Rejudecarea după extrădare. Art.522 ind.1 C.p.p.. Decizia nr. 34/2014. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 34/2014 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 14-02-2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA PENALA SI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ Nr. 34/A/2014
Ședința publică de la 14 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. L. O.
Judecător S. T.
Grefier A. B.
Parchetul de pe lângă C. de A. A.-I. reprezentat de procuror A. P.
Pe rol pronunțarea asupra apelurilor declarate de P. de pe lângă T. S. și de condamnatul G. S. împotriva sentinței penale nr. 169 din data de 18.12.2013 pronunțată de T. S. în dosarul nr._ .
Mersul dezbaterilor și concluziile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării de la data de 12.02.2014 și care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
C. DE A.
Deliberând asupra apelurilor declarate constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 169 din data de 18.12.2013 pronunțată de T. S. în dosarul nr._ s-a dispus, în baza art. 522 ind. 1 C.p.p., admiterea cererii de rejudecare formulată de condamnatul G. S. în prezent deținut în Penitenciarul Aiud, jud. A. și în baza art. 406 C.p.p. s-a anulat sentința penală nr. 87/30.04.2002 a Tribunalului S. în ceea ce privește latura penală privitoare la condamnatul G. S., precum și formele de executare emise în baza acestei sentințe și în consecință:
În baza art. 26 cod penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c și f Cod penal raportat la art. 13 Cod penal, cu art. 37 lit. b, cu aplic. art. 74 lit. c, rap. la art. 80 Cod penal a fost condamnat inculpatul G. S. la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.
În baza art. 71 C.p. i s-au interzis inculpatului exercitarea drepturilor civile prev. de art. 64 lit. a teza a II-a și b C.p..
În baza art. 11 pct. 2 lit. a, rap. la art. 10 lit. d Cod procedură penală a fost achitat inculpatul G. S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 Cod penal cu aplicarea art. 37 Cod penal
În baza art. 350 C.p.p.s-a menținut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 15 din Legea nr. 302/2004 actualizată, s-a computat din pedeapsa aplicată durata arestului provizoriu în vederea extrădării efectuată în Spania pe perioada 03.05.2013 – 22.05.2013, iar în baza art. 88 C.p.s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului și durata arestului efectuat începând din 22.05.2013 la zi.
S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 117/2002 din 31.03.2003 emis în baza sentinței penale nr. 87/30.04.2002 și s-a dispus emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei conform prezentei hotărâri la data rămânerii definitive a hotărârii.
S-a menținut dispozițiile sentinței penale nr. 87/2002 a Tribunalului S. referitoare la soluționarea laturii civile cu privire la condamnatul G. S., precum și a cheltuielilor de judecată din primul ciclu procesual la care aceasta a fost obligat.
În baza art. 191 C.p.p., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 de lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Prin încheierea penală din data de 20.12.2013, s-a dispus rectificarea erorii materiale strecurate în dispozitiv, constatate din oficiu de către instanță, în sensul că la alineatul al nouălea se va trece „… compută din pedeapsa aplicată durata arestului provizoriu în vederea extrădării efectuată în Spania pe perioada 03.05.2013 – 16.05.2013, iar în baza art. 88 C.p. deduce din pedeapsa aplicată inculpatului și durata arestului efectuat începând din 16.05.2013 la zi”.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut și motivat pe baza actelor și lucrărilor dosarului următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă T. S., emis în dosarul de urmărire penală 759/P/2001 din 11.01.2002, înregistrat la T. S. sub nr. 807/2002, au fost trimiși în judecată inculpații C. I., F. N. R., C. M., și G. S. fiul lui I. și E., născut la data de 16.06.1962 în Lugoj, jud. T., cu antecedente penale, în prezent deținut în Penitenciarul Aiud, jud. A., pentru săvârșirea infracțiunilor de tâlhărie și asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni prevăzute de art. 211 al. 2 lit. a,c,f, Cod penal și art. 26, rap. la art. 211 al. 2 lit. a,c,f și art. 323 al. 1,2 cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal,
S-a reținut, în esență, în fapt că la data de 20.11.2001, cei trei inculpați și învinuitul G. S. s-au întâlnit la domiciliul lui C. M., ocazie cu care învinuitul le-a spus celorlalți inculpați, despre faptul că în localitatea Apoldu de Sus, o vecină de-a sa, respectiv partea vătămată T. E., care este în vârstă și locuiește singură, are în casă o sumă mai mare de bani, în lei și valută, propunându-le totodată să îi fure acesteia banii. Cei trei inculpați au fost de acord cu această propunere, astfel că în data de 22.11.2001, în jurul orelor 8,30 cei patru s-au deplasat spre locuința părții vătămate și conform planului, dinainte stabilit, învinuitul G. S. a rămas cu autoturismul pe șosea, inculpatul C. M., a rămas de pază, pe câmp. În acest timp, inculpații F. N. și C. I., punându-și cagulele pe cap și niște ciorapi pe mâini au pătruns în locuința părții vătămate, pe care au imobilizat-o și i-au sustras suma de 2.300.000 lei RON, lăsând partea vătămată legată la mâini cu un cordon ce îl aveau asupra lor, iar peste gură cu un batic ce aparținea părții vătămate. Ulterior, doi inculpați s-au deplasat, la domiciliul inculpatului C. I., unde cei doi au împărțit banii sustrași, în mod egal, în patru părți, respectiv câte 590.000 lei RON pentru fiecare, inculpatul F. N., luându-și pe loc partea sa, iar restul, rămânând la inculpatul C. I., care urma să îi împartă celorlalți doi.
A doua zi (23.11.2001 ) inculpatul C. M., s-a deplasat, împreună cu soția sa, la domiciliul inculpatului C. I., care i-a dat atât partea sa (590.000 lei), cât și partea învinuitului G. S., având în vedere că cei doi sunt frați.
S-a reținut prin rechizitoriu, că învinuitul G. S. nu a mai intrat în posesia banilor, deoarece a dispărut de la domiciliu, sustrăgându-se ulterior urmăririi penale.
Partea vătămată T. E., nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, întrucât și-a recuperat, suma sustrasă.
Prin sentința penală nr. 87 din 30.04.2002 pronunțată în dosarul penal nr. 807/2002, T. S. a, dispus printre altele, în baza art. 26, rap. la art. 211 al 2 lit. a,c, f din Cod penal cu aplic. art. 37 lit."b" din Cod penal condamnarea inculpatului G. S. la 7 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie, iar în baza art. 323 al 1 si 2 din cod penal cu 37 "b" cod penal a condamnat pe același inculpat la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni. În baza art. 33 a si 34 b din Cp. a contopit pedepsele de 7 ani închisoare si de 5 ani închisoare urmând ca inculpatul sa execute pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare sporită la 9 ani închisoare.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de judecată a reținut că la inițiativa lui G. S. care era vecin cu partea vătămată T. E., cei patru inculpați s-au înțeles să sustragă bani de la partea vătămată. Astfel în ziua de 21.11.2001 inculpații s-au întâlnit in .jurul orelor 23,00 si s-au deplasat pe câmp prin spatele grădinilor au studiat terenul și s-au întors la domiciliul lui C. M. și și-au definitivat planul stabilind ca inculpatul F. si C. I. să intre in locuința părții vătămate iar C. M. să stea de pază pe câmp în spatele grădinilor și inculpatul G. să aștepte cu autoturismul Dacia 131o culoare roșie pe stradă în apropierea locuinței părții vătămate. A doua zi în 22.11.2001 cei patru inculpați s-au deplasat conform planului C. I. si F. N. cu niște fesuri de culoare închisă tip"cagula"au pătruns in curtea părții vătămate în șura acesteia de unde au observat-o pe martora T. I. poștărița care a adus pensia părții vătămate, iar după plecarea martorei care a fost condusă la poartă de către parte vătămata T. E., când partea vătămata s-a îndreptat spre ușa de intrare în locuință, cei 2 inculpați au imobilizat-o, au intrat in casa unde au legat-o la gură si la mâini si au căutat printre bunurile ei pentru ca sa găsească bani. Inculpații au găsit doar 2.300.000 lei ce-i avea pe masă partea vătămată și care erau pensia sa. Inculpații au luat banii și au plecat din imobil lăsând pe partea vătămata legată la gură si la mâini. Intre timp în spatele grădinii se afla C. M., iar pe stradă G. S. care se afla în autoturismul Dacia conform înțelegerii. Cei doi inculpați C. I. și F. N. s-au întâlnit cu C. M. care le-a spus că e riscant să meargă la autoturismul lui G., astfel că F. si C. I. s-au deplasat în localitatea Dobârca la domiciliul inculpatului C. I. unde au împărțit banii. Deplasarea s-a făcut pe jos, peste deal până în localitatea Dobârca, județul S., unde se afla domiciliul inculpatului C. I..
