Prelungirea altor măsuri. obligarea de a nu părăsi ţara/locaţia. Decizia nr. 63/2012. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 63/2012 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 10-04-2012 în dosarul nr. 63/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECȚIA PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
Dosar nr._
DECIZIA PENALĂ NR.63/2012
Ședința publică de la 10 Aprilie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. F. F.
Judecător M. A. M.
Judecător S. T.
Grefier A. B.
DIICOT – Serviciul Teritorial A. reprezentat prin
procuror I. D. F.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către inculpatele G. L., G. E. și T. M. E., împotriva încheierii penale pronunțate la 30 Martie 2012 de către Tribunalul Sibiu în dosar penal nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat R. M. apărător ales al inculpatelor recurente G. L. și G. E. și avocat B. L. apărătorul ales al inculpatei recurente T. M., lipsă fiind inculpatele recurente.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosar s-a depus prin serviciul registratură al instanței motive de recurs formulate de inculpata recurentă T. M. E. prin apărător avocat B. L..
Nefiind alte cereri de formulat, excepții de invocat, chestiuni prealabile instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Apărătorul ales al inculpatelor recurente G. L. și G. E., avocat R. M., având cuvântul solicită admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate și rejudecând cauza respingerea măsurii obligării de a nu părăsi țara luată față de inculpate.
Pe fondul cauzei susține că în cauză este criticabil modul în care s-a luat această măsură, motivarea încheierii atacate și care nu justifică luarea acestei măsuri, iar această măsură nu putea fi dispusă de către instanță.
Instanța a luat această măsură față de inculpate după ce la primul termen de judecată au fost audiați inculpații și s-a pus în discuție măsura deși instanța nu a fost sesizată de către procuror în acest sens.
În ce o privește pe inculpata G. L. instanța pune în discuție încetarea de drept a măsurii și constată temeinic că această măsură încetase pentru temeiurile arătate apoi revine și pune în discuție luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau țara.
În ce o privește pe inculpata G. E. față de aceasta nu a fost luată nici o măsură preventivă și instanța nu arată pe ce temeiuri ia această măsură, în motivarea reținându-se doar că „ instanța în limitele legale poate lua orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi localitatea sau țara față de inculpații față de care nu s-au luat aceste măsuri în cursul urmăriri penale”.
În motivarea încheierii atacate se face referire la Decizia 76/2006 a ICCJ- recurs în interesul legii care vizează o chestiune tangențială cu speța respectivă. În motivare se copiază motivarea făcută de ICCJ în acest caz și într-o singură frază rezolvă problema fără a arăta în ce măsură există și se poate lua această măsură.
Încheierea prin care se dispune luarea unei astfel de măsuri trebuie să cuprindă rațiunile, indiciile pentru care se impune luarea acestei măsuri, dar instanța pe aceiași logică formală pentru care a respins cererea de înlocuire a măsurii arestului preventiv pentru doi dintre inculpați se pronunță și pentru măsura dispusă față de cele două inculpate.
În cauză nu s-a justificat pentru inculpatele recurente că ar exista motive suficiente pentru a se lua această măsură și nu trebuia luată această măsură, acesta fiind o chestiune de principiu, această problemă trebuia soluționată diferit de către instanță, în cauză neimpunându-se luarea acestei măsuri.
În concluzie solicită admiterea recursurilor, casarea încheierii penale atacate și rejudecând cauza respingerea cererii de obligare a nu părăsi țara.
Avocat B. L. apărător ales al inculpatei recurente T. M., având cuvântul solicită admiterea recursului, casarea încheierii penale atacate și rejudecând cauza respingerea cererii de luare a măsurii obligării de a nu părăsi țara luată față de această inculpată.
Pentru inculpata T. M. această măsură s-a luat de două ori o dată la urmărire penală de către procuror și o dată de către instanță. Procurorul de caz a considerat că această măsură nu se mai impune și pe cale de ordonanță a dispus în consecință iar la primul termen de judecată instanța din oficiu pune în discuție necesitatea luării unei măsuri preventive, înlătură toate apărările și dispune această măsură asupra inculpatei.
