Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 245/2013. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii penale / 2013

Decizia nr. 245/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 13-03-2013 în dosarul nr. 217/110/2013/a1

DOSAR NR._

ROMANIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ

DECIZIA PENALĂ NR. 245

Ședința publică din 13 martie 2013

Complet format din :

PREȘEDINTE- B. A.

JUDECĂTOR- A. A. M.

JUDECĂTOR- V. N. G.

GREFIER- L. G.

&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&

Ministerul Public- P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău

Reprezentat legal prin procuror *G. B.

La ordine au venit spre soluționare recursurile declarate de inculpații Furieșu C.-G., A. M.-T. și G. I., împotriva încheierii din 07.03.2013,pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ 13.

Dezbaterile în prezenta cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.304 C.pr.penală în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului pe suport magnetic.

La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-inculpat Furieșu C.-G., în stare de arest, asistat de avocat oficiu Ț. G., recurentul-inculpat G. I., în stare de arest, asistat de avocat ales N. M., lipsă fiind recurenta-inculpată Abrham M.-T., fiind transferată la Spitalul Penitenciar Jilava, pentru care a răspuns avocat Amarinoaie A., în substituire pentru av. al. A. C..

Procedura este necompletă cu recurenta-inculpată A. M. T., fiind transferată la Spitalul Penitenciar Jilava.

S-a expus referatul oral al cauzei, după care:

Curtea, pune în discuție față de lipsa de procedură cu recurenta-inculpată A. M. T., disjungerea cauzei și acordarea unui termen pentru soluționarea recursului declarat de aceasta la data de 20 martie 2013, orele 11,00.

Reprezentantul Ministerului Public nu se opune disjungerii cauzei având în vedere lipsa de procedură și necesitatea prezenței inculpatei în soluționarea recursului.

Avocat Amarinoaie A. în substituire pt.av. A. C., cu privire la recursul declarat de inculpată arată că este de acord cu disjungerea cauzei și acordarea unui termen pentru soluționarea recursului astfel se respectă dreptul la apărare.

Fiind întrebați recurenții-inculpați prezenți la termenul de azi dacă își mențin recursurile formulate, aceștia având cuvântul pe rând arată: inculpatul Furieșu C. G. arată că înțelege să-și retragă recursul formulat iar inculpatul G. I. își menține recursul declarat.

Nefiind alte cereri de formulat Curtea procedează la disjungerea recursului și acordă cuvântul pentru dezbateri.

Avocat oficiu Ț. G., pentru recurentul-inculpat Furieșu C. G., solicită să se ia act de voința acestuia de a-și retrage recursul formulat cu onorar avocat oficiu din fondurile M.J. potrivit referatului depus la dosar.

Avocat ales N. M., pentru recurentul-inculpat G. I., solicită admiterea recursului, casarea încheierii, reținerea cauzei spre rejudecare și pe fond revocarea măsurii arestării preventive întrucât este finalizată ancheta penală, au fost audiați martori oculari iar cei 2-3 martori care urmează să fie audiați nu sunt martori oculari, au arătat că nu au cunoștințe despre agresiune și nu pot da detalii în acest sens. Mai arată că martorul de 13 ani a relatat că nu a văzut prea multe cu privire la agresiune, iar martorii F. A. și F. L. cu relatat faptul că nu inculpatul G. a lovit victima.

De asemenea, solicită a se avea în vedere declarația de recunoaștere a inculpatului în sensul că a lovit de 2 ori victima în casă, în zona feței, iar leziunile produse nu au legătură cu loviturile reținute fapt pentru care a solicitat un supliment de expertiză, cerere care a fost respinsă. Apreciază că în cauză nu mai subzistă art.148 lit.f C.pr.penală, în sensul că inculpatul nu mai prezintă pericol concret pentru ordinea publică, nu ar mai putea influența martorii ce urmează a fi audiați și nu mai sunt indicii care să determine menținerea inculpatului în stare de arest preventiv.

