi, pentru bunurile clasate în tezaur.”
Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Normele metodologice de clasare a bunurilor culturale mobile, aprobate prin H.G. nr. 886/2008, prin clasare se înțelege procedura de stabilire a bunurilor culturale mobile care fac parte din categoriile juridice ale patrimoniului cultural național mobil, fond și tezaur.
In cauza de față, bunul cultural mobil cu valoare arheologică (statuie de cult consacrată lui Hercule) a fost supus procedurii de clasare, fiind clasat în categoria juridică ..Tezaur", prin Ordinul Ministrului C. nr. 2680/03.12.2013, având o valoare excepțională pentru umanitate.
Un bun arheologic descoperit este prezumat ca făcând farte parte din patrimoniul cultural național mobil. La finalizarea procedurii de clasare se stabilește categoria juridică a patrimoniului cultural național mobil din care face parte bunul in cauză.
În ceea ce privește neîndeplinirea obligației de predare a bunului descoperit în termenul de 72 de ore, fapt care ar fi putut constitui contravenție, potrivit art. 75 lit. e) din Legea nr. 182/2000, republicată, se menționează că textul de lege prevede condiția ca o asemenea faptă, pentru a fi contravenție, să fie săvârșită în anumite modalități, care potrivit legii penale să nu constituie infracțiune, or în cauza dedusă judecății, inculpatul a transportat bunul și l-a ascuns în beciul locuinței sale, din această acțiune coroborată și cu faptele ulterioare (a încercat să dispună asupra acestuia), rezultând, din punct de vedere subiectiv, intenția de a și-l însuși pe nedrept, faptă incriminată de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (2) lit. a Codpenal din 1969 (furtul unui bun cultural).
Pe cale de consecință, și în raport cu situația de fapt reținută în rechizitoriul Parchetului de pe lângă C. de A. A. I., este neechivoc faptul că inculpatul a acționat cu vinovăție sub forma intenției directe: a avut reprezentarea urmăririi activității pe care o desfășoară, respectiv trecerea bunului din patrimoniul statului, în sfera lui de competență și a urmărit realizarea acestui rezultat
Se menționează că a urmărit, de asemenea, valorificarea prin înstrăinare a statuii, pricinuind pierderea sa pentru patrimoniul cultural național, urmare care s-a și realizat prin ascunderea piesei, apoi tranzacționarea sa ilegală.
III. Examinând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate și în raport de principiile care reglementează soluționarea căii de atac prev. de art.416 – 419 C.pr.pen. C. constată apelurile Parchetului de pe lângă J. A. I. și părții civile fondate pentru motivele ce se vor arăta mai jos.
Instanța a reținut în mod corect starea de fapt, pe baza probelor administrate în cauză.
Astfel, este neîndoielnică împrejurarea, admisă și de inculpat, că s-a descoperit cu ocazia unor săpături efectuate la sfârșitul lunii martie 2012, în apropiere de intersecția străzilor Dacilor și Regimentul V Vânători, o statuetă de marmură albă și mai multe fragmente din aceasta. Martorii S. G. și B. S. i-au arătat statuia inculpatului, iar acesta le-a dat dispoziții să o pună în mașină, lucru pe care martorul B. Ș. l-a și făcut. Trebuie menționată calitatea inculpatului de șef de șantier și implicit șef al celor doi martori care participau ca muncitori la respectivele lucrări de introducere a canalizării.
Prin declarația sa, inculpatul aduce o nuanță legată de starea de fapt, arătând că muncitorii i-au cerut să ia statuia spunându-i „ia șefule să duci ceva frumos acasă”. Aspectul nu prezintă o relevanță deosebită întrucât nu infirmă cu nimic opțiunea inculpatului de a-și însuși respectiva statuetă în condițiile în care știa că a fost descoperită în aceeași zi, cu puțin timp înainte, cu ocazia săpăturilor.
În vederea unei corecte stabiliri a stării de fapt și pentru a se asigura accesul nemijlocit al instanței de apel la probe s-a procedat în cursul apelului la reaudierea inculpatului și la readministrarea probațiunii testimoniale.
C. apreciază că starea de fapt a primit o greșită calificare juridică și, implicit, soluția este nelegală și netemeinică.
Instanța de fond a apreciat în mod eronat că bunul însușit de inculpat – statueta lui Hercules – este un res nullius (bun al nimănui) pe baza interpretărilor art. 4 din OG nr. 43/2000, republicată.