Așa fiind, în cauză s-ar impune o soluție de admitere a recursului pentru a nu promova o astfel de modalitate de luare a măsurii respective. Sub nici o formă în ce o privește pe inculpata T. nu s-au descoperit elemente noi care să impieteze buna desfășurare a procesului penal.
În încheierea atacată se reține că din elementele de oportunitate se impune luarea unei astfel de măsuri în cauză încălcându-se un principiu al răspunderii penale deoarece orice îngrădire a dreptului la libertate seamănă cu o sancțiune, cu o pedeapsă iar o persoană nu poate fi sancționată de două ori.
În concluzie, solicită având în vedere și motivele scrise depuse la dosar, admiterea recursului.
Reprezentanta DIICOT, având cuvântul solicită respingerea recursurilor ca nefondate, procedura a fost aceiași potrivit dispozițiilor date de ICCJ prin decizia de îndrumare, soluția instanței nu este contradictorie și nu se ia doar la sesizarea procurorului, instanța a constatat că poate dispune luarea măsurii așa cum a și făcut în mod corect iar chestiunile de drept invocate în susținerea recursurilor sunt nefondate.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor penale de față constată:
Prin încheierea penală din 30.03.2012 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosar nr._ 12, în baza art.145/1 Cod proecdură penală s-a luat față de inculpații: T. M. E., G. E., G. L. și B. V. măsura obligării de a nu părăsi țara fără încuviințarea instanței.
În baza art.145 alin.1/1 și alin.1/2 Cod procedură penală, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara, inculpații au fost obligați să respecte următoarele obligații:
a)să se prezinte la organul de urmărire penală, sau după caz, la instanța de judecată ori de câte ori sunt chemați;
b)să se prezinte la organul de poliție desemnat cu supravegherea ori la organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit sau ori de câte ori sunt chemați;
c)să nu își schimbe locuința fără încuviințarea instanței;
d) să nu dețină, să nu folosească și să nu poarte nici o categorie de arme;
e) să nu comunice direct sau indirect cu părțile vătămate, cu părțile civile, cu martorii din prezenta cauză ori familiile acestora;
f) să nu se afle în locuința părților vătămate, părților civile, a martorilor ori familiilor acestora.
În baza art. 145 al. 2 ind. 2, ind. 3 C.p.p. s-a atras atenția inculpaților că în caz de încălcare cu rea-credință a obligațiilor stabilite prin prezenta încheiere, se vor lua față de aceștia măsura arestării preventive.
A fost desemnată Poliția Municipiului Sibiu (pentru inculpatele G. E. și G. L.) și Poliția Orașului Cisnădie (pentru inculpații T. M. E. și B. V.), cu supravegherea acestora.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut următoarele:
La data de 22.02.2012 s-a verificat conform art. 3001 C.p.p. măsura arestării preventive față de inculpații Ș. P., Ș. S., V. R., Ș. N. R., Ș. R., Ș. A. R. și G. P., dar nu s-a pus în discuția părților măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu Cisnădie, luată față de inculpata G. L. prin încheierea penală nr. 9/2012, astfel că potrivit dispozițiilor art. 140 al.1 lit.a și al.3 C.p.p., instanța a constatat că aceasta a încetat de drept.
Instanța din oficiu la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită a pus în discuția părților și a procedat la audierea celor patru inculpați nearestați ( T. M. E.,. G. E., G. L. și B. V.), a luării față de aceștia a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu sau țara.
Audiați fiind sub acest aspect, trei din cei patru inculpați au afirmat că nu se opun luării măsurii de a nu părăsi localitatea, iar inculpata T. M. E. a solicitat să nu se ia nici o măsură față de ea, motivat de faptul că are doi copii minori, sub un an și mai are în grijă o persoană handicapată.
