Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului. Art. 307 C.p.. Decizia nr. 17/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 17/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-01-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA PENALA SI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 17/A/2015
Ședința Camerei de Consiliu de la 14 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. L. O.
Judecător S. T.
Grefier A. B.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă C. de A. A.-I. reprezentat de procuror A. F.
Pe rol judecarea contestației în anulare exercitată de contestatoarea C. E. împotriva deciziei penale nr. 791/20.10.2014, pronunțată de C. de A. A. I. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită în conformitate cu disp. art.431 alin.1 Cod procedură penală fără citarea părților.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar a fost atașat dosarul nr._ al Curții de A. A.-I. în care s-a pronunțat decizia nr.791/20.10.2014 atacată cu prezenta contestație.
Reprezentanta parchetului având cuvântul solicită constatarea inadmisibilității contestației în anulare în cauză nu sunt întrunite condițiile pentru admiterea în principiu.
Instanța reține cauza în pronunțare.
C. DE A.
Asupra contestației în anulare de față constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 791/20.10.2014, pronunțată în dosarul numărul_, C. de A. A. I., cu majoritate și cu opinia separată a unuia dintre membrii completului de judecată, a decis următoarele:
A admis apelul declarat de partea vătămată S. D. L. împotriva sentinței penale nr. 48/02.04.2014, pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, pe care a desființat-o integral și, rejudecând:
A condamnat pe inculpata C. E. (fostă S.), fiica lui I. și E., născută la data de 15.03.1983 în S., județul A., România, cu ultimul domiciliu în comuna Pianu, ., nr. 451, județul A., fără antecedente penale, CNP_, la pedeapsa de 10.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplic. art. 5 alin. 1 din noul Cod penal.
A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 631 din Codul penal din 1969, potrivit cărora dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.
În temeiul art. 274 alin. 1 din noul Cod de procedură penală, a obligat inculpata să plătească statului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în faza de urmărire penală și în faza de judecată în primă instanță și suma de 500 lei cu același titlu pentru faza de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, a reținut C. de A. A. I. că, prin sentința penală nr. 48/02.04.2014, pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, s-au hotărât următoarele:
În baza art.17 alin. 2 raportat la art.16 alin.1 lit. b Cod procedură penală, a fost achitată inculpata C. E. pentru săvârsirea infractiunii de nerespectarea masurilor privind incredintarea minorului, prevazută de art. 307 alin.2 Cod penal, respectiv art. 379 alin. 2 Noul cod penal.
In baza art. 275 alin. 3 cod procedură penală, cheltuielile avansate de stat s-a dispus a rămâne in sarcina acestuia.
In baza art. 276 alin. 5 Cod procedură penală, a fost obligat partea vătămată să plătească cheltuielile judiciare ale inculpatei, în suma de 2000 lei, onorariu avocat.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a constatat următoarele:
Prin plângerea penală formulată și înregistrată pe rolul primei instanțe, petentul S. D. L. a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună desființarea Rezoluției din 06.03.2013, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S. în dosarul nr. 57/II/2/2013, precum și a Rezoluției emisă de procuror în dosarul nr. 1171/P/2011 al aceluiași parchet, și trimiterea cauzei procurorului, conform art. 278/1 alin 8, lit. b Cod procedură penală, în vederea începerii urmăriri penale împotriva intimatei C. E., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 307 alin 2 Cod penal.
În motivare, se arată că, în urma plângerii formulate de petentul S. D. L. și adresată Judecătoriei S., împotriva soluțiilor date de procuror, instanța de judecată, admițând plângerea, a dispus trimiterea dosarului la P. de pe lângă Judecătoria S. pentru redeschiderea urmăririi penale față de C. E., pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.307 alin.2 din Codul penal.
Prin Sentința penală nr.182/10.12.2012 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, au fost indicate și actele de cercetare penală pe care urmează a le efectua organul de urmărire penală.
Procurorul de caz a dat o aceeași soluție (copiată cuvânt cu cuvânt de pe prima soluție) astfel încât petentul S. D. L. a înțeles să formuleze plângere împotriva soluției la prim procurorul parchetului.
Prin Rezoluția dată în dosarul nr. 57/II/2/2013, din data de 6 martie 2013, prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S. a respins plângerea cu aceiași motivare. Astfel, se motivează, în principal, că intimata nu și-a anunțat schimbarea domiciliului și că petentul nu a făcut dovada deplasării în Italia pentru a lua legătura cu minorul, că nu rezultă intenția intimatei de a-l împiedica pe petent să ia legătura cu minorul și că dispoziția din Sentința civilă nr.914/2009 a Judecătoriei S. se raportează la prezența minorului în țară.