Făcând trimitere la acest text de lege, instanța admite implicit că bunul respectiv aparține de patrimoniul cultural național. Este inacceptabilă ideea că doar bunurile descoperite ca urmare a cercetărilor arheologice ar reveni de drept institutelor de cercetare. Legea nu utilizează formula „doar” și nu rezultă din nici un text legal intenția legiuitorului de a proteja doar bunurile de patrimoniu descoperite cu ocazia unor cercetări arheologice.
Regimul juridic al bunurilor aparținând patrimoniului cultural național mobil, ca parte a patrimoniului cultural național, este instituit și reglementat de Legea nr. 182/2000, republicată, în temeiul art. 248 din Legea nr.187/2012.
În primul rând însă se impune a fi menționate dispozițiile art. 136 alin.3 din Constituția României.
„Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
Atât statueta, cât și restul artefactelor însușite de inculpat au fost descoperite în subsol, astfel că erau proprietatea statului încă din momentul descoperirii lor.
Aprecierea instanței că bunul nu făcea parte din patrimoniul cultural național, întrucât nu fusese, la momentul însușirii de către inculpat, supus unei proceduri de clasare, potrivit dispozițiilor Legii nr. 182/2000 este atât inexactă, cât și nerelevantă.
Este evident că procedura de clasare, reglementată de art. 9 și urm. din Legea nr. 182/2000, nu se putea efectua în condițiile în care statueta a fost însușită imediat după descoperire. A accepta un astfel de raționament ar însemna să admitem că doar bunurile de patrimoniu față de care s-a dat o hotărâre de clasare, beneficiază de protecție juridică. Legea nr. 182/2000 cuprinde reglementări clare care infirmă o astfel de interpretare.
Astfel, potrivit art.2 alin. 4, „prin protejarea patrimoniului cultural național mobil se înțelege ansamblul de măsuri având caracter științific, juridic, administrativ, financiar, fiscal și tehnic, menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea, clasarea, conservarea, asigurarea securității, întreținerea, prepararea, restaurarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural național mobil, în vederea asigurării accesului democratic la cultură și a transmiterii acestui patrimoniu generațiilor viitoare”. Se face referire la măsuri de ordin juridic menite să protejeze patrimoniul cultural național, care pot fi inclusiv de natură penală, câtă vreme se face referire la măsuri juridice, fără nicio distincție. O altă mențiune foarte importantă a acestui text de lege este legată de scopul măsurilor de protecție, acestea fiind menite să asigure identificarea, cercetarea, inventarierea și clasarea.
Rezultă clar că legiuitorul a înțeles să confere protecție juridică bunurilor de patrimoniu, încă de la momentul identificării.
Potrivit art. 46 alin.2 din Legea nr.182/2000, procedura de clasare debutează încă din momentul descoperirii bunurilor, prevăzută la alin. 1 al aceluiași articol care stipulează că „bunurile arheologice, epigrafice, numismatice, paleontologice sau geolitice, descoperite în cadrul unor cercetări arheologice de salvare ori având caracter preventiv, precum și cele descoperite întâmplător prin lucrări de orice natură, efectuate în locuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice, conform art. 136 alin. 3 din Constituția României, republicată, intră în proprietate publică, potrivit dispozițiilor legale”.
Potrivit art. 3 alin.1 și 2 din Legea nr. 182/2000 „patrimoniul cultural național mobil este alcătuit din bunuri cu valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică și epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acesta, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești, precum și a minorităților naționale la civilizația universală. Bunurile care alcătuiesc patrimoniul cultural național mobil sunt: 1. bunuri arheologice și istorico-documentare, precum: a) descoperirile arheologice terestre și subacvatice, unelte, ceramică, inscripții, monede, sigilii, bijuterii, piese de vestimentație și harnașament, arme, însemne funerare, cu excepția eșantioanelor de materiale de construcție, materiale din situri, care constituie probe arheologice pentru analize de specialitate”.
În privința statuetei însușite și recuperate ulterior, s-a desfășurat și finalizat procedura de clasare, iar statueta a fost introdusă în categoria juridică „tezaur” conform certificatului de clasare nr. 44 din 13.01.2014 al Ministerului C..