Problema de drept ce a fost supusă atenției în continuare, a fost aceea de a stabili dacă măsura preventivă a obligării de nu părăsi localitatea trebuia menținută ori trebuia luată înainte de expirarea duratei acesteia de către judecător la momentul sesizării cu rechizitoriu, iar pe de alta parte, dacă judecătorul nu s-a pronunțat înăuntrul termenului asupra măsurii obligării de nu părăsi localitatea și aceasta a încetat de drept, dacă instanța mai poate lua sau nu această măsură preventivă, dacă sunt îndeplinite cerințele de la art. 143 C.p.p și este considerată a fi oportună pentru desfășurarea în continuare a procesului penal.
Asupra primei probleme de drept supusă discuției ,instanța a considerat că măsura preventivă a obligării de nu părăsi localitatea luată față de inculpata G. L., dacă nu a fost pusă în discuție, înainte de expirarea termenului pentru care ea a fost dispusă anterior ,a încetat de drept, temeiul juridic fiind prevederile art. 140 alin 1 lit. a C.p.p.
Argumentul juridic este acela că, legiuitorul nu a făcut vreo distincție între „arestarea preventivă „ prev de art. 148 C.p.p și celelalte două măsuri preventive, respectiv, obligarea de a nu părăsi localitatea ori țara, prevăzute de art. 145 ori 145 indice 1.C.p.p, ceea ce pe cale de interpretare conduce la ideea că articolul 140 Cpp are în vedere toate măsurile preventive,inclusiv a celor prev de art. 136 lit b și c C pp. Această împrejurare reiese inclusiv din titlul marginal al articolului 140 Cpp intitulat„ Încetarea de drept a măsurilor preventive”, fără ca legiuitorul să facă vreo diferență între arestare a preventivă și obligarea de a nu părăsi țara sau localitatea.
Referitor la aspectul legat de luarea de către judecător a măsurii preventive prev. de art. 136 lit b și c C pp pe parcursul cercetării judecătorești, se impune a observa prevederea expresă stipulată în aliniatul 4 al art.136 C.p.p. precum și motivarea Deciziei nr.76/2007 a Î.C.C.J pronunțată în Recursul în Interesul Legii..
Potrivit art. 136 al.4 C.p.p. măsurile preventive prevăzute în art. 136 al.1 lit.b și c C.p.p. se pot lua de procuror sau judecător în cursul urmăriri penale, și de instanța de judecată în cursul judecății. Potrivit acestui text este fără echivoc că instanța de judecată poate lua oricare din aceste două măsuri preventive pe parcursul cercetării judecătorești.
În cuprinsul motivării recursului în interesul legii Înalta Curte de Casație și Justiție a reiterat că în cuprinsul art.136 din Codul de procedură penală, prin care se reglementează "scopul și categoriile măsurilor preventive", se prevede că "în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu detențiunea pe viață sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua față de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reținerea; obligarea de a nu părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi țara; arestarea preventivă".
În această privință, prin alin. 8 al aceluiași articol, se relevă că "alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura".
Așadar, apare evident că atât textul art. 145 din Codul de procedură penală, cât și dispozițiile la care se face referire prin acesta conțin reglementări lipsite de echivoc în ceea ce privește luarea sau prelungirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive la care se referă, fiind însă mai puțin explicite în legătură cu luarea și prelungirea sau menținerea aceleiași măsuri în cursul judecății.
De aceea, ținându-se seama de caracterul restrictiv al interpretării dispozițiilor procedurale, potrivit cărora măsurile preventive nu pot fi luate, prelungite sau menținute ori revocate decât în limitele prevăzute în norma de reglementare, se impune ca prelungirea sau menținerea lor, în cazul în care au fost dispuse ori prelungite în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, să nu mai poată fi examinată de instanța de judecată, care nu este împiedicată însă să procedeze la discutarea luării acelor măsuri dacă sunt întrunite la momentul respectiv condițiile prevăzute în art. 145 alin. 1 și în art. 1451 alin. 2, cu referire la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Ca urmare, în lipsa unor dispoziții exprese, măsurile preventive constând în obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea, precum și în obligarea acestuia de a nu părăsi țara, dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menținerii de către instanța de judecată.