De asemenea, în plângere se arată că, soluția este nelegală, ea fiind dată prin nesocotirea dispozițiilor Sentinței penale nr.182/2012 a Judecătoriei S. prin care se indica organelor de urmărire penală să se intereseze prin orice mijloace în legătura cu locul unde are reședința intimata și să fie citată la reședința respectivă. Despre reședința intimatei din localitatea Osimo se știa încă din primul ciclu procesual. Exista o multitudine de metode pentru a afla reședința intimatei (solicitări la autoritățile italiene, solicitări la consulatul român din R., relații prin Interpol, etc). Neprocedând în acest fel, s-au încălcat drepturile petentului și ale copilului în privința luării legăturii dintre părinți și copii.
Petentul precizează că intimata și-a schimbat numele din S. în C.. Astfel, era indicat a se efectua investigații în legătura cu cererea intimatei de schimbare a numelui: unde a fost făcută (la locul nașterii sau la Consulatul român din R.), și ce adresă a indicat în atare cerere.
De asemenea, petentul arată că minorul trebuie să frecventeze o școală în Italia, așa încât există evidențe atât în privința școlii cât mai ales în privința locuinței minorului.
Totodată, prin plângere, petentul arată că, soluția este nelegală și prin modul în care a fost motivată, în sensul că petentul nu a dovedit faptul că s-a deplasat în Italia pentru a lua legătura cu minorul. Or, dacă intimata nu și-a anunțat locul de reședință, petentul nu avea cum să știe unde să o caute.
Pe de alta parte, se afirmă că nu s-a dovedit ca intimata ar fi acționat cu rea credință. Dar ce dovadă mai clară a relei sale credințe este faptul că se ascunde de petent în Italia.
Se arată de asemenea că instanța nu a indicat ce martori să fie audiați. Or, este suficientă aceasta dispoziție a instanței, întrucât în cursul cercetării penale, organul competent are la dispoziție mijloace suficiente pentru identificarea unor martori care cunosc o anumită împrejurare.
Petentul consideră că organele de urmărire penală au dat dovadă de nepăsare în ceea ce înseamnă efectuarea unei cercetări complete astfel încât soluția atacată este nelegală.
Astfel, având în vedere cele arătate mai sus, se impune admiterea plângerii, desființarea rezoluției prim procurorului și a procurorului de caz și trimiterea dosarului la parchet, conform aret.278/1 pct.8 lit.b din Codul de procedură penală.
Prin Încheierea nr.96/04.07.2013 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._ (f.28), instanța, în baza art. 278 indice 1 pct. 8 lit. c Cod procedură penală, a admis plângerea petentului S. D. împotriva Rezoluției pronunțată în dosarul penal nr. 57/II/2/2012 din data de 06.03.2013 de P. Procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria S. și a Rezoluției din data de 06.02.2013 pronunțată în dosar nr.1171/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria S., a desființat rezoluțiile atacate și a reținut cauza spre judecare; în baza art. 278 indice 1 alin. 9 din Codul de procedură penală, instanța a hotărât că actul de sesizare al instanței împotriva învinuitei intimat C. E. privind infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art. 307 al.2 din Codul penal îl constituie plângerea părții vătămate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța, în constituirea completului care a admis plângerea părții vătămate, a reținut că:
Prin Sentința civilă nr. 914/2009 pronunțată în Dosar nr._ a fost admisă în parte acțiunea de divorț formulată de reclamanta S. E. în contradictoriu cu pârâtul S. D. L., a fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulată de reclamantul-reconvențional S. D. L. în contradictoriu cu pârâta reconvențională S. E. și a fost desfăcută căsătoria dintre părți, încheiată la data de 24.08.2002, din culpă comună, iar după desfacerea căsătoriei s-a dispus ca reclamanta să poarte numele avut anterior căsătoriei, acela de C..
Minorul S. I. R., născut la data de 5.01.2005 a fost încredințat spre creștere și educare reclamantei, iar tatăl pârât obligat la plata unei pensii de întreținere în favoarea sa, în cuantum de 150 lei lunar, începând cu data de 26.09.2008 și până la majorat sau alte dispoziții legale .
De asemenea, mama, reclamanta-pârâtă reconvențională, a fost obligată a respecta dreptul reclamantului reconvențional, tată, de a avea legături personale cu minorul, prin luarea acestuia la domiciliul reclamantului reconvențional, după următorul program:
- în perioada vacanței de vară, o lună de zile, din 1 iulie până la 1 august;
- în perioada vacanței de iarnă, o săptămână, dacă minorul se află în țară.
După ce instanța a dispus începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală au mai audiat, în calitate de martor, pe mama părții vătămate, a cărei declarație se găsește la f.25 din dosarul de urmărire penală.
Cele declarate de martora S. L. se coroborează cu cele ce rezultă din declarația dată de mama făptuitoarei f. 28 DUP respectiv că inculpata cu intenție nu a dezvăluit nici direct, nici prin intermediari, date de contact ale părții vătămate, tată al minorului, care, din anul 2009 a fost în imposibilitate obiectivă de a lua legătura cu copilul, cu toate că are acest drept, iar inculpata are obligație pozitivă ca, în fiecare vară să permită minorului ca o lună să locuiască cu tatăl său și mai mult, petentul tatăl minorului nu știe nimic de propriul copil.