A doua zi inculpatul C. M. cu soția sa, s-au deplasat la domiciliul inculpatului Caldărar I. unde a primit partea sa de bani, precum și partea inculpatului G. S. cu care este frate, însă inculpatul G. nu și-a mai primit banii fiindcă a fugit imediat, a dispărut de la domiciliu imediat după săvârșirea faptei, sustrăgându-se de la urmărirea penală.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpații, fără a motiva în scris apelurile.
Prin decizia penală nr. 215/A/2002 din 10.09.2002, C. de A. A. I. a respins ca nefondate apelurile menținând hotărârea atacată.
În motivarea deciziei penale instanța de control judiciar a apreciat că instanța de fond a reținut în mod corect starea de fapt, iar încadrarea juridică este legală. S-a apreciat de asemenea că individualizarea pedepselor a fost judicios realizată.
Împotriva acestei hotărâri inculpatul G. S., prin avocat a declarat recurs.
Prin decizia penală nr. 1401/19.03.2003, în dosar nr. 4232/2002, C. Supremă de Justiție a admis recursul inculpatului G. S., și a extins efectele recursului și cu privire la inculpații C. I., C. M. și F. N. R..
Astfel a casat decizia 215/2002 atacată a Curții de A. A. I. și sentința penală nr. 87 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului S. numai cu privire la condamnarea inculpaților G. S., C. I., C. M. și F. N. R. pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 Cod penal. A dispus, totodată, înlăturarea aplicării art. 33 lit. a Cod penal și art. 34 lit. b din Codul penal și sporurile aplicate la pedeapsa rezultantă pentru fiecare inculpat.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală a achitat pe inculpații C. I., C. M. și F. N. R. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, iar pe inculpatul G. S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal. A menținut pedepsele aplicate inculpaților, astfel:
-de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul C. I.,
-de 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul F. N. R.;
-de 5 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul C. M.,
-de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul G. S..
În motivarea deciziei penale C. Supremă de Justiție a apreciat că instanța de fond a stabilit corect situația de fapt și vinovăția inculpaților, stabilind pedepse just individualizate inculpaților. Totuși, cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. 1 și 2 cod penal, C. apreciază că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni.
Astfel, între inculpați nu a existat o înțelegere în sensul prevederilor art. 323 Cod penal; Inculpații nu au desfășurat acțiuni specifice laturii obiective a infracțiunii prevăzută de art. 323 Cod penal; a existat o participație în sensul prevăzut de art. 23 Cod penal pentru care, însă, inculpații au fost condamnați fie ca autori, fie complici pentru infracțiunea de tâlhărie, corect reținută de instanțe.
Cât privește solicitarea de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a,c,f din Codul penal, în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208-209 Cod penal, formulată de inculpatul G. S., nu a putut fi primită, probatoriul administrat în cauză stabilind în mod cert săvârșirea infracțiunii pentru care a fost condamnat acest inculpat, respectiv art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a,c,f Cod penal.
S-a constatat, de asemenea, că individualizarea pedepselor s-a făcut în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 Cod penal și de scopurile pedepsei prevăzute de art. 52 Cod penal. S-au menținut celelalte pedepse aplicate inculpaților, urmând a fi deduse perioadele arestării preventive și s-au menținut celelalte dispoziții.
La data de 3 iunie 2013 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului S. cererea de rejudecare, după extrădare, a dosarului nr. 8071/2002 al Tribunalului S., după admiterea în principiu a acestei cereri.
În motivarea cererii se arată, în esență, de către inculpatul G. S. că împotriva sa a fost emis un mandat internațional de arestare care a stat la baza extrădării sale din Spania, după data de 16 mai 2013, fiind reținut în Spania și apoi încarcerat la I.P.J. S., și depus la Penitenciarul Aiud și că a fost judecat în lipsă și cu încălcarea normelor privind citarea, adică cu lipsă de procedură, motive pentru care se impune rejudecarea cauzei, cu reaudierea sa, a martorilor, a coinculpaților și cu reanalizarea probelor administrate în cauză în dosarele acvirate.
Instanța de rejudecare prin încheierea penală din 17 iulie 2013, a admis în principiu cererea de rejudecare după extrădare potrivit art. 522 ind. 1 raportat la 404 Cod procedură penală.
Fiind astfel investită, instanța de fond la rejudecare, a procedat la audierea inculpatului G. S. - f. 18, a lui C. M. - f. 37, precum și a martorilor din rechizitoriu, C. C.- f. 39, C. T. -f. 40, B. M. - f. 69.
Inculpatul G. S. cu ocazia rejudecării declară că a participat la înțelegerea privind sustragerea banilor dar, ulterior, noaptea dinaintea săvârșirii faptei, a revenit și nu a mai înțeles să participe la faptă, lucru comunicat tatălui său G. I. decedat la acest moment, dar și fratelui C. M., astfel că a doua zi la prânz a și plecat în Ungaria cu soția sa.
Analizând probatoriul administrat în cauză, din primul ciclu procesual și cel al rejudecării, instanța reține în fapt, în esență, următoarele:
În data de 21 noiembrie 2001 inculpații F. N., C. I., G. S. și C. M. s-au întâlnit la domiciliul ultimului dintre ei unde au consumat băuturi alcoolice. Prezent la această întâlnire se afla și G. I., tatăl inculpatului G. S., care între timp a decedat. Cu această ocazie inculpatul G. S. care era vecin cu partea vătămată T. E., i-a informat pe cei patru inculpați că vecina sa T. are sume de bani în casă, datorită faptului că o împrumută mereu pe soția sa cu sume de bani, împrumuturi despre care cunoștea și inculpatul C. M., fratele inculpatului G. Segiu .
Așa fiind, cei patru s-au înțeles să sustragă bani de la partea vătămată, context în care în ziua de 21.11.2001 inculpații s-au întâlnit în jurul orelor 23,00 și s-au deplasat pe câmp prin spatele grădinilor, pentru a studia terenul pe unde vor pătrunde în locuința părții vătămate. După ce au văzut locația, s-au întors la domiciliul lui C. M. și și-au definitivat planul stabilind ca inculpatul F. si C. I. să intre in locuința părții vătămate, iar C. M. să stea de pază pe câmp în spatele grădinilor și inculpatul G. să aștepte cu autoturismul Dacia 131o culoare roșie pe o stradă în apropierea locuinței părții vătămate, pentru a-i prelua și a-i duce rapid în .>
A doua zi în data de 22.11.2001 cei patru inculpați s-au deplasat conform planului C. I. si F. N. cu niște fesuri de culoare închisă tip"cagula"au pătruns in curtea părții vătămate în șura acesteia de unde au observat-o pe martora T. I. poștărița care a adus pensia părții vătămate, iar după plecarea martorei care a fost condusă la poartă de către parte vătămata T. E., când partea vătămata s-a îndreptat spre ușa de intrare în locuință, cei 2 inculpați au imobilizat-o.