Dar, în raport cu dispozițiile art. 136 alin. 4 din Codul de procedură penală, potrivit cărora "măsurile prevăzute în alin. 1 lit. b) și c) se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, și de instanța de judecată, în cursul judecății", se impune concluzia că într-o atare ipoteză revine instanței atribuția de a dispune o asemenea măsură dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.
În atare situație, a atribui instanței de judecată posibilitatea de a dispune prelungirea sau menținerea unei asemenea măsuri preventive, dispusă de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanței prin rechizitoriu, ar echivala cu crearea unor norme de reglementare pe calea interpretării analogice a dispozițiilor existente într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.
Rezultă din textul prev. de art. 136 al.4 C.p.p. că măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea, măsuri prev. de art. 136 lit.b și c C.p.p. pot fi luate de instanța de judecată pe parcursul cercetării judecătorești, iar motivarea RIL-ului 76/2007 confirmă faptul că instanța de judecată, poate lua în discuție aceste măsuri, dacă sunt întrunite cerințele art. 143 C.p.p., independent de faptul că au fost luate în cursul urmăririi penale sau nu.
Tribunalul a reținut atfel că critica adusă de apărătorii aleși al celor 4 inculpați T. M. E., G. L. și G. E. și B. V., referitoare la împrejurarea că instanța nu ar putea lua pe parcursul cercetării judecătorești măsurile preventive prevăzute de art. 136 al.1 lit.b și c C.p.p. dacă nu au fost luate în cursul urmăriri penale ( ori dacă măsura a încetat de drept în ceea ce o privește pe G. L.) decât în situația în care ar fi apărut „elemente noi”, este nefondată.
Se observă că dispozițiile art.160 indice a alin 4 C.p.p se referă strict și exclusiv la arestarea preventivă, legiuitorul prevăzând expres că „față de inculpatul care a fost anterior arestat în aceeași cauză în cursul urmăririi penale sau al judecății, se poate dispune din nou această măsură, dacă au intervenit elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate”. În același timp, instanța constată că legiuitorul nu face nici o referire la intervenirea unor „elemente noi” cu privire la celelalte două măsuri preventive, respectiv la măsurile preventive de obligare de a nu părăsi localitatea sau țara, măsuri prevăzute de art.136 lit b și c C.p.p., ceea ce înseamnă că în cazul acestora nu operează analogia juridică, care este inaplicabilă în speță și este posibilă luarea acestor măsuri pe baza acelorași temeiuri de fapt sau de drept.
Așa fiind, inexistența vreunui text care să interzică expres judecătorului luarea din nou și pe baza acelorași temeiuri a măsurilor preventive prevăzute de art. 136 lit b sau c Cpp, încetate de drept ori neprelungite, îndrituiesc instanță de judecată ca pe parcursul cercetării judecătorești, dacă apreciază că este oportună luarea vreuneia dintre acestea și dacă sunt întrunite cerințele art. 143 și 136 alin 8 Cpp, să dispună luarea lor.
După cum, pe baza acelorași dispoziții legale precum și a prevederilor art.145alin 1 teza a2 a C.p.p și având în vedere considerente de oportunitate, așa cum este cazul și speței deduse judecății, este perfect admisibilă luarea oricărei măsuri preventive de obligare de a nu părăsi țara ori localitatea, față de inculpații, față de care nu s-au luat aceste măsuri în cursul urmăririi penale, întrucât textul menționat, stipulează expres această posibilitate.
Privitor la inculpații G. L., G. E., T. M. E. și B. V., instanța a reținut că se impune a se lua față de aceștia măsura obligării de a nu părăsi țara prev de art 145 indice 1 cpp, întrucât sunt îndeplinite cerințele art. 145 indice 1 cpp rap la art.136 lit c și alin 8 cpp, și această măsură se impune în opinia instanței, ținându-se seama de scopul acestor măsuri, de gradul de pericol social al infracțiunii pentru care sunt cercetați, de pericolul sustragerii acestora de la cercetarea judecătorească prin părăsirea țării.