Consideră că din probele administrate se poate concluziona faptul că inculpatul G. ar avea în cauză calitatea de coautor sau eventual complice și prin urmare se poate dispune revocarea măsurii arestului preventiv deoarece nu mai sunt indicii în acest sens.

Reprezentantul Ministerului Public, solicită în temeiul art.385/4 raportat la art.369 C.pr.penală, să se ia act de manifestarea de voință a recurentului-inculpat Furieșu C. G., prin care înțelege să-și retragă recursul formulat, cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar în temeiul art.385/15 pct.1 lit.b C.pr.penală, respingerea ca nefondat a recursului declarat de inculpatul G. I., cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat, menținerea încheierii ca fiind legală și temeinică. În cauză, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, nu s-au modificat și nu au încetat raportat la probele administrate. De asemenea, referirile făcute la termenul de azi cu privire la probe în sensul că mai sunt 2 martori de audiat nu au relevanță, având în vedere și faptul că loviturile aplicate sunt în concordanță și au legătură cu decesul victimei.

Recurentul-inculpat Furieșu C. G., în cuvântul său, solicită să se ia act că își retrage recursul formulat.

Recurentul-inculpat G. I., în cuvântul său, lasă soluția la aprecierea instanței.

S-au declarat dezbaterile închise trecându-se la deliberare.

CURTEA

DELIBERÂND

Prin încheierea din data de 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ 13 s-a dispus:

În temeiul art. 300 indice 2 Cod procedură penală raportat la art. 160 indice b Cod procedură penală menținerea stării de arest preventiv a inculpaților: FURIEȘU C.-G., A. M. T. și G. I..

S-a dispus comunicarea măsurii locului de deținere.

S-au respins cererile de revocare a arestării preventiv și de înlocuire a acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea și a măsura obligării de a nu părăsi țara formulate de apărătorii inculpaților.

S-a constatat că inculpații A. M. T. și G. I. au avut apărători aleși, iar inculpatul Furieșu C. G. a avut apărător din oficiu.

În temeiul art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat au rămâas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a avut în vedere că:

În conformitate cu dispozițiile articolului 300/2 din Codul de procedură penală: „În cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând potrivit art. 160/b”.

Tribunalul a apreciat că pentru desfășurarea cercetării judecătorești, se impune a fi menținută starea de arest preventiv, pentru următoarele considerente:

Cu privire la apărarea formulată pentru inculpata A. M. T. instanța nu poate să o admită și să dispună înlocuirea arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi țara, pe considerentul că a adoptat poziția recunoașterii, a solicitării formulate către instanță de aplicare a art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, a problemelor familiale invocate de apărare, de eventuala schimbare a încadrării juridice.

Se susține de apărare că acest inculpat ar trebui să beneficieze de o altă încadrare juridică, că moartea părții vătămate nu s-ar fi produs urmare a agresiunilor, a loviturilor aplicate de ea. Se invocă aplicabilitatea dispozițiilor art. 136 alin. 8 Cod procedură penală raportat la faptul că inculpata nu a mai avut condamnări anterioare, că are un copil minor în întreținere și că suferă de un handicap, vederea fiindu-i pusă în pericol.

Nu poate admite înlocuirea arestului preventiv cu o altă măsură preventivă, fiindcă cercetarea judecătorească abia a demarat, au fost audiați inculpații, doi dintre ei au solicitat aplicarea procedurii simplificate. În continuare, urmează a fi audiați toți martorii de la urmărirea penală, de coroborat toate mijloacele de probă în vederea stabilirii adevărului.

Chiar dacă a solicitat aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, s-a apreciat că există în continuare acele „indicii și temeiuri” de care face vorbire art. 143 Cod procedură penală, în sensul că ea împreună cu ceilalți doi coinculpați, sunt potențialii autori ai agresiunilor comise asupra părții vătămate A. R. – tatăl său. Mai mult chiar, conflictul și inițiativa agresiunii i-a aparținut, așa cum se conturează până acum din materialul probator.

Încadrarea juridică, pentru fapta sa este una mai gravă, fiindcă, victima A. R., era tatăl său, așa încât, în ceea ce o privește, ne situăm în prezența dispozițiilor art. 174-175 lit. c Cod penal cu o limită de pedeapsă de 25 de ani de închisoare.