Potrivit art.307 al.2 din Codul penal se sancționează fapta persoanei căreia i s-a încredințat minorul de a împiedica, în mod repetat, pe oricare din părinți să aibă legături personale cu minorul.
Prin urmare, instanța reține că Prin Sentința civilă nr.914/2009 pronunțată în Dosar nr._ a fost obligată inculpata de a respecta dreptul reclamantului reconvențional, tată de a avea legături personale cu minorul, prin luarea acestuia la domiciliul părții vătămate, după program mai sus arătat.
Inculpata are obligația de a respecta dreptul părții vătămate de a avea legături personale cu minorul, iar prin faptul că se ascunde și refuză să indice locul de unde poate fi luat minorul de către partea vătămată săvârșește latura obiectivă a infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului dar și latura subiectivă a acestei infracțiuni, inculpata acționând cu intenție directă.
La termenul de judecată din data de 19.09.2013, apărătorul inculpatei C. E.-av.F. C. (f.33), având în vedere că atât reședința minorului S. R., cât și a mamei acestuia C. E. (inculpata din prezenta cauză) este în Italia, a arătat că înțelege să invoce excepția de necompetență generală a instanțelor românești, potrivit dispozițiilor art.39 Cod procedură penală și prevederile Convenției de la Haga nr.243 publicată în Monitorul Oficial din data de 30 septembrie 1992.
Prin înscrisul formulat și depus în scris la dosar de către inculpata Cîndroi E., prin apărătorul acesteia, av.F. C. (f.37-39), s-a solicitat admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor române în cauza dedusă judecății și desesizarea Judecătoriei S., reținând că instanțele române nu sunt competente general în soluționarea prezentului litigiu.
În motivare se arată că, prin plângerea penală formulată, partea vătămată S. D.-L. a solicitat condamnarea inculpatei pentru săvârșirea infracțiunii prev. și pedepsită de art. 307 alin. 2 Cod penal, respectiv nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului prin împiedicarea în mod repetat a acestuia, de a avea legături personale cu copilul, în condițiile stabilite prin Sentința civilă nr. 914/2009 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul civil nr._ .
De asemenea, se arată că, în momentul în care instanța va analiza prezenta excepție, urmează a avea în vedere chiar dispozitivul sentinței de divorț prin care partea vătămată-reclamant reconvențional în acel dosar, este autorizat de a avea legături personale cu minorul, prin luarea acestuia la domiciliul său, în condițiile în care, atât în momentul judecării dosarului de divorț, cât și pe parcursul procesului penal, un fapt este de necontestat și anume că inculpata este rezidentă în Italia, unde locuiește în mod statornic, împreună cu minorul. Infracțiunea pentru care s-a formulat plângere de partea vătămată, constă sub aspectul laturii obiective în acțiunea de împiedicare a părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul de a lua legătura cu acesta.
Pornind de la principiul teritorialității legii penale, așa cum acesta este reglementat prin art. 3 Cod penal coroborat cu cele ale art.142 și 143 Cod penal, rezultă că legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României. Ori, în prezenta cauză, chiar dacă s-ar considera că inculpata a săvârșit o infracțiune, aceasta nu a avut loc pe teritoriul României ci în Italia, astfel că instanțele naționale nu au competența în soluționarea acestui litigiu.
Un al doilea aspect relevat a fost cu privire la competența organelor de urmărire penală cărora li se adresează plângerea, care sunt cele ale locului în care se află minorul, respectiv celor italiene.
Coroborând aceste aspecte, este cert că litigiul dintre părți vizează răspunderea inculpatei în calitate de părinte, iar art. 1 lit. c din L.361/2007 prin care s-a ratificat Convenția de la Haga din 19.10.1996, determină legea aplicabilă răspunderii părintești, iar potrivit art. 3 lit. b măsurile prevăzute la art.1 se referă și la „dreptul de vizită”, prin care se înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul pentru o perioadă determinată într-un alt loc decât locuința sa obișnuită, a mai arătat prima instanță.
Ori, potrivit art. 5 din L.361/2007, autoritățile competente ale statelor contractante sunt cele de la reședința obișnuită a copilului, iar în caz de schimbare a reședinței obișnuite, într-un alt stat contractant, competența devine autoritatea din statul noii reședințe, în speță Italia.
În ceea ce privește reședința, art.2570 cod civil o definește ca fiind „locul” în care persoana fizică locuiește, chiar și dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare. Această prevedere este stipulată tocmai pentru a împiedica pronunțarea unor soluții abstracte și lipsite de conținut, având în vedere necesitatea probării stării de fapt pentru determinarea stării de drept, probațiunea trebuind administrată de autoritatea de la reședința minorului.
Astfel, împrejurarea că partea vătămată și inculpata sunt cetățeni români față de dispozițiile legale în materie de drept internațional privat, nu pot atrage competența instanțelor române în soluționarea prezentei cauze.