Măsura este justificată având în vedere, pe de altă parte, lipsa de ocupație a acestora, deși aceștia au susținut contrariul (s-a arătat în cuprinsul declarațiilor luate inculpatelor G. E. și G. L. că ambele sunt angajate ca menajere la aceeași firma de construcții de cca 12 zile, împrejurare neverosimilă și neprobată,iar în cazul inculpatului B. V. acesta a arătat că deține o societate comercială în Germania deși a precizat că nu a desfășurat vreo activitate.)
Măsura ce se va lua față de inculpați se privește a fi oportună dintr-o altă perspectivă, aceea că în cauză sunt citați peste 25 de părți civile și vătămate, precum și 44 martori, ori pentru audierea acestora, prezența constantă a inculpaților la dezbateri apare ca fiind imperios necesară,pentru o posibila confruntare a lor cu părțile civile, vătămate ori cu martorii cauzei. Aceștia sunt în cea mai mare parte domiciliați în alte județe ale tării și probabil fără posibilități materiale de a-si asigura transportul la instanță și care deplasare va fi cu certitudine a anevoioasa având în vedere obiectul cauzei pentru are sunt cercetați inculpații (traficul de persoane în vederea practicării cerșetoriei)
Aflarea adevărului ar putea fi zădărnicită dacă inculpații nu s-ar prezenta la dezbateri ori ar părăsi țara, iar desfășurarea cu celeritate a judecării cauzei ar fi împietată prin neprezentarea acestora la fiecare solicitare ori termen de judecată fixat de instanță, în prezent existând temerea că buna desfășurare a procesului penal ar fi îngreunată.
În opinia instanței de fond rațiunea luării acestei măsuri apare ca oportună și justificată și pentru a nu împiedica ori zădărnici aflarea adevărului, întrucât, așa cum s-a putut observa încă de la primul termen de judecată, aproape toate părțile civile care s-au prezentat au renunțat inexplicabil la pretențiile civile formulate anterior,inclusiv pentru minorii pretins traficați, ceea ce a creat suspiciunea instanței că este posibil a se fi luat legătura cu aceștia precum și cu martori ai cauzei care s-au prezentat fără citații emise de instanță.
Astfel constatând întrunite cerințele legale ( art. 136 al.1 lit.c C.p.p., raportat la art. 143 C.p.p. și art. 145 ind.1 C.p.p.) și oportună instituirea luării față de cei patru inculpații a obligației de a nu părăsi țara și de a se supune unor măsuri instituite de instanță inclusiv aceea de a nu lua legătura cu părțile civile, vătămate ori cu martori ai cauzei și nici cu familiile acestora, instanța de fond, din oficiu a luat față de cei patru inculpați măsura obligării de a nu părăsi țara urmând ca inculpații să respecte unele obligații.
Împotriva încheierii au declarat recurs în termen inculpatele G. L., G. E. și T. M. E., solicitând casarea încheierii penale atacate și înlăturarea măsurii obligării de a nu părăsi țara luată față de acestea, de către instanța de fond.
În dezvoltarea scrisă a motivelor de recurs pentru inculpata T. M. E. se arată că încă din cursul urmăririi penale întrucât inculpata și-a îndeplinit toate obligațiile impuse, procurorul a apreciat că măsura preventivă luată nu se mai impune a fi prelungită.
Cu toate acestea judecătorul fondului a luat măsura preventivă conform art.136 alin.3 Cod procedură penală, interpretând greșit că pentru aceleași temeiuri măsura poate fi luată în cursul judecății chiar dacă a fost odată luată în cursul urmăririi penale. Or, în opinia recurentei această dispoziție vizează doar momentul inițial, momentul aprecierii necesității luării unor atari măsuri pentru temeiurile existente, iar în cazul în care acestea au fost luate în cursul urmăririi penale, judecătorul poate doar să le revoce sau să le mențină. Odată încetate sau revocate, măsurile nu pot fi luate din nou pentru aceleași temeiuri sau indicii, întrucât s-ar încălca chiar un principiu fundamental al răspunderii penale „non bis in idem”, orice restrângere a libertății putând fi asimilată unei pedepse.