În aceste condiții au intrat, cu partea vătămată, în casă unde au legat-o la gură si la mâini și au căutat printre bunurile ei pentru ca să găsească bani. Inculpații au găsit doar 2.300.000 lei RON ce-i avea pe masă partea vătămată și care erau pensia sa. Inculpații au luat banii și au plecat din imobil lăsând pe partea vătămata legată la gură și la mâini. Intre timp în spatele grădinii se afla C. M., iar pe stradă G. S. care se afla în autoturismul Dacia conform înțelegerii.
Cei doi inculpați C. I. si F. N. s-au întâlnit cu C. M. care le-a spus că e riscant să meargă la autoturismul lui G., sugerându-le că este mai bine să se deplaseze peste dealuri, evitând . G. S. cu mașina. Urmând sugestia cei doi, F. si C. I. s-au deplasat pe jos, peste deal, în localitatea Dobârca la domiciliul inculpatului C. I. unde au împărțit banii.
A doua zi inculpatul C. M. cu soția sa, s-au deplasat la domiciliul lui C. I. unde a primit partea sa de bani, precum și a lui G. S. cu care este frate.
Într-adevăr urmărirea penală și judecata s-a realizat fără ca inculpatul G. S. să participe la dezbateri.
Instanța de rejudecare are de analizat, pe de o parte, apărările formulate de inculpat, inclusiv cea privind schimbarea încadrării juridice, dar are de analizat veridicitatea schimbării declarațiilor de către condamnatul C. M., fratele inculpatului G. S., precum și declarațiile martorilor din rechizitoriu.
Starea de fapt de mai sus a fost de fapt reținută de către toate cele trei instanțe de judecată în primul ciclu procesual, iar cu ocazia rejudecării au apărut unele modificări doar ca urmare a nuanțării declarației de către inculpatul C. M., fratele inculpatului G. S.. Justificarea acestuia nu poate fi primită de către instanța de judecată, deoarece acuzarea lui G. numai pentru motivul că acesta a plecat și nu mai poate fi găsit și sancționat, deoarece nu convinge și nu se coroborează cu celelalte probe din dosar, refuzul declarației din partea martorei C. C., declarația lui G. I., declarațiile coinculpaților.
Modificarea dispozițiilor legale, în speță a celor de procedură penală, nu pot fi invocate pentru a denatura conținutul unei declarații, iar starea de fapt relatată nu-și pierde caracterul de veridicitate doar prin faptul că ar fi putut fi refuzată declarație. Martorii G. I., C. C., R. S. C., toți rude cu inculpații sau soții, la momentul declarațiilor în anul 2001 aveau proaspăt în memorie derularea evenimentelor, astfel că nu aveau motive să denatureze obiectivitatea acestora, cu atât mai mult că erau rude cu inculpații. Apoi declarațiile acestora se coroborează între ele, și conduc la stare de fapt ceea ce nu convinge instanța că nu corespunde adevărului. Acești martori ce motive ar fi putut avea la acel moment să confirme înțelegerea inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii? Nici un motiv plauzibil, ceea ce face ca la acest moment instanța nu poate ignora conținutul acestor declarații.
Scopul procesului penal este acela, în primul rând, de a se afla adevărul, și nicidecum de a asigura anumite garanții pentru inculpați și martori de a ascunde acest adevăr.
Declarațiile martorilor audiați în cauză, se coroborează cu declarațiile coinculpaților C. M., fila 154, C. I. fila 121 și F. N. fila 121 dosar urmărire penală. S-a invocat în apărare că se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a,c,f Cod penal în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208. cod penal, rap. la art. 209 lit. a și c Cod penal.
Această apărare a fost invocată și în primul ciclu procesual și nu a fost reținută de către cele trei instanțe. Starea de fapt nu s-a schimbat cu nimic față de cea dedusă judecății în primul ciclu procesual. Rezultă din probatoriul administrat în cauză că inculpatul G. S. a participat la înțelegerea prealabilă de a sustrage banii părții vătămate, el fiind cel care i-a informat pe ceilalți coinculpați de existența unor sume de bani în casa părții vătămate. Participarea la această înțelegere și la conceperea planului infracțional nu este contestată de către inculpat, ci este chiar recunoscută - fila 18 dosar. Este cert că inculpatul G. S. a stat cu autoturismul său Dacia 1300 pe . o distanță de casa părții vătămate în așteptarea coinculpaților, conform înțelegerii. Motivația inculpatului că a așteptat să vină soția care s-a dus să cumpere pâine, pentru că plecau în Ungaria nu poate fi reținută, pentru că această așteptare a durat prea mult față de cât ar fi fost normal doar pentru achiziționarea pâinii.
Staționarea în comună a inculpatului a coincis cu momentul derulării activității infracționale. Nu poate fi primită apărarea inculpatului G. că nu a participat în nici un fel la derularea activității infracționale, deoarece acesta s-a înțeles cu ceilalți inculpați să săvârșească infracțiunea, a fost în comună cu autoturismul la momentul săvârșirii infracțiunii, iar faptul că nu i-a mai transportat pe cei doi inculpați F. N. și C. I., a avut loc independent de voința sa, sau de vreo activitate a sa, ci prin faptul că cei doi nu au mai venit la mașina, mergând cu piciorul peste dealuri spre domiciliul lor.
Instanța apreciază că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 Cod penal raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c și f Cod penal raportat la art. 13 Cod penal, cu art. 37 lit. b Cod penal.
Cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. 1 și 2 cod penal instanța reține că nu suntem în prezența unei înțelegeri în sensul acestei dispoziții legale deoarece nu se regăsesc actele de executare specifice acestei infracțiuni ce intră în conținutul laturii obiective, rămânând acte de participație potrivit art. 23 cod penal. În acest sens s-a pronunțat și C.S.J. prin decizia penală 1401 din 19 martie 2003 în dosar 4232/2002, dosar acvirat la prezentul dosar.
Sigur la individualizarea pedepsei se vor avea în vedere gradul de participație efectivă la săvârșirea infracțiunii, acesta neparticipând direct, raportarea la dispozițiile art. 72 și 52 cod penal privind criteriile generale de individualizare a pedepsei, împrejurarea că a recunoscut săvârșirea faptei, limitele de pedeapsă, cuantumul sumei sustrase, faptul că nu a beneficiat de rezultatul infracțiunii, dar nu în ultimul rând de starea de recidivă postexecutorie a inculpatului.
Instanța apreciază că se impune a se reține și circumstanța atenuantă a neparticipării directe la săvârșirea faptei și la obținerea unui folos material din săvârșirea infracțiunii de care au beneficiat ceilalți inculpați, prevăzută de art. 74 alin. 2 cod penal.
Împotriva acestei sentințe penale au formulat apel P. de pe lângă T. S. și inculpatul G. S. .
În expunerea motivelor scriseparchetul critică hotărârea atacată sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, susținându-se că în mod neîntemeiat instanța a reținut în favoarea inculpatului circumstanțe atenuante și de altfel, există contradicție între dispozitivul sentinței și considerente, în sensul că în dispozitiv se reține ca circumstanțe atenuante art.74 lit.c C. pen. iar în motivare art.74 alin.2 C. pen., dar în oricare dintre variante acestea nu trebuiau reținute în favoarea inculpatului. Se solicită admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza respingerea cererii de rejudecare și menținerea sentinței penale nr. 87/2002 a Tribunalului S..
Cu ocazia dezbaterii pe fond a apelului reprezentatul Ministerului Public, a solicitat în baza disp.art.421 alin.2 lit.a) C.p.p. admiterea apelului, desființarea sentinței penale atacate și rejudecând cauza, în principal, respingerea cererii de rejudecare a cauzei formulată de inculpat, iar, în subsidiar, în ce privește soluția de condamnare aplicarea dispozițiilor Noului Cod Penal, cu înlăturarea circumstanțelor atenuante judiciare.
Cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei procurorul susține că încheierea din 17.07.2013 pronunțată de T. S. prin care s-a dispus admiterea cererii de rejudecare după extrădare este nelegală, nefiind îndeplinite cerințele art.522/1 C.p.p ; astfel, în practică s-a statuat că dacă judecata s-a făcut în lipsa persoanei care se sustrage, cererea este respinsă, ori în speță, s-a arătat că persoana condamnată s-a sustras de la urmărirea penală și de la judecată.
În ce privește soluția de condamnare procurorul arată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Noului Cod Penal, care sunt mai favorabile inculpatului, și solicită schimbarea încadrării juridice și înlăturarea stării de recidivă postexecutorie, întrucât s-a împlinit termenul de reabilitare pentru condamnarea anterioară.
În expunerea motivelor de apel inculpatul apelant G. S., personal și prin apărătorul ales, a solicitat admiterea apelului, casarea hotărârilor și, pe fond, achitarea pentru infracțiunea prevăzută de art. art. 211 alin. 2 lit. a, c și f Cod penal, iar, în subsidiar, schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 26 Cod penal, raportat la art. 211 Cod penal în infracțiunea prevăzută de art. 26 raportat la art. 208, 209 Cod penal și reducerea pedepsei. Se susține, în esență, că faptele au fost comise în urmă cu 13 ani, că instanța de fond l-a condamnat pentru tâlhărie, dar fapta se limitează la faza faptelor preparatorii și care nu sunt pedepsite de legea penală. Probele dosarului relevă că activitatea materială a inculpatului G. S. se rezumă doar la înțelegerea prealabilă și la testarea terenului, ori inculpatul G. nu a avut nici un fel de activitate pentru tâlhărie. În cauză, raportat la actele dosarului trebuie reținută cel mult infracțiunea de furt, rolul acestuia a fost de transportor de la locul comiterii faptei în afara satului. Se mai susține că declarațiile date de martorul G. I., tatăl inculpaților G. S. și C. M., cele date de soția inculpatului, C. C. și sora inculpatului, C. I. au fost luate în condiții procedurale nelegale, iar condamnarea inculpatului apelant nu se poate baza pe declarațiile celorlalți doi coinculpați care sunt contradictorii și nu reflectă adevărul .
Analizând legalitatea și temeinicia sentinței penale atacate prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a criticilor invocate în apel, precum și din oficiu, potrivit art. 471 și art. 418 Cod proc.penală, C. constată că apelurile formulate în cauză sunt fondate în limitele și pentru cele ce se vor expune în continuare:
I. În ce privește apelul Parchetului de pe lângă T. S. referitor la admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare:
O primă critică invocată de către procuror vizează nelegalitatea admiterii cererii de rejudecare după extrădare, susținându-se, în esență, că aplicabilitatea dispozițiilor privind rejudecarea după extrădare este condiționată de împrejurarea ca inculpatul să nu fi avut cunoștință de existența unui proces derulat împotriva sa, ori actele dosarului relevă fără dubiu că inculpatul cunoștea de procesul ce se derula împotriva sa, exercitând, prin apărător ales ,căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinței de la fond.
Examinând cauza în raport de criticile formulate, Curte constată că apelul parchetului sub acest aspect este nefondat.
Astfel, potrivit articolul 5 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, denumit „garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale", prevede că „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unui ordin de detenție impus printr-o decizie pronunțată în absență și în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal sau informată cu privire la data și locul audierii care a dus la decizia pronunțată în absență, predarea poate fi supusă condiției că autoritatea judiciară emitentă, dă asigurări considerate adecvate pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că el sau ea va avea posibilitatea de a aplica pentru rejudecarea cauzei în statul membru emitem și să fie prezentă la judecată".
În interpretarea acestor dispoziții, s-a stabilit că deși în denumirea marginală a art.5 se folosește termenul „trebuie", ulterior în conținutul articolului se arată că, în virtutea legislației interne, statul membru de executare poate subordona executarea mandatului european de arestare condiției rejudecării.
De regulă, o astfel de condiție intervine dacă statul străin solicitat, în urma analizării documentației de extrădare, apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane condamnate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale adoptată la R. în 1950 (art. 6 parag. 3 din Convenție).
Pe cale de consecință, rejudecarea nu intervine ab initio, putând exista și situații în care, deși este vorba despre o persoană condamnată în lipsă, statul străin solicitat apreciază că procedura de judecată a satisfăcut minimul de drepturi la apărare garantate oricărei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, astfel încât acordă extrădarea fără a mai impune vreo condiție în sensul rejudecării persoanei în cauză.
Totodată, chiar și în cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiția rejudecării, persoana extrădată are posibilitatea fie să accepte hotărârea pronunțată in absentia, fie să solicite rejudecarea în condițiile legii române, obligația existând în sensul prevederii în legislația națională a unei proceduri care să permită rejudecarea persoanelor extrădate, condamnate în lipsă.
O astfel de prevedere răspunde cerințelor celui de-al doilea Protocol adițional la Convenția Europeană de extrădare, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978, ratificat de România prin Legea nr. 80/1997, dar și jurisprudenței C.E.D.O. în materie, fiecare dintre statele semnatare apreciind asupra formei de reglementare din punct de vedere procedural și substanțial a unei astfel de proceduri.
Corespondentul în legislația națională este dat de conținutul art.75 alin.l din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciara internaționala in materie penală care statuează că „ În cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiție, instanța care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiției impuse de statul solicitat și dă garanții în acest sens. ” și art.97 din aceiași lege potrivit căruia „executarea unui mandat european de arestare de către autoritățile judiciare de executare române poate fi supusă condiției ca, în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranța privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunțată în lipsa, dacă persoana în cauză nu a fost citată personal și nici informată în orice alt mod cu privire la data și locul ședinței de judecată care a condus la hotărârea pronunțată în lipsa, predarea persoanei solicitate va fi acordata dacă autoritatea judiciară emitentă garantează că persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea să obțină rejudecarea cauzei in statul membru emitent, în prezenta sa.’’
În considerarea dispozițiilor legale susmenționate, se constată că în situația extrădării sub garanția rejudecării, rejudecarea persoanei extrădate - instituție reglementată în legislația națională prin art. 522 ind. 1 Cod procedură penală din 1968, respectiv art. 69 și art. 73 din Legea nr. 302/2004, constituie o obligație care în conținutul său concret, presupune ca persoana extrădată să beneficieze de o judecată a cauzei cu respectarea drepturilor la apărare, soluția pe fond putând fi aceeași, respectiv de condamnare.
Raportând aceste statuări doctrinare la speța de față, C. de A. constată că prin sentința penală nr. 87 din 30.04.2002 pronunțată în dosarul penal nr. 807/2002, T. S. - Secția Penală, inculpatul G. S. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 9 ani închisoare.
În cursul cercetării judecătorești în primă instanță inculpatul nu a participat la niciun termen de judecată în fond. De altfel inculpatul nu a dat nicio declarația în cauză referitor la acuzațiile care i se aduc, acesta părăsind țara imediat după comiterea faptei.
Hotărârea instanței de fond a fost menținută prin decizia penală nr. 215/A/2002 din 10.09.2002, a Curții de A. A. - I., Secția Penală, inculpatul G. S. neparticipând la judecata în apel.
Hotărârea instanței de apel a fost recurată de inculpatul G. S., prin apărător ales, recurs care prin decizia penală nr. 1401/19.03.2003, pronunțată în dosar nr. 4232/2002, de C. Supremă de Justiție, secția penală a fost admis .
În concret, prin decizia penală nr. 1401/19.03.2003 s-a admis recursul inculpatului G. S., și a extins efectele recursului și cu privire la inculpații C. I., C. M. și F. N. R..