Nu se poate reține că ar fi nici măcar într-unul dintre cazurile prevăzute de art.31 Cod procedură penală, în condițiile în care printr-o lege specială,cum este L.361/2007 se prevede altfel, a mai constatat prima instanță în legătură cu excepția invocată de inculpată.
Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a reținut următoarele:
Prin încheierea de la f.27, instanța în baza art.278 indice 1 pct.8 lit.c Cod procedură penală, a admis plângerea petentului, a desființat Rezoluția din 06.03.2013, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S. în dosarul nr. 57/II/2/2013, precum și a Rezoluției emisă de procuror în dosarul nr. 1171/P/2011 al aceluiași parchet, și a retinut cauza spre judecare.
Inculpata C. E., este judecată pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea masurilor privind încredințarea minorului prevăzută de art. 307 alin. 2 Cod penal, respectiv, având prin Sentința 914/2009 pronunțată de Judecătoria S. in dosarul_, încredințat minorul S. I. R., spre creștere si educare, a împiedicat în mod repetat pe tatăl minorului să aibă legături personale cu minorul, așa cum a dispus instanța prin programul stabilit în perioada vacantei de vara, respectiv de iarna.
Pentru a reține instanța o faptă de împiedecare, petentul devenit parte vătămată, trebuie să dovedească în cursul urmăririi penale și în faza judecății, rolul său activ, respectiv acțiunile sale de încercare de a lua minorul de la inculpata în vacante, nu este suficient să susțină că nu a cunoscut adresa inculpatei si aceasta s-a sustras de la obligații. Din declarațiile de la f.23-29 dosar atașat nr. 1171/P/2013, respectiv f.61 -63, 72, reiese că tatăl minorului a făcut diligente pentru a afla reședința inculpatei din Italia prin întrebări adresate foștilor socrii, însă aceste demersuri nu sunt suficiente și nu sunt adresate direct inculpatei. De asemenea, reiese ca inculpata își evita fostul soț datorită violentei acestuia. Singurul act oficial care dovedește o legătură dintre partea vătămată și inculpată, este Sentința penală a Tribunalului Ancona, irevocabilă la 17.10.2011, de condamnare a părții vătămate pentru fapte de violenta exercitate împotriva fostei sale soții, f.50.
Potrivit declarației de la f. 61, data de către mama părții vătămate, fostul soț după ce a aflat adresa din R. unde locuia în anul 2013 inculpata, nu s-a dus s-o caute si nici nu a sesizat autoritățile din zona in care ar locui fosta soție.
Din probatoriul administrat nu rezultă că inculpata a împiedicat fostul soț în mod repetat să aibă legături personale cu minorul așa cum a dispus prin Sentința 914/2009 pronunțată în dosarul_, Judecătoria S., a conchis prima instanță, pronunțând soluția de achitare mai sus arătată.
Împotriva acestei sentințe a declarat, în termen, apel partea vătămată S. D. L., solicitând desființarea ei și, în rejudecare, a se pronunța o soluție de condamnare a inculpatei sau măcar o soluție de aplicare a unei amenzi administrative pe temeiul art. 181 din Codul penal din 1969, cu motivarea, în esență, că probele administrate confirmă acuzarea și că fapta inculpatei este una destul de gravă, împiedicând atât pe partea vătămată, tată, cât și pe minor să aibă legături personale. Motivarea apelului părții vătămate a fost, pe larg, consemnată în partea introductivă a prezentei decizii.
Inculpata, prin apărător ales, și-a exprimat poziția procesuală în sensul respingerii apelului, cu motivarea, în esență, că nu există nici o faptă și că, în situația în care ar exista, inculpata, având calitatea de mamă a minorului, nu poate fi subiect activ al infracțiunii în discuție. Argumentele inculpatei au fost și ele, pe larg, consemnate în partea introductivă a prezentei decizii.
Reprezentantul parchetului și-a exprimat poziția procesuală în sensul respingerii apelului, cu motivarea că în cauză există îndoială cu referire la vinovăția inculpatei, având în vedere că nu s-a procedat la executarea silită a hotărârii civile.
Având în vedere că prin prezentul apel se tinde la condamnarea inculpatei pentru prima dată în calea de atac, inculpata fiind achitată de către prima instanță, curtea a reaudiat martorii audiați de prima instanță (cu excepția martorului M. N., care a fost citat inclusiv cu mandat de aducere, neexecutat din cauza lipsei martorului de la domiciliu pentru motivul că este plecat în străinătate, astfel cum rezultă din procesul verbal de la fila 51 din dosarul de apel).
La termenul de pronunțare stabilit pentru data de 30.09.2014, pentru că nu s-a întrunit unanimitatea, în baza art. 394 alin. 5 din noul Cod de procedură penală, cauza a fost repusă pe rol în vederea reluării judecății în complet de divergență.