Susținerea instanței conform căreia legea cere temeiuri noi doar pentru luarea măsurii arestării nu poate fi primită ca de altfel nici argumentele privitoare la lipsa de ocupație a inculpatei și posibilitatea de a se sustrage de la judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs pentru inculpatele G. E. și G. L. în esență se arată că nu s-a justificat pentru inculpatele recurente că ar exista motive suficiente pentru a se lua această măsură, care dealtfel nu a fost solicitată de către P..
În ce o privește pe inculpata G. L., instanța a constatat încetarea de drept a măsurii pentru ca ulterior să pună în discuție luarea ei.
Examinând încheierea atacată prin prisma motivelor de recurs formulate dar și din oficiu, conform disp. art.385/6 alin.3 Cod procedură penală, Curtea constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor urma:
Din prevederile art.136 alin.4 Cod procedură penală, art.145 Cod procedură penală și art.145/1 Cod procedură penală rezultă că, în faza judecății, instanța are competența de a lua măsura obligării de a nu părăsi țara independent de faptul că această măsură a fost luată și prelungită în cursul urmăririi penale sau nu a fost dispusă o atare măsură în cursul urmăririi penale.
Conform disp. art.136 alin.1 Cod procedură penală și art.137 alin.3 Cod procedură penală luarea măsurii trebuie să fie necesară asigurării bunei desfășurări a procesului penal fiind condiționată de indicarea temeiurilor concrete care determină luarea măsurii.
Prin prisma disp. art.2 din Protocolul nr.4 adițional la CEDO, măsura preventivă trebuie să fie necesară într-o societate democratică și proporțională scopului urmărit.
Examinarea actelor dosarului relevă, așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului că luarea măsurii este necesară asigurării desfășurării în bune condiții a procesului penal, având în vedere complexitatea cauzei, gravitatea acuzaților aduse recurentelor, persistența temeiurilor care au determinat pentru inculpata G. L. luarea și prelungirea în cursul urmăririi penale a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea iar în cazul inculpatei T. M. E. luarea măsurii obligării de a nu părăsi țara prin încheierea nr.50/CC/27.12.2011 a Tribunalului Sibiu.
În ceea ce o privește pe inculpata G. E. este de observat că acuzațiile aduse vizează traficarea unor persoane pe teritoriul Germaniei fapt care, în lipsa unei surse certe de venit, justifică presupunerea îngreunării cercetării judecătorești prin părăsirea țării.
Criticile recurenților privind necesitatea intervenirii unor temeiuri noi după sesizarea instanței pentru luarea măsurii nu pot fi primite, judecătorul fiind îndrituit să examineze întreg materialul probator pentru a aprecia dacă luarea măsuri este necesară și proporțională scopului urmărit.
Or, în raport de temeiurile concrete care determină luarea măsurii nu se poate aprecia că aceasta ar fi disproporționată îngrădind inutil dreptul la liberă circulație al inculpatelor.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul disp. art.385/15 pct.1 lit.b Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondate recursurile deduse judecății cu consecința obligării recurenților la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat conform art.192 alin.2 Cod procedură penală.
(continuarea deciziei penale nr.63/10.04.2012 pronunțată în dosar penal nr._ )
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile formulate de inculpații G. L., T. M. E. și G. E. împotriva Încheierii penale pronunțate la 30 Martie 2012 de Tribunalul Sibiu – Secția penală în dosar nr._ 12.
În baza disp. art.192 alin.2 Cod procedură penală obligă pe numiții recurenți inculpați la plata sumei de câte 80 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat în recurs.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.04.2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
M. F. F. M. A. M. S. T.
Grefier,
A. B.
Red. M.A.M./tehnored. A.B.
2ex/18.04.2012
J.F.C.P.
| ← Ucidere din culpă. Art.178 C.p.. Decizia nr. 529/2012. Curtea... | Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 532/2012. Curtea de... → |
|---|