Recunoașterea faptelor, a impus instanței aplicarea art. 320 ind. 1 Cod procedură penală în sensul reducerii limitelor de pedeapsă cu 1/3.

Sub aspectul legalității, analizând dosarul cauzei, instanța a constatat că luarea acestei măsuri preventive față de inculpată s-a luat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare, atât sub aspectul condițiilor de fond cât și sub aspectul condițiilor de procedură și întinderii în timp a măsurii.

Încheierea prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, din 15.11.2012 a Tribunalului Bacău, s-a apreciat că este legală neimpunându-se revocarea ei, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestora nu au încetat, fiind dată cu respectarea dispozițiilor art. 149 ind. 1, 143 și 148 lit. f Cod procedură penală pentru următoarele considerente:

Pentru luarea și menținerea măsurii arestării preventive a arestării este necesar să subziste cumulativ probe și indicii temeinice că inculpata A. M. T. este prezumtivul autor, că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 143 Cod procedură penală și, de asemenea să existe probe din care să rezulte una din condițiile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.

Cu privire la prima condiție, Tribunalul a reținut că probatoriul administrat până la această dată, demonstrează că există „indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală” (art. 143 alin. 1 Cod procedură penală), care să nască presupunerea rezonabilă că aceasta ar fi comis fapte de natură penală.

De asemenea, potrivit art. 136 alin. 8 Cod procedură penală la „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedente și alte situații privind persoana față de care se ia măsura”.

În privința celei de-a doua condiții cerută de dispozițiile art. 148 lit. f, s-a apreciat că există în continuare probe că lăsarea ei în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, datorită modului în care au fost săvârșite infracțiunile, fiind de natură să creeze o stare de temere, de nesiguranță în rândul opiniei publice.

Față de probatoriul administrat în cauză până la acest moment procesual, că temeiurile de care s-a ținut seama la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, subzistând un pericol concret pentru ordinea publica prin punerea in libertate a inculpatei, față de natura și gravitatea faptelor de care este acuzată aceasta, rezonanța socială deosebită a acestora persistând cu repercusiuni nu doar materiale dar și morale, de natură să insufle temere și repulsie în rândul opiniei publice.

Sub aspectul temeiniciei, analizând probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, instanța a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi prelungită în continuare întrucât temeiurile care au determinat arestarea impun și în continuare privarea de libertate a sa.

Conform dispozițiilor articolului 5 paragraful 1 litera c din Convenția europeana a drepturilor omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr. 30/1994 si prin prisma prevederilor articolului 20 raportat la articolul 11 din Constituția României, este permisă restrângerea libertății persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana față de care s-a luat această măsură extremă, a săvârșit o infracțiune fără a aduce atingere prin aceasta prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul pana la soluționarea definitiva a cauzei.

Raportat la probele administrate până în acest moment al procesului penal, respectiv ceea ce s-a administrat la urmărirea penală, și cu prilejul soluționării propunerilor de arestare preventivă, o plasează pe inculpată ca fiind prezumtiva autoare a săvârșirii faptelor, instanța apreciază că în speță, există motive temeinice de bănuială în sensul Convenției. Totodată instanța a reținut că probele care fac dovada acestor motive verosimile nu trebuie sa aibă aceeași greutate ca si probele care ar justifica o soluție de condamnare iar luarea acestei masuri preventive restrictive de libertate nu este de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul, până la exercitarea tuturor căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, instanța a menținut în continuare arestarea preventivă întrucât la aprecierea pericolului pe care l-ar prezenta în concret pentru ordinea publică, lăsarea în libertate a sa instanța are în vedere natura faptei de care este suspectată, sfera relațiilor sociale lezate (integritatea corporală, viața, sănătatea), rezonanța socială a faptei date fiind gravitatea acesteia, sfera largă de acțiune a acestuia, împrejurările în care se presupune a fi fost săvârșita fapta. Toate aceste aspecte, coroborate, conduc la concluzia că se impune prelungirea stării de arest preventiv a inculpatei pentru a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor.