Analizând sentința primei instanțe prin prisma motivelor invocate dar și, potrivit art. 417 alin. 2 din noul Cod de procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, curtea, cu majoritate de opinii, a reținut următoarele:
Prima instanță a pronunțat o sentință netemeinică, pe care a motivat-o foarte succint și incomplet.
Realizând o proprie analiză a materialului probatoriu al dosarului, curtea, cu majoritate de opinii, a reținut următoarea stare de fapt:
Partea vătămată și inculpata au fost căsătoriți, din căsătoria lor rezultând minorul S. I. R., născut la data de 05.01.2005.
Prin sentința civilă nr. 914/05.11.2009 a Judecătoriei S. (irevocabilă la data de 21.06.2011 prin neexercitarea recursului, prin decizia civilă nr. 30/A/2010 a Tribunalului A. fiind anulat ca netimbrat apelul părții vătămate, astfel cum rezultă din consultarea evidenței informatizate ECRIS) a fost desfăcută prin divorț pentru culpă comună căsătoria celor doi, minorul fiind încredințat spre creștere și educare inculpatei.
Prin aceeași sentință partea vătămată a fost obligat să plătească minorului pensie de întreținere și i-a fost recunoscut dreptul de a păstra legături cu minorul, inculpata fiind obligată să respecte acest drept, ce urma a fi exercitat prin luarea minorului la domiciliul părții vătămate o lună de zile în perioada vacanței de vară, mai precis între 01.07 și 01.08 și o săptămână în perioada vacanței de iarnă, exercitarea dreptului părții vătămate în această a doua perioadă fiind condiționată de aflarea minorului în România.
În ciuda existenței acestei sentințe, inculpata nu a permis părții vătămate să-și exercite dreptul de a avea legături personale cu minorul, nici în modalitatea descrisă în sentință și nici în altă modalitate, aspect ce rezultă din declarațiile martorilor audiați în cauză, astfel:
Martorul M. N., finul de cununie al părților, relatează cum partea vătămată a făcut mai multe demersuri pentru a-și vedea copilul dar aceste demersuri au rămas fără rezultat din cauza inculpatei, care a plecat cu minorul în străinătate și a ascuns locul exact al domiciliului ei.
Plecarea inculpatei în străinătate cu minorul, mai precis în Italia, este confirmată și de martora C. E., mama inculpatei, care a arătat că inculpata a plecat în străinătate, împreună cu fiul ei, aproximativ în anul 2010. Tot această martoră arată că inculpata s-a întors în țară, în trei sau patru rânduri, pentru a-și efectua lucrări dentare, dar că nu a vrut să se întâlnească nici măcar cu vreunul dintre membrii familiei extinse a inculpatului, care locuia la câteva case distanță de părinții inculpatei. Martora mai relatează cum inculpata i-a cerut să nu-i divulge adresa din Italia sau numărul de telefon către partea vătămată și familia acestuia, care se interesa de minor.
Martora S. L., mama părții vătămate, arată și ea cum a încercat, în numele fiului ei dar și al ei personal, să afle relații despre minor de la părinții inculpatei, să afle locul din Italia unde acesta se afla cu mama lui, pentru ca partea vătămată să poată să-și viziteze fiul, chiar și în alte condiții decât cele statuate prin sentința de divorț, adică prin deplasarea în Italia, demersuri rămase fără rezultat deoarece părinții inculpatei nu au furnizat vreo informație. Tot această martoră mai arată cum partea vătămată a încercat să obțină informații despre domiciliul minorului din Italia de la părinții și de la fratele inculpatei, fără a obține vreo informație și cum partea vătămată s-a deplasat în Italia, la fratele său, împreună cu acesta încercând să o găsească pe inculpată și pe minor, pentru a reînnoda legătura cu acesta, demersuri rămase fără rezultat deoarece inculpata nu mai era la adresa unde a locuit în Italia împreună cu partea vătămată, înainte de divorț.
Toată această stare de fapt, constând în refuzul inculpatei, pe o perioadă de mai mulți ani, între 21.06.2011 (data rămânerii irevocabile a sentinței de divorț, prin care a fost recunoscut dreptul părții vătămate de a avea legături personale cu minorul) și până la sesizarea instanței prin plângerea formulată pe temeiul art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv data de 29.03.2013, de a veni cu minorul în țară, pentru ca partea vătămată să-și poată exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul și de a nu permite părții vătămate nici măcar să ia legătura cu minorul în Italia, reprezintă tocmai elementul material al infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului în varianta asimilată prevăzută de art. 307 alin. 2 din Codul penal din 1969.
C. s-a referit și la încadrarea în vigoare la data faptelor deoarece condițiile de incriminare sunt identice în vechiul Cod penal cu cele din noul Cod penal, intrat în vigoare la data de 01.02.2014.