Ceea ce este relevant din punct de vedere juridic este împrejurarea că atât statueta cât și celelalte artefacte constituiau bunuri de interes public în sensul art. 136 alin. 3 din Constituție, independent de procedura administrativă a clasării, iar sustragerea acestora în mod intenționat, cu intenția de însușire pe nedrept, constituie infracțiunea de furt calificat prev. de art. 208 alin.1, 209 alin. 1 lit.e alin.2 lit.a C.pen. 1969 raportat la 280 ind.1 C.pen.1969 și cu aplicarea art.41 alin.2 Cpen.1969.
Faptul că inculpatul a avut reprezentarea că și-a însușit bunuri cu valoare economică rezultă clar din conduita acestuia, de a le păstra la domiciliu un timp îndelungat și de a încerca chiar să vândă statueta pentru suma de 6000 euro. Celelalte artefacte au fost folosite ca decorațiuni.
Cu privire la apărarea că fapta ar constitui contravenție, ca urmare a nerespectării disp. art. 49 alin. 1 din Legea nr. 182/2000, C. reține că legiuitorul nu a înțeles să excludă, expres sau implicit, răspunderea penală a autorilor acestei contravenții, pentru situațiile în care se stabilește o însușire pe nedrept.
Se impune stabilirea unei răspunderi penale a inculpatului pentru fapta de furt calificat.
Legea mai favorabilă este apreciată a fi Codul penal din 1969 dată fiind instituțiile aplicabile ca urmare a individualizării judiciare a pedepsei, respectiv circumstanța atenuantă judiciară prev. de art. 74 alin.1 lit. a C.pen. din 1969 și suspendarea condiționată a executării pedepsei prev. de art. 81 C.pen. din 1969.
Procedând la individualizarea pedepsei potrivit criteriilor stabilite de art. 72 C.pen. din 1969, C. reține că inculpatul a sustras un bun extrem de valoros din punct de vedere arheologic, o statuetă de cult Hercules din epoca romană, din marmură, realizată prin cioplire și șlefuire, încadrată la categoria „tezaur”. Inculpatul, deși nu a realizat pe deplin gravitatea faptei sale, necunoscând valoarea arheologică reală, a avut totuși reprezentarea faptului că are o valoare economică, pe care a vrut să o exploateze.
A avut o conduită sinceră în cursul procesului. Nu are antecedente penale, are o bună reputație și își câștigă existența în mod cinstit, prin muncă având profesia de inginer instalații.
Se impune reținerea circumstanței atenuante prev. de art. 74 alin.1 lit. a C.pen., buna conduită avută anterior fiind dovedită de înscrisurile de la filele 244-246, dosar fond.
Se va aplica pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin.1, 209 alin. 1 lit.e alin.2 lit.a C.pen. 1969 raportat la 280 ind.1 C.pen.1969 și cu aplicarea art.41 alin.2 Cpen.1969 și art. 74 alin.1 lit.a și 76 alin.1 lit.c C.pen. 1969 și a art.5 C.pen. actual.
Față de persoana și conduita inculpatului, C. apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia, astfel că se va face aplicarea art. 81 C.pen. din 1969.
Acțiunea civilă formulată de M. C. este întemeiată în parte, cu privire la solicitarea de a fi obligat inculpatul să restituie celelalte artefacte găsite la domiciliul său și care i s-au lăsat în custodie.
Cererea de obligare a inculpatului la plata a_ euro, reprezentând valoarea estimată a statuetei fragmentată este neîntemeiată, întrucât statueta a fost recuperată în natură, reconstituită din fragmente și clasată la categoria „tezaur”.
IV. Față de aspectele reținute, în temeiul art. 421 pct.2 lit.a C.pr.pen. se va admiteapelurile Parchetului de pe lângă J. A. I. și M. C., împotriva sentinței penale nr. 137/28.04.2014 pronunțată de J. A. I. în dosar nr._ .
Se va desființa sentința atacată în întregime și se va proceda la o nouă judecată:
Va condamna pe inculpatul Ș. I. C. (CNP_), cetățean român, fiul lui I. și D., născut la data de 24.09.1974 în A. I., jud. A., fără antecedente penale, domiciliat în A. I., ., ., jud. A. și locuința în A. I., ., jud. A., la:
- 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat prev de art. 208 alin.1, 209 alin. 1 lit.e alin.2 lit.a C.pen. 1969 raportat la 280 ind.1 C.pen.1969 și cu aplicarea art.41 alin.2 Cpen.1969 și art. 74 alin.1 lit.a și 76 alin.1 lit.c C.pen. 1969 și a art.5 C.pen. actual.