Apărările formulate la acest termen de judecată, nu sunt noi, s-au invocat și cu alt prilej starea sa de sănătate, faptul că are probleme oftalmologice, că are un minor în întreținere, motive care nu pot susține o nouă cerere de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art. 300 ind. 2 Cod procedură penală, s-a menținut starea de arest preventiv a acestei inculpate.

Referitor la inculpatul FURIEȘU C. G. apărarea formulată a fost înlăturată deoarece dosarul se află în lucru, mijloacele probatorii urmează a fi readministrate în cursul cercetării judecătorești.

Este adevărat că la acest termen de judecată inculpatul a solicitat aplicarea procedurii simplificate, a art. 320 ind. 1 Cod procedură penală, însă din scurta declarație pe care a dat-o în fața instanței, de fapt el nu recunoaște că a lovit partea vătămată atât de grav încât să-i producă moartea, nu știe cum se numește partea vătămată, nu cunoaște materialul de urmărire penală, nu are cunoștință de toate declarațiile de martori audiați la urmărirea penală, a expertizei medico-legale de necropsie. Practic a dorit doar aplicarea consecințelor, acea reducere cu 1/3 din limitele de pedeapsă, fără însă o profundă și temeinică conștientizare a solicitării formule. Din acest considerent, practic, instanța a respins aplicarea procedurii simplificate pentru acest inculpat.

Instanța a considerat că nu s-a modificat pericolul concret pe carte l-ar reprezenta judecarea inculpatului în stare de libertate., așa cum susține apărarea. Fapta este recent săvârșită, rezonanța socială a acesteia este în continuare puternic menținută. Reacția fermă a instituției se impune în continuarea a fi menținută.

Cercetarea judecătorească abia a demarat, se impun a fi audiați toți martorii ce au dat deja declarații la urmărirea penală. Legăturile dintre inculpați apreciem că este dovedită cu prisosință prin colaborarea lor la producerea rezultatului letal.

Colaborarea cu organele de cercetare, recunoașterea parțială a faptelor, vor reprezenta, în situația în care se va ajunge la acel moment procesul, la individualizarea judiciară a pedepselor, până atunci inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Sub aspectul legalității, analizând dosarul cauzei, instanța a constatat că luarea acestei măsuri preventive față de inculpat s-a luat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare, atât sub aspectul condițiilor de fond cât și sub aspectul condițiilor de procedură și întinderii în timp a măsurii.

Încheierea prin care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive, din 15.11.2012 a Tribunalului Bacău, apreciem că este legală neimpunându-se revocarea ei, că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a acestora nu au încetat, fiind dată cu respectarea dispozițiilor art. 149 ind. 1, 143 și 148 lit. f Cod procedură penală pentru următoarele considerente:

Pentru luarea și menținerea măsurii arestării preventive a arestării este necesar să subziste cumulativ probe și indicii temeinice că inculpatul FURIEȘU C. G. este prezumtivul autor, că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 143 Cod procedură penală și, de asemenea să existe probe din care să rezulte una din condițiile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.

Infracțiunea pentru care inculpatul FURIEȘU C. G. este cercetat este de „omor”, prevăzută de art. 174 Cod penal cu agravanta prevăzută de art. 75 lit. a Cod penal (împreună cu alte două peroane), fiind sancționată de lege cu închisoarea până la un maxim de 20 ani închisoare.

În privința celei de-a doua condiții cerută de dispozițiile art. 148 lit. f, s-a apreciat că există în continuare probe că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, datorită modului în care a fost săvârșită infracțiunea, fiind de natură să creeze o stare de temere, de nesiguranță în rândul opiniei publice. A fost cel mai „furios” dintre inculpați, dintre participanții la conflictul desfășurat în seara de 07.11.2012, când a aplicat cele mai multe lovituri părții vătămate, peste trunchi și abdomen. Cu toate acestea el nu apreciază că loviturile sale au fost atât de grave încât să-i provoace părții vătămate decesul.