S-a casat decizia penală nr. 215/2002 a Curții de A. A. I. și sentința penală nr. 87 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului S. numai cu privire la condamnarea inculpaților G. S., C. I., C. M. și F. N. R. pentru infracțiunea de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni prevăzută de art. 323 Cod penal. A dispus, totodată, înlăturarea aplicării art. 33 lit. a Cod penal și art. 34 lit. b din Codul penal și sporurile aplicate la pedeapsa rezultantă pentru fiecare inculpat.
Apoi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d din Codul de procedură penală au fost achitați inculpații C. I., C. M. și F. N. R. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, iar pe inculpatul G. S. pentru infracțiunea prevăzută de art. 323 Cod penal, cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal, fiind menținute pedepsele aplicate inculpaților, respectiv, pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul C. I., pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul F. N. R., pedeapsa de 5 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul C. M. și pedeapsa de 7 ani închisoare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. 2 lit. a, c, f din Codul penal, pentru inculpatul G. S..
În baza hotărârii de condamnare - sentința penală nr. 87 din 30.04.2002 a Tribunalului S. - Secția Penală, modificată în recurs prin decizia penală nr. 1401/19.03.2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală în sensul anterior menționat, rămasă definitivă la data de 19.03.2003, s-a emis mandat european de arestare prin care s-au instituit în favoarea condamnatului garanția rejudecării după extrădare prevăzută de art. 522 ind. 1 Cod procedură penală din 1968 .
Ca urmare, având în vedere împrejurarea că autoritățile judiciare spaniole au realizat extrădarea personei condamnate G. S. sub condiția rejudecării după extrădare, garanție care îmbracă forma unei obligații pentru autoritățile judiciare naționale, precum și faptul că situația particulară a condamnatului - condamnarea la o pedeapsă de 7 ani închisoare - procedură la care inculpatul nu a participat la nici un grad de jurisdicție, se circumscrie ipotezei prevăzute de articolul 5 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, C. constată că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art.522 ind. 1 Cod procedura penală din 1968, soluția instanței de fond asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare circumscriindu-se unei corecte aplicări a legii.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, criticile Ministerului Public sub aspectul analizat vor fi respinse ca neîntemeiate.
C. constată, în adevăr, că există o contradicție între soluția de admitere a cererii de rejudecare după extrădare și considerentele sentinței. Însă, atâta timp cât în mod corect prima instanță a admis cererea de rejudecare după extrădare, această neconcordanță nu atrage în prezenta cauză desființarea sentinței atacate, ci vor fi substituite prezentele considerente statuărilor instanței de fond, cu privire la acest aspect.
II.În ce privește apelul inculpatului G. S. asupra laturii penale:
A. Analizând sentința penală atacată din oficiu, potrivit art. 417 alin. 2 Cod proc.penală, se constată că apelul declarat de inculpatul G. S. este fondat, în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 5 din Noul Cod penal.
Astfel, C. precizează dintr-un început că după data la care a fost săvârșită fapta pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ce caracterizează infracțiunea de complicitate la tâlhărie, respectiv data 22 noiembrie 2001, dar mai înainte de judecarea definitivă a cauzei, a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, astfel cum se prevede în art. 246 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286 /2009 privind Codul penal, modificată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale ( M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, denumită în continuare Legea nr. 187/2012 ) .
În această situație se pune problema aplicării legii penale în timp, și anume care dintre dispozițiile acestora sunt incidente în speță, având în vedere faptul că potrivit art. 5 din Codul penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Această comparație urmează a se face, atât prin analizarea conținutului incriminării, cât și al tratamentului juridic sancționator aplicabil, rezultat din legile aflate în conflict.
Referitor la condițiile de incriminare a faptei sub legea penală veche și sub legea penală nouă, se constată că la data comiterii faptei Codul penal din 1969 în art. 211 alin. 2 lit. a), c), f ), incrimina ca tâlhărie în forma calificată, fapta de tâlhărie săvârșită ,, de două sau mai multe persoane împreună’’, ( alin. 2, lit. a), ,, de o persoană mascată, deghizată sau travestită ( alin. 2, lit. c), ,,într-o locuință sau în dependințe ale acesteia’’ ( alin. 2, lit. f). Pedeapsa prevăzută de același text al legii penale speciale pentru astfel de fapte era, închisoarea de la 5 la 20 de ani . În noul Cod penal infracțiunea de tâlhărie este încriminată în art. 233 cu denumirea marginală ,, Tălhărie ’’.
Conform art.233 alin. 1 din noul Cod penal, infracțiunea de tâlhărie constă în ,, Furtul săvârșit prin întrebuințarea de violențe sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.’’ Și noul Cod penal prevede ca circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii de tâlhărie ,, de o persoană mascată, deghizată sau travestită’’ în art. 234 alin. 1, lit. c).
Astfel, potrivit art. 233 alin. 1, comb. cu art. 234 alin. 1, lit. c ) tâlhăria săvârșită ,, de o persoană mascată, deghizată sau travestită’’ se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Cât privește tâlhăria comisă de două sau mai multe persoane împreună ,noul Cod penal nu mai prevede o atare circumstanță agravantă, context în care aceasta nu va mai fi reținută.
Referitor la tâlhăria comisă ,,într-o locuință sau în dependințe ale acesteia’’, este de observat că noul Cod penal prevede ca circumstanță agravantă săvârșirea infracțiunii de tâlhărie ,, prin violare de domiciliu’’ ( lit. f), însă este de observat că inculpatul nu a fost trimis în judecată și pentru această infracțiune. În acest context, nici aceasta circumstanță agravantă nu va fi reținută.
Inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie calificată în forma participației penale, respectiv în forma a complicității . Noul Cod penal încriminează această formă de participație la comiterea unei infracțiuni în dispozițiile art. 48.
Astfel, potrivit art. 48 alin. (1) din noul Cod penal ,, Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.’’
Conform alineatului (2) ,, Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.’’
Comparând conținutul art.26 din Codul penal din 1969, cu conținutul actual, în vigoare de la data de 01.02.2014, se constată că sub aspectul complicității, ca formă a participație penale, aceasta se regăsește încriminată în aceeași formă în art. 48 .
Referitor la tratamentul juridic sancționator, se constată evident că legea penală mai favorabilă este legea nouă, întrucât limitele specială de pedeapsă sunt mai mici, închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Noul Cod penal este mai favorabil inculpatului apelant și sub aspectul incidenței dispozițiilor privind recidiva postexecutorie .
Astfel, în cauză s-a reținut art.37 lit. b) C. pen. din 1969, având în condamnarea anterioară a inculpatului la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzută de art. 197 alin. 1 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. din 1969, prin sentința penală nr. 123/1991 a Judecătorie S., definitivă prin decizia penală nr. 18/1991 din 22 mai 1991 a Tribunalului S., fiind arestat la data de 29.12.1990 și liberat condiționat la 10.02.1993, cu un rest de executat de 1052 zile.
Astfel, potrivit art. 49 alin. 1 Cod penal există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, dar care nu depășește 5 ani termenul de reabilitare este de 4 ani și se socotește de la data când a luat sfârșit executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 166 alin. (1) lit. a) și art. 167 alin. 1 din noul Cod penal.
Transpunând aceste dispoziții legale la prezenta cauză rezultă că în privința inculpatului apelant s-a împlinit termenul de reabilitare raportat la condamnarea anterioară de 5 ani închisoare .
Așa fiind, C., în baza art. 5 din Codul penal, cu aplicarea art. 166 alin. 1 lit. a) din Codul penal va înlătura starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37 lit. b) C.pen. din 1969.
În concluzie, constatându-se că în cauză, legea penală mai favorabilă inculpatului apelant G. S. este legea nouă - art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c) din Codul penal, urmează a se dispune, în baza art. 386 din Codul de procedură penală, schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care inculpatul apelant a fost trimis în judecată din complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 26 din Codul penal din 1969, raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a), c) și f) din Codul penal din 1969, în complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, texte de lege în baza cărora urmează a fi condamnat inculpatul apelant, așa cum se va arăta în cele ce urmează.