Inculpata întrunește și calitatea specială cerută subiectului pasiv al infracțiunii în discuție, anume acela de persoană căreia minorul i-a fost încredințat, prin hotărâre judecătorească, spre creștere și educare. La acest punct al considerentelor, curtea a ținut să arate că nu poate fi de acord cu apărarea inculpatei în sensul că părintele minorului nu poate fi subiect activ al infracțiunii reglementate de art. 307 alin. 2 din Codul penal din 1969, din contră, părinții fiind, ca regulă, subiecți activi ai aceste infracțiuni deoarece, în cele mai multe cazuri, lor le este încredințată creșterea și educarea minorilor. Prin folosirea noțiunii mai largi de „persoană căreia i s-a încredințat minorul” legiuitorul nu a urmărit, nicidecum, să excepteze din sfera subiecților activi pe părinții minorului ci a vrut să includă în această sferă și alte persoane decât părinții, cărora minorii le pot fi încredințați prin hotărâre judecătorească (spre exemplu bunicii). Această interpretare a fost, de altfel, confirmată în jurisprudență, în acest sens putând fi amintită decizia penală nr. 391/1996 a Curții de A. București, Secția I penală, analizată în prestigiosul periodic de specialitate juridică „Revista de drept penal”, în nr. 1/1997.
Urmarea imediată a conduitei inculpatei a constat în imposibilitatea exercitării de către partea vătămată a dreptului de a avea legături personale cu fiul său, prin aceasta creându-se o stare de periclitare a relațiilor sociale ce reprezintă obiectul juridic al infracțiunii, anume acele relații sociale născute în jurul valorii legăturilor de familie care trebuie să existe între părinți și copii.
Legătura de cauzalitate între fapta inculpatei și urmarea imediată este mai mult decât evidentă, reieșind din însăși materialitatea faptei.
Sub aspectul laturii subiective inculpata a săvârșit fapta cu forma de vinovăție a intenției, în modalitatea ei directă, din atitudinea ei de a nu permite, în mod perfect conștient, legătura minorului cu tatăl său (astfel cum rezultă din chiar declarațiile martorei C. E., mama inculpatei, care arată cum aceasta a venit în țară, dar fără minor și cum s-a ferit de inculpat și de rudele acestuia și i-a cerut să nu-i divulge adresa sau nr. de telefon) reieșind că inculpata a urmărit tocmai să suprime orice legătură între fiul ei și tatăl lui, partea vătămată.
La acest punct al analizei elementelor constitutive ale infracțiunii, curtea a considerat necesar să arate că a analizat și justificarea pe care inculpata a încercat să o dea faptelor sale, anume aceea că s-ar fi temut de latura violentă a părții vătămate, care a fost condamnat în Italia pentru că a lovit-o. Această justificare este una pur subiectivă, privitoare la propria persoană și ea nu poate să justifice împiedicarea părții vătămate de a avea legături personale cu minorul.
Subiectivismul și reaua-credință a inculpatei rezultă și din faptul că aceasta a încercat să extindă pretinsa latură violentă a părții vătămate și asupra minorului, încercând să acrediteze, prin întrebările pe care avocata inculpatei le-a adresat martorei C. E., ideea că partea vătămată s-ar fi manifestat violent cu minorul. Aceeași rea-credință de care a dat dovadă inculpata, regretabilă deoarece privește relația dintre fiul său și tatăl lui, este confirmată și prin depunerea la dosar a unei declarații notariale, fără nici o valoare probatorie, provenite de la o vecină a inculpatei din Italia și care conține aprecieri îndoielnice ale acesteia din urmă asupra părerii negative pe care minorul o are despre tatăl său, părere care, dacă ar exista, ar fi imputabilă tot inculpatei, sub a cărei îndrumarea și influență exclusive minorul s-a aflat în ultimii 5 ani de zile.
C. a analizat și argumentele greșite pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, argumente îmbrățișate și de reprezentantul parchetului, constând în aceea că nu se poate reține vinovăția inculpatei atâta vreme cât partea vătămată nu a procedat la punerea în executare pe cale silită a sentinței de divorț, o astfel de condiție (de a încerca, în prealabil, executarea silită a sentinței civile ce recunoaște drepturile părintelui de a avea legături cu minorul) nefiind prevăzură în textele de incriminare ale faptei.
Conchizând, fapta inculpatei de refuza, cu bună știință, pe o perioadă de aproximativ 2 ani, între 21.06.2011 și până în data de 29.03.2013, de a veni cu minorul în țară, pentru ca partea vătămată să-și poată exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul și de a nu permite părții vătămate nici măcar să ia legătura cu minorul în Italia, întrunește toate elementele constitutive ale infracțiunii de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului, în varianta asimilată constând în împiedicarea, săvârșită de către persoana căreia minorul i-a fost încredințat prin hotărâre judecătorească, în mod repetat, a oricăruia dintre părinți, să aibă legături personale cu minorul.
Având în vedere că de la săvârșirea faptei, în acest caz interesând momentul epuizării, data de 29.03.2013 și până la data judecării definitive, a intervenit . noului Cod penal, la data de 01.02.2014, curtea a analizat care dintre cele două legii succesive în timp este mai favorabilă inculpatei.