Se vor aplica inculpatului pedepsele accesorii prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b C.pen. 1969 pe durata prev de art.71 C.pen. 1969.
În baza art. 81 și 71 alin.5 C.pen. se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a pedepselor accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
Se va atrage atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 83 C.pen. 1969 privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art. 88 C.pen. 1969 și 404 alin.4 lit.a C.pr.pen. se vor deduce din pedeapsa aplicata durata reținerii și arestării preventive începând cu 18.09.2013 și până la 04.10.2013.
Se va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă M. C. și se va dispune în temeiul art. 25 alin. 2 C.pr.pen. ca inculpatul să restituie către Statul Român reprezentat de M. C. următoarele artefacte:
- 1 . de 120 cm. lungime, 80 cm. lățime și 60 cm. înălțime;
- două pietre calcar paralelipipedice cu dimensiunile: una de aproximativ 110 cm. lungime, 40 cm. lățime, iar cea de-a doua 60 cm. lungime și 40 cm. lățime;
- . 100 cm./100 cm. și înălțime de 50 cm.
- una piesă ceramică tip cărămidă cu dimensiunea de 40/25 cm.
- 3 bucăți întregi și 3 jumătăți de plăci ceramice tip cărămidă.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen. va obliga inculpatul să plătească în favoarea statului de 3200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare la urmărire penală și judecata în fond.
În baza art. 275 al. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare din apel vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de P. de pe lângă J. A. I. și M. C., împotriva sentinței penale nr. 137/28.04.2014 pronunțată de J. A. I. în dosar nr._ .
Desființează sentința atacată în întregime și procedând la o nouă judecată:
Condamnă pe inculpatul Ș. I. C. (CNP_), cetățean român, fiul lui I. și D., născut la data de 24.09.1974 în A. I., jud. A., fără antecedente penale, domiciliat în A. I., ., ., jud. A. și locuința în A. I., ., jud. A., la:
- 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de furt calificat prev de art. 208 alin.1, 209 alin. 1 lit.e alin.2 lit.a C.pen. 1969 raportat la 280 ind.1 C.pen.1969 și cu aplicarea art.41 alin.2 Cpen.1969 și art. 74 alin.1 lit.a și 76 alin.1 lit.c C.pen. 1969 și a art.5 C.pen. actual.
Aplică inculpatului pedepsele accesorii prev. de art.64 alin.1 lit.a teza a II-a și lit.b C.pen. 1969 pe durata prev de art.71 C.pen. 1969.
În baza art. 81 și 71 alin.5 C.pen. dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei principale și a pedepselor accesorii pe durata unui termen de încercare de 3 ani.
Atrage atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 83 C.pen. 1969 privitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.
În temeiul art. 88 C.pen. 1969 și 404 alin.4 lit.a C.pr.pen. deduce din pedeapsa aplicata durata reținerii și arestării preventive începând cu 18.09.2013 și până la 04.10.2013.
Admite acțiunea civilă formulată de partea civilă M. C. și dispune în temeiul art. 25 alin. 2 C.pr.pen. ca inculpatul să restituie către Statul Român reprezentat de M. C. următoarele artefacte:
- 1 . de 120 cm. lungime, 80 cm. lățime și 60 cm. înălțime;
- două pietre calcar paralelipipedice cu dimensiunile: una de aproximativ 110 cm. lungime, 40 cm. lățime, iar cea de-a doua 60 cm. lungime și 40 cm. lățime;
- . 100 cm./100 cm. și înălțime de 50 cm.
- una piesă ceramică tip cărămidă cu dimensiunea de 40/25 cm.
- 3 bucăți întregi și 3 jumătăți de plăci ceramice tip cărămidă.
În baza art. 274 alin. 1 C.pr.pen. obligă inculpatul să plătească în favoarea statului de 3200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare la urmărire penală și judecata în fond.
În baza art. 275 al. 3 C.p.p. cheltuielile judiciare din apel rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03.2015.
Președinte, Judecător,
A. G. M. L. G. O.
Grefier,
D. M.
Red./tehn./M./DM
2ex./23.04.2015
Jud.fond T. O.
| ← Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 254/2015. Curtea de... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 397/2015. Curtea... → |
|---|