De menționat, că instanța de fond nu a avut posibilitatea legală de a face aplicarea textului de lege în discuție, deoarece la data judecării cauzei la această instanță Legea nr. 286/2009 privind Codul penal și Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, nu erau în vigoare.
B. Prin apelul formulat în cauză inculpatul a solicitat, în principal, achitarea, susținând că la dosar nu există probe care să-i dovedească vinovăția, activitatea sa infracțională fiind oprită în faza actelor premergătoare, care în cazul infracțiunii dedusă judecății nu se pedepsesc, iar, în subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de complicitate la tâlhărie în infracțiunea de complicitate la furt calificat, inculpatul neavând nicio contribuție, morală sau materială, la sustragerea prin violență a bunurilor din posesia părții vătămate.
Este cu valoare de principiu că aprecierea probelor, într-o cauză dedusă judecății, este rezultatul unui proces de cunoaștere a realității obiective în cadrul căruia probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, existența sau inexistența vinovăției persoanei trimise în judecată.
Potrivit dispozițiilor art. 63 alin. 2 C. proc. pen. din 1968, probele nu au o valoare dinainte stabilită ci aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată în urma examinării tuturor celor administrate, în scopul aflării adevărului.
În virtutea acestor dispoziții, o infracțiune poate fi dovedită prin orice mijloace de probă prevăzute de lege, dacă organul judiciar și-a format convingerea că a aflat adevărul în cauza penală.
În aceeași ordine de idei, nu există un temei legal pentru a se crea o ordine de preferință între declarațiile succesive ale inculpaților, instanța fiind îndreptățită a reține numai pe acelea pe care consideră că exprimă adevărul.
Astfel, s-a reținut în mod corect că fapta inculpatului G. S., care a inițiat și organizat sustragerea de bani de la partea vătămată, și apoi, în data de 22.11.2001, conform planului, i-a așteptat cu autoturismul pe ceilalți inculpați condamnați, în apropierea locuinței părții vătămate, timp în care inculpatul condamnat C. M. a stat de pază pe câmp, iar coinculpații condamnați C. I. si F. N., conform planului stabilit, mascați cu fesuri tip ,,cagula" pe față, au pătruns în curtea și locuința părții vătămate, unde după ce au legat-o pe partea vătămata la gură și la mâini, i-au sustras suma de 2.300.000 lei RON, întrunește, atât sub aspect obiect, cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la tâlhărie prev. de art. 48 din Codul penal, raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
Deși inculpatul apelant nu a recunoscut comiterea faptelor, vinovăția acestuia rezultă fără nici un dubiu din coroborarea probatoriului administrat în cauză în primul ciclu procesual, în faza de urmărire penală și în faza de judecată.
C. constată că prima instanță a arătat pe larg motivele care au determinat reținerea unor probe în detrimentul altora, cu ocazia analizării punctuale a acestora, respectând întrutotul dispozițiile art. 63 al. 2 C.pr.pen. din 1968, astfel că instanța de apel nu va proceda la o reanalizare a mijloacelor de probă în aceeași manieră, însușindu-și argumentele expuse de prima instanță.
În sensul celor menționate, Curte de A. constată că instanța a reținut în mod corect situația de fapt și încadrarea în drept a faptei reținute în sarcina inculpatului, dând o justă interpretare probatoriului administrat în cauză și, pe cale de consecință, o corespunzătoare motivare a hotărârii, motivare pe care instanța de apel și-o însușește, cu completările înserate în considerentele ce se vor expune.
Având în vedere aceste considerații prealabile, fără a relua întreaga argumentație a primei instanțe, C. reține că partea vătămată T. E. ( în prezent decedată), a arătat exact cele petrecute și a dat declarații ample, descriind faptele, dar și persoana agresorilor, cu prezentarea unor amănunte relevante atât pentru stabilirea adevărului în cauză, cât și pentru calificarea declarațiilor sale ca fiind sincere și edificatoare.
Susținerile sale au fost constante pe tot parcursul procesului penal, coroborându-se pe deplin cu declarațiile de recunoaștere ale inculpaților condamnați C. I., F. N. și C. M., date în cadrul procesului penal finalizat prin condamnarea definitivă a acestora, prin decizia penală nr. 1401/2003 a Î.C.C.J, Secția penală pronunțată în ds. nr. 4232/2002, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie din data de 22.11.2001.Mai mult decât atât, declarațiile inculpaților condamnați, referitoare la participarea inculpatului G. S. la comiterea faptei de tâlhărie, sunt confirmate de declarațiile date în calitate de martor de C. C., soția inculpatului C. M.. În concret, martora confirmă înțelegea dintre inculpatul apelant și cei trei inculpați condamnați, modul de a acționa, inclusiv folosirea cagulelor pentru a nu fi recunoscuți și a unui cordon pentru imobilizarea părții vătămate.
Este adevărat, că în fața instanței de rejudecare, cu ocazia audierii, condamnatul C. M., fratele inculpatului G. S., și-a schimbat declarația în sensul că inculpatul G. S. nu a avut nicio contribuție la comiterea faptei de tâlhărie, însă această revenire nu influențează situația de fapt stabilită în condiții de regularitate procesuală, anterioare sesizării instanței. Atitudinea oscilantă a condamnatului poate fi explicată prin existența relației de rudenie, încercând să se inducă în eroare organele judiciare, cu intenția clară de a înlătura răspunderea penală a inculpatului. Tot astfel, martora C. C. (soția inculpatului condamnat C. M.), a refuzat în procedura de rejudecare, cu ocazia cercetării judecătorești, să mai dea declarații, prevalându-se de dispozițiile art. 80 Cod pr. pen. din 1968. Martora nu a justificat în nici un mod acest refuz, iar cu privire la declarația dată în primul ciclu procesual, a menționat că a făcut-o de teamă. Este evident că atitudinea adoptată în prezent de martoră, nu urmărește decât exonerarea de răspundere penală a inculpatului, având în vedere relații de afinate cu acesta, martora fiind soția fratelui inculpatului. Este semnificativ a se preciza că declarație dată de martoră în prim ciclu procesual este defavorabilă inculpaților, martora confirmând înțelegea dintre cei patru inculpați, asupra modului de a acționa, inclusiv folosirea cagulelor și a uni cordon pentru imobilizarea părții vătămate (fila 99 dosar urmărire penală).
Simpla retractare de către condamnatul inculpat C. M. a declarațiilor date în faza de urmărire penală și în fața instanței în primul ciclu procesual și refuzul numitei martore de a mai depune mărturie nu poate produce efectul de a înlătura declarația retractată, sau declarația martorei luată în condiții procedurale, cu atât mai mult atunci când situația de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă și din alte probe ale dosarului.
În speță, instanța și-a întemeiat hotărârea pronunțată în principal pe declarațiile părții vătămate, pe depozițiile martorilor audiați, pe procesele-verbale întocmite în cauză, probe care s-au coroborat cu primele declarații ale condamnaților inculpaților, care au recunoscut constant fapta comisă.
În mod corect instanța a înlăturat apărările inculpatului, atâta timp cât martorii G. I. ( în prezent decedat), C. C., R. S. C., toți aflați în relații de rudenie cu inculpații sau soții, la momentul declarațiilor în anul 2001 aveau proaspăt în memorie derularea evenimentelor, astfel că nu aveau motive să denatureze obiectivitatea acestora, cu atât mai mult că erau rude cu inculpații. Pe de altă parte, este deosebit de relevant sub aspectul vinovăției inculpatului apelant, împrejurarea că aceste declarații se coroborează nu numai între ele, dar se coroborează și cu declarațiile date la acel moment de către inculpații C. I., F. N. și C. M. ( f. 119-123, 135-141, 152-155 ds. u.p., f. 47, 48, 49 ds. trib. nr. 807/2002) condamnați în prezent, și conduc convingerea că stare de fapt stabilită prin actul de sesizare al instanței corespunde adevărului.