C. a observat că ambele legi incriminează în același mod fapta săvârșită de inculpată și o sancționează în același fel, cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.
În aceste condiții, curtea a trebuit să treacă la o analiză mai detaliată a situației concrete a inculpatei, care se va referi la individualizarea sancțiunii ce trebuie aplicată.
În speță, văzând criteriile de individualizare a sancțiunilor (care sunt, în mare parte, aceleași în ambele coduri), în special pe cele legate de persoana inculpatei, care este stabilită de mai multă vreme în Italia și care, în lipsa unor dovezi contrare, desfășoară activități licite în acea țară, curtea a considerat că cea mai potrivită pedeapsă, ca natură, a fi aplicată inculpatei este cea a amenzii penale.
Fixând natura pedepsei, curtea, procedând mai departe la individualizarea de principiu a cuantumului amenzii a considerat că gravitatea faptei (care ar putea produce urmări iremediabile în relația dintre partea vătămată și fiul său), durata ei în timp (aproximativ 2 ani de zile), atitudinea inculpatei după data sesizării instanței (de a persista în refuzul de a permite relațiile personale între partea vătămată și fiul său) impun stabilirea unui cuantum al amenzii peste minimul special, mai apropiat de maximul special.
Date fiind cele proxim mai sus reținute, cercetând limitele speciale ale amenzii din cele două coduri și condițiile concrete de stabilire a acestor limite, curtea a ajuns la concluzia că legea veche, respectiv Codul penal din 1969, este mai favorabilă inculpatei.
Astfel, pentru infracțiunea în discuție, limitele speciale ale pedepsei amenzii penale
- în vechiul Cod penal (art. 63 alin. 3 teza I) erau, minimul special, de 300 lei, iar maximul special, de 15.000 lei, pe când
- în noul Cod penal (art. 61 alin. 2 și 4 lit. b), minimul special, de 1.200 lei până la 60.000 lei, în funcție de suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei, iar maximul special, de 2.400 lei până la 120.000 lei, în funcție de aceeași sumă corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 10 lei și 500 lei; în cazul inculpatei, care desfășoară activitate în Italia, o țară cu un nivel al câștigurilor net superior României, o sumă rezonabilă corespunzătoare unei zile amendă, care se stabilește ținând seama de situația materială a inculpatei, ar fi de 250 lei, ceea ce ar duce la următoarele limite speciale concrete ale amenzii penale: 30.000 lei, limita minimă și 60.000 lei, limita maximă.
Finalizând procesul de individualizare prin stabilirea cuantumului concret al amenzii, curtea a considerat că pentru a atrage atenția inculpatei asupra gravității faptei sale (gravitate constând, așa cum mai sus s-a arătat, în urmări posibil iremediabile în relația dintre partea vătămată și fiul său, dăunătoare, deopotrivă, atât fiului, cât și tatălui), o amendă în cuantum de 10.000 lei este cea mai potrivită, iar pentru ca inculpata să conștientizeze că acest comportament nu trebuie repetat, măcar de la data pronunțări prezentei decizii și pentru viitor (de la data sesizării instanței inculpata continuând, aproape în aceeași manieră, să împiedice legăturile persoanei vătămate cu minorul, cu o singură permisiune acordată acestuia de a-și vedea copilul în vara anului 2014, când inculpatul s-a deplasat în Italia după ce, cu îndelungi eforturi și cu largul concurs al instanței de apel, inculpata a făcut cunoscut părții vătămate locul unde minorul poate fi vizitat, astfel cum rezultă din încheierea de ședință a instanței de apel, din data de 16.06.2014 și din declarația părții vătămate, dată în apel la data de 22.09.2014), curtea a dispus ca amenda să fie cu executare efectivă.
Cuantumul amenzii penale și modalitatea executării efective a ei încredințează instanța că va fi în măsură să dea inculpatei prilejul unei adânci reflexii asupra conduitei ei viitoare, care, dacă va fi în sensul celei deja sancționate în prezent cu amendă, are toate șansele să fie urmată de o pedeapsă de o altă natură, mult mai gravă decât amenda, anume de pedeapsa închisorii.
De altfel, curtea a atras atenția inculpatei că și în cazul în care nu va executa, prin plată, pedeapsa amenzii aplicate prin prezenta decizie, în temeiul art. 631 din noul Cod penal, aceasta va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Pentru toate aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 421 pct. 2 lit. a din noul Cod de procedură penală, curtea, cu majoritate de opinii, a admis apelul declarat de partea vătămată S. D. L. împotriva sentinței penale nr. 48/02.04.2014, pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, pe care o va desființa integral și, rejudecând:
A condamnat pe inculpata C. E. (fostă S.) la pedeapsa de 10.000 lei amendă penală, pentru săvârșirea infracțiunii de nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului, prev. de art. 307 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplic. art. 5 alin. 1 din noul Cod penal.