Apelantul inculpat a solicitat schimbarea încadrării juridice din complicitate la infracțiunea de tâlhărie, în complicitate la furt calificat, cerere care în opinia Curții nu poate fi admisă, așa cum just a apreciat și instanța de fond, încadrarea juridică dată faptei în complicitate la infracțiunea de tâlhărie prevăzută în art. 48, raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal, este corectă.
Prin complicitate se înțelege, în general, sprijinul dat de o persoană, în orice mod și prin orice mijloace, unei alte persoane, la săvârșirea unei infracțiuni. Complicele colaborează la săvârșirea faptei și prin acțiuni indirecte și mediate, care atribuie acțiunii sale caracterul unei participații accesorii, secundare.
Complicitatea imaterială sau morală se caracterizează prin aceea că efectele sale poartă asupra psihicului făptuitorului, prin întărirea sau întreținerea intenției autorului de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.
Complicitatea, în sensul dispozițiilor art. 48 Cod penal ( art. 26 din Codul penal din 1969), implică existența unor acte de executare a unei infracțiuni săvârșită de către o altă persoană, la care se aduce o contribuție prin acte exterioare acțiunii incriminate.
În speță, este de necontestat că inculpatul G. S. a participat la înțelegerea prealabilă de a sustrage banii părții vătămate, el fiind cel care i-a informat pe ceilalți coinculpați de existența unor sume de bani în casa părții vătămate. Relevante sub acest aspect sunt chiar declarațiile date de inculpatul apelant prin care recunoaște participarea la această înțelegere și la conceperea planului infracțional ( fila 18 dosar) .
Este adevărat că inculpatul apelant nu a săvârșit acte materiale de agresiune asupra victimei, însă este fără dubiu că el a fost inițiatorul și creatorul planului infracțional, a participat, conform înțelegerii la studierea terenului pe unde vor pătrunde în locuința părții vătămate, la definitivarea planului, stabilind ca inculpatul F. N. si C. I. să intre în locuința părții vătămate, mascați cu cagule și având asupra lor un cordon pentru imobilizarea victimei, iar inculpatul C. M. să stea de pază pe câmp în spatele grădinilor, timp în care inculpatul apelant să aștepte cu autoturismul pe o stradă în apropierea locuinței părții vătămate, pentru a-i prelua și a-i duce rapid pe ceilalți inculpați în .>
Este cert că inculpatul apelant a cunoscut intenția inculpaților F. N. și C. I. de a recurge la orice mijloc pentru a sustrage banii, inclusiv la imobilizarea victima în ipoteza în care vor fi surprinși, din moment ce în elaborarea planului au stabilit ca cei doi inculpați să aibă asupra lor un cordon, iar cel care a efectuat transportul inculpaților condamnați F. N., C. M. și C. I. la locul faptei a fost inculpatul apelant, el fiind și cel care a rămas și i-a așteptat în autoturismul cu care au venit în scopul de a le asigura părăsirea rapidă a locului faptei.
Așadar, faptele conturează un plan infracțional premeditat de inculpatul apelant, plan ce se materializează în pătrunderea inculpaților condamnați F. N. și C. I. în locuința victimei, imobilizarea acesteia prin sechestrare, acțiune realizată de cei doi inculpați condamnați, și apoi sustragerea banilor și părăsirea rapidă a locului faptei prin intermediul inculpatului G. S..
Așa fiind, din modalitatea comiterii faptei, rezultă că inculpatul apelant G. S. a desfășurat acte de executare a infracțiunii comise de inculpații condamnați F. N., C. M. și C. I. și, deci, sub aspectul elementelor constitutive subzistă complicitatea la infracțiunea de tâlhărie.
În raport de considerentele expuse, nu poate fi primită cererea invocată în apel - în sensul că nu apelantul inculpat a comis fapta imputată și nici nu pot fi identificate elemente apte a susține că încadrarea juridică dată de instanță nu este corectă, deoarece materialul probator administrat legal de organele judiciare a fost corect evaluat și valorificat.
III. În ce privește apelurile Parchetului de pe lângă T. S. și al inculpatului G. S. sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei:
1. Cu premisa operațională că primul motiv de critică din recursul procurorului vizează netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului, solicitându-se înlăturarea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzută de art. 74 lit. c) C. pen. din 1969, așa cum se dispune prin dispozitivul hotărârii, și aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai mare, raportat la gradul de pericol social concret al faptei și la atitudinea de nerecunoaștere a faptei de către inculpat ; iar, pe de altă parte, în apelul propriu inculpatul G. S. a solicitat reducerea pedepsei, C. are în vedere doar pertinența apelului procurorului, procedând în cele ce urmează la o analiză unică a lor pentru a evita repetarea argumentelor de fapt și de drept.
Relativ la acest aspect instanța de apel constată că, în adevăr, judecătorul de fond în mod neîntemeiat a aplicat inculpatului o pedeapsă sub minimul special prevăzut de textul încriminator, urmare a reținerii în favoarea acestuia a circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 lit. c) C. pen. din 1969, comb. cu art. 80 C. pen. din 1969.
Sub acest aspect, este de observat că instanța de fond nu a avut în vedere la individualizarea și aplicarea pedepsei toate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. din 1969, respectiv gradul de pericol social al faptei și datele ce caracterizează persoana inculpatului, acesta în tot cursul procesului penal a negat participarea la comiterea faptei .
Mergând pe același raționament, se constată că, distinct de pericolul social generic destul de mare, în concret, infracțiunea comisă de inculpat, prezintă un pericol destul de mare, date fiind împrejurările și modul în care a fost comisă.
În acord cu critica parchetului, conduita bună a infractorului după comiterea faptei nu poate fi reținută inculpatul nu a recunoscut nici un moment fapta și intenția sa a fost evidentă în sensul de a nu răspunde penal.
Din interpretarea dispozițiilor art. 72 C. pen. din 1969 ( dispoziții favorabile inculpatului ) care reglementează criteriile generale de individualizare a pedepsei, rezultă că stabilirea și aplicarea pedepsei nu este un proces arbitrar, subiectiv, ci din contră, el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate.
Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.
C. reține, în acord cu critica parchetului că, în adevăr, sub acest aspect al circumstanțelor atenuante judiciare există o contradicție între dispozitivul hotărârii și considerentele sentinței, reținându-se în dispozitiv prevederile art. 74 lit. c) C. pen. din 1969, iar în considerente dispozițiile art. 74 alin. 2 C. pen. din 1969, respectiv, împrejurarea neparticipării directe la săvârșirea faptei și la obținerea unui folos material din săvârșirea infracțiunii de care au beneficiat ceilalți inculpați.
C., raportat la actele dosarului, apreciază că în cauză nu se impune reținerea niciunei circumstanțe atenuante judiciare .
Contrar aprecierii instanței de fond, nu se poate reține în favoarea inculpatului împrejurarea neparticipării directe la săvârșirea faptei. Rezultă fără dubiu din ansamblul probator că inculpatul apelant nu a participat direct la pătrunderea alături de cei doi inculpați condamnați F. N. și C. I. în locuința victimei, imobilizarea acesteia prin sechestrare și sustragerea banilor, întrucât planul infracțional a fost conceput, plecând de la temerea inculpatului G. S. de a nu fi recunoscut de victimă, aceasta fiind vecină cu el. S-a stabilit, de comun acord, ca doar inculpații F. N. și C. I. să intre în locuința părții vătămate, timp în care inculpatul G. S. să aștepte cu autoturismul pe o stradă în apropierea locuinței părții vătămate, pentru a-i prelua și a-i duce rapid în .>
Cât privește împrejurarea că inculpatul apelant nu a obținut niciun folos material din săvârșirea infracțiunii de care au beneficiat ceilalți inculpați, aceasta nu se datorează voinței inculpatului apelant, ci faptului că acesta a părăsit țara imediat după comiterea faptei . Este deosebit de relevant a se preciza sub acest aspect, că a doua zi după comiterea faptei - 23.11.2001 inculpatul condamnat C. M., s-a deplasat, împreună cu soția sa, la domiciliul inculpatului condamnat C. I., care i-a dat din suma sustrasă de la partea vătămată atât partea sa (590.000 lei), cât și partea inculpatului apelant G. S., având în vedere că cei doi sunt frați.