I-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 631 din Codul penal din 1969, potrivit cărora dacă cel condamnat se sustrage cu rea-credință de la executarea amenzii, instanța poate înlocui această pedeapsă cu pedeapsa închisorii în limitele prevăzute pentru infracțiunea săvârșită, ținând seama de partea din amendă care a fost achitată.
În temeiul art. 274 alin. 1 din noul Cod de procedură penală, a obligat inculpata să plătească statului suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate în faza de urmărire penală și în faza de judecată în primă instanță și suma de 500 lei cu același titlu pentru faza de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a exercitat calea de atac extraordinară a contestație în anulare, contestatoarea C. E., ce a avut calitatea de intimat inculpat în dosarul având ca obiect infracțiunea de nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului.
Contestatoarea nu a arătat motivele ce o determină să promoveze această cale extraordinară de atac.
A indicat aceasta în cuprinsul cererii domiciliul procesual ales, cazul de contestație în anulare pe care înțelege să-l invoce(art. 426 lit. b din Codul de procedură penală), numărul hotărârii împotriva căreia înțelege să exercite calea extraordinară de atac, solicitarea de suspendare a executării hotărârii și mențiunea că motivarea căii extraordinare de atac se va depune după redactarea considerentelor deciziei contestate.
Până la data soluționării contestației, contestatoarea nu a depus la dosar motivarea căii extraordinare de atac.
Analizând contestația în anulare exercitată de contestatoarea C. E. sub aspectul admisibilității în principiu, potrivit art. 431 din Codul de procedură penală, C. de A. A. I. constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare, pentru următoarele considerente:
Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi, și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură, și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.
Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.
Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive. Cazurile de contestație în anulare sunt în esență cele prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, la care se adaugă alte cinci, corespunzătoare unor motive de recurs din anterioara reglementare.
În conținutul dispozițiilor art. 426 din Codul de procedură penală sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:
a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;
b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;
f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.
De asemenea, în art. 431 alin. 2 din Codul de procedură penală, legiuitorul a prevăzut că instanța, constatând că cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art. 426 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate. per a contrario, dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții, cererea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
Revenind acum la cauza de față, constatăm noi, încă dintr-un început, că cererea formulată de contestatoare nu cuprinde motivele pe care ea se sprijină. În plus, nici un moment contestatoarea nu arată, așa cum expres o cer dispozițiile art. 431 alin. 2 din Codul de procedură penală, care sunt dovezile și nici nu depune dovezi în sprijinul contestației.
Este foarte adevărat faptul că actuala contestatoare invocă în cuprinsul contestației sale unul dintre cazurile de contestație în anulare expres și limitativ enunțate de legiuitor în cuprinsul art. 426 din Codul de procedură penală. Invocă aceasta cazul de contestație în anulare de la litera b a art. 426 din Codul de procedură penală(când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal).
Invocarea textului de lege este însă absolut formală atâta timp cât motivele pe care se sprijină contestația nu sunt aduse la cunoștința instanței. Chiar C. Europeană a Drepturilor Omului a arătat în jurisprudența sa că “ un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate” (Guerra și alții împotriva Italiei din 19.02.1998, pct. 44, Berktay împotriva Turciei, nr. 22.493/93, pct. 167, 1.03.2001). Invocarea formală a a unui caz de contestație în anulare nu poate avea ca și efect admisibilitatea în principiu a cererii.
Invocarea textului art. 426 lit. b din Codul de procedură penală nu este susținută de nicio dovadă, depusă sau invocată ca fiind existentă la dosar. Contestatoarea a inserat în cuprinsul cererii acest caz de contestație în anulare pentru unicul motiv că acesta este singurul caz ce poate fi invocat oricând, potrivit dispozițiilor art. 428 alin. 2 din Codul de procedură penală. Procedând astfel a încercat contestatoarea să împiedice o eventuală respingere a cererii sale ca fiind tardiv formulată.
Pentru a concluziona, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 431 alin. 2 din Codul de procedură penală, respectiv aceea cu privire la motivul pe care se sprijină contestația care trebuie să fie unul dintre cele prevăzute la art. 426 și depunerea sau invocarea în sprijinul contestației a unor dovezi, așa încât nerespectarea condițiilor mai sus menționate atrage inadmisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatoarea C. E..
Dată fiind culpa procesuală exclusivă a contestatoarei, în baza art. 275 alin. 2 din Codul de procedură penală, o va obliga C. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare exercitată de contestatoarea C. E. cu dom. în S., .. 92, jud. A. împotriva deciziei penale nr. 791/20.10.2014, pronunțată de C. de A. A. I. în dosarul nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 din Codul de procedură penală obligă contestatoarea la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.01.2015.
Președinte Judecător
G. L. O. S. T.
Grefier,
A. B.
Red. /tehnored. G.L.O.
2ex/02.03.2015
J.A.S.I.M.; A. D. B.; C. M M.
J.F.L. M.
| ← Plângere soluţii de neurmărire/netrimitere judecată. Art.340... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Sentința nr. 127/2014. Curtea... → |
|---|