C., reevaluând aceste criterii, ținând seama și de atitudinea de nerecunoaștere a vinovăției exprimată de inculpat și a împrejurări că acesta a mai fost condamnat, constată că se impune înlăturarea oricăror circumstanțele atenuante reținute în favoarea inculpatului și condamnarea acestuia la o pedeapsă de 3 ani închisoare în baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c din Codul penal și cu aplicarea art. 5 din Codul penal, pedeapsă apreciată ca fiind aptă să corespundă - așa cum s-a subliniat - exigențelor impuse de art. 52 C. pen. din 1969 privind prevenția generală și specială în cazul infracțiunilor contra patrimoniului.
Fapta inculpatului astfel cum a fost redată sintetic în prezentele considerente, exprimă un grad de pericol social ridicat care se impune a fi evaluat în mod just și mai ales, reflectat în pedeapsa aplicată prin luarea în considerare în mod efectiv și complet a tuturor criteriilor impuse de art. 72 C. pen. din 1969 la individualizarea judiciară a pedepsei. Se apreciază astfel că pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenție răspunde principiului proporționalității între gravitatea concretă a faptei și datele personale ale inculpatului, pe de o parte și sancțiunea aplicată, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei, respectiv cea în regim de detenție, fiind, de asemenea, justă .
Cât privește aplicarea pedepsei complementare și a pedepsei accesorii în dispozițiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286 /2009 privind Codul penal, modificată prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale ( M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, denumită în continuare Legea nr. 187/2012 ) se prevede că în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și pedepsele complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.
În raport de aceste prevederi legale în cauză inculpatului apelant urmează a-i fi aplicate atari pedepse, fiind evident, așa cum s-a motivat anterior, că legea penală mai favorabilă este legea nouă.
Conform art. 67 alin. (1) C.pen. pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda și instanța constată că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Potrivit alin. 2 al aceluiași articol ,,Aplicarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie când legea prevede această pedeapsă pentru infracțiunea săvârșită .’’
În cauză, aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi este obligatorie, iar C., apreciază, în raport de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, că această pedeapsă este necesară, natura și gravitatea faptei conduc la concluzia nedemnității în exercitarea de către inculpat a dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat.
Astfel, se apreciază că este necesar a i se interzice inculpatului ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. ,,a’’ (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice) și lit. ,,b’’ (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat ) din Codul penal.
Inculpatului apelant urmează a-i fi aplicată obligatoriu și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi.
Astfel, potrivit art. 65 alin. (1) Cod penal ,, Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și d) - o), a căror exercitare a fost interzisă de instanță ca pedeapsă complementară.’’
Din economia acestui text de lege rezultă că în ipoteza aplicării pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi instanța aplică obligatoriu și pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor .
Referitor la motivul scris de apel privind cheltuielile judiciare, C. constată că acesta este nefondat. Atâta timp cât față de inculpatul s-a dus o soluție de condamnare, potrivit art.189 și 191 din Codul de proc. pen. din 1968 în mod corect inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, chiar în ipoteza admiterii cererii de rejudecare după extrădare.
Față de considerentele expuse, C. de A., în baza dispozițiilor art. art. 421 alin. 2, pct. a) Cod pr.pen. va admite apelurile declarate de P. de pe lângă T. S. și de inculpatul G. S. .
Se va desființa sentința penală atacată cu privire la aplicarea art. 5 din Codul penal privind legea penală mai favorabilă, la încadrarea juridică a faptei, la reținerea stării de recidivă postexecutorie și la individualizarea judiciară a pedepsei și se va dispune potrivit dispozitivului deciziei.
Astfel, se va respinge cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.
În baza art. 386 din Codul de procedură penală se va dispune schimbarea încadrări juridice a faptei din complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a, c și f din Codul penal din 1969 în complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
În baza art. 5 din Codul penal cu aplicarea art. 166 alin. 1 lit. a din Codul penal se va înlătură starea de recidivă postexecutorie.
Se vor înlătură circumstanțele atenuante reținute de prima instanță.
În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c din Codul penal și cu aplicarea art. 5 din Codul penal va fi condamnat inculpatul G. S., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 5 din Codul penal, a art.12 din Legea nr.187/2012 și a art. 67 alin. 2 din Codul penal, i se vor interzice inculpatului ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice) și lit. b (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat ) din Codul penal.
În baza art. 5 din Codul penal, a art.12 din Legea nr.187/2012 și a art. 65 alin. 1 din Codul penal i se vor interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice) și lit. b (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat ) din Codul penal.
Vor fi menținute în rest dispozițiile sentinței penale apelate în măsura în care nu contravin prezentei decizii.
În baza dispozițiilor 424 alin. 3 Cod pr.pen. și art. 73 Cod penal se va deduce din pedeapsa închisorii pronunțate perioada executată începând cu data de 03.05.2013 și până la zi, 14.02.2014.
În baza dispozițiilor art. 275 alin. 2 Cod proc.pen. cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 50 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
Decide:
Admite apelurile declarate de P. de pe lângă T. S. și de inculpatul G. S. împotriva sentinței penale nr. 169 din data de 18.12.2013 pronunțată de T. S. în dosarul nr._ .
Desființează sentința penală atacată cu privire la aplicarea art. 5 din Codul penal privind legea penală mai favorabilă, la încadrarea juridică a faptei, la reținerea stării de recidivă postexecutorie și la individualizarea judiciară a pedepsei și, rejudecând cauza în aceste limite:
Respinge cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de inculpat.
În baza art. 386 din Codul de procedură penală schimbă încadrarea juridică a faptei din complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 211 alin. 1, alin. 2 lit. a, c și f din Codul penal din 1969 în complicitate la infracțiunea de tâlhărie prev. de art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal.
În baza art. 5 din Codul penal cu aplicarea art. 166 alin. 1 lit. a din Codul penal înlătură starea de recidivă postexecutorie.
Înlătură circumstanțele atenuante reținute de prima instanță.
În baza art. 48 din Codul penal raportat la art. 233, 234 alin. 1 lit. c din Codul penal și cu aplicarea art. 5 din Codul penal condamnă inculpatul G. S., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, la pedeapsa de 3 ani închisoare.
În baza art. 5 din Codul penal, a art.12 din Legea nr.187/2012 și a art. 67 alin. 2 din Codul penal, interzice inculpatului ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 1 an, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice) și lit. b (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat ) din Codul penal.
În baza art. 5 din Codul penal, a art.12 din Legea nr.187/2012 și a art. 65 alin. 1 din Codul penal interzice inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prev. de art. 66 lit. a (dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice) și lit. b (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat ) din Codul penal.
Menține în rest dispozițiile sentinței penale apelate în măsura în care nu contravin prezentei decizii.
Deduce din pedeapsa închisorii pronunțate perioada executată începând cu data de 03.05.2013 și până la zi, 14.02.2014.
Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Onorariul parțial al apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat, în sumă de 50 lei, va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.02.2014.
Președinte, Judecător
G. L. O. S. T.
Grefier,
A. B.
Red./tehnored. S.T
2ex/11.04.2014
J.F.M. I R.
| ← Infracţiuni la regimul vamal. Legea 141/1997, Legea 86/2006.... | Ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi... → |
|---|