Față de probatoriul administrat în cauză până la acest moment procesual, că temeiurile de care s-a ținut seama la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, subzistând un pericol concret pentru ordinea publica prin punerea in libertate a inculpatului, față de natura și gravitatea faptelor de care este acuzat acesta, rezonanța socială deosebită a acestora persistând cu repercusiuni nu doar materiale dar și morale, de natură să insufle temere și repulsie în rândul opiniei publice.

Convenția europeană a drepturilor omului, care face parte integrantă din dreptul intern în urma ratificării sale prin Legea nr. 30/1994 și prin prisma prevederilor articolului 20 raportat la articolul 11 din Constituția României, este permisă restrângerea libertății persoanei, când există motive verosimile pentru a bănui că persoana față de care s-a luat această măsură extremă, a săvârșit o infracțiune fără a aduce atingere prin aceasta prezumției de nevinovăție de care se bucură inculpatul pana la soluționarea definitiva a cauzei

Raportat la probele administrate până în acest moment al procesului penal, respectiv ceea ce s-a administrat la urmărirea penală, și cu prilejul soluționării propunerilor de arestare preventivă, și de prelungire a arestului preventiv îl plasează pe inculpat ca fiind prezumtivul autor a săvârșirii faptelor, instanța a apreciat că în speță, există motive temeinice de bănuială în sensul Convenției. Totodată, instanța a reținut că probele care fac dovada acestor motive verosimile nu trebuie sa aibă aceeași greutate ca si probele care ar justifica o soluție de condamnare iar luarea acestei masuri preventive restrictive de libertate nu este de natură să aducă atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul, până la exercitarea tuturor căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, instanța a menținut starea de arest preventiv, întrucât la aprecierea pericolului pe care l-ar prezenta în concret pentru ordinea publică, lăsarea în libertate a sa instanța are în vedere natura faptei de care este suspectat, sfera relațiilor sociale lezate (integritatea corporală, viața, sănătatea), rezonanța socială a faptei date fiind gravitatea acesteia, sfera largă de acțiune a acestuia, împrejurările în care se presupune a fi fost săvârșita fapta. Toate aceste aspecte, coroborate, conduc la concluzia că se impune prelungirea stării de arest preventiv a inculpatului pentru a asigura ordinea publica si securitatea cetățenilor.

Apărările formulate la acest termen de judecată, nu sunt noi, nu au fost audiați toți martorii de la urmărirea penală, ci doar trei, motive care nu pot susține o nouă cerere de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu măsura obligării de a nu părăsi țara sau localitatea.

Pentru aceste considerente, în baza art. 300 ind. 2 Cod procedură penală s-a menținut starea de arest preventiv a acestui inculpat.

Referitor la inculpatul G. I., apărările formulate urmează a fi înlăturate deoarece dosarul se află la începutul cercetării judecătorești, mijloacele probatorii urmează a fi readministrate, astfel că, susținerea potrivit căreia acesta nu ar fi aplicat decât niște lovituri lipsite de gravitate, care nu ar fi avut efect letal, nu pot fi verificate de instanță.

La termenul de astăzi au fost audiați trei martori de la urmărirea penală: Câtea R. G., F. L. T. și F. A.. Relatările lor, expunerile lor în fața instanței nu diferă de cele date la urmărire penală. O oarecare diferență se înregistrează în declarația martorului Câtea, însă instanța urmează să audieze pe toți martorii de la urmărirea penală pentru ca la final, în urma analizor ce le va face, să poată fi în măsură să constate dacă există sau nu vreo diferență de declarație, între ceea ce au spus la urmărirea penală și în fața instanței.

Dacă se vor constata diferențe flagrante între aceste depoziții, instanța (inclusiv apărarea și reprezentatul parchetului) au la îndemână calea sesizării eventual pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Deocamdată mijloacele probatorii de la urmărire îi plasează pe poziții de egalitate pe cei doi: Furieșu și G., care la îndemnul si sub imperiul furiei celei de-a treia – inculpata A. - au mers și au aplicat „corecția” considerată de ei meritată pentru ceea ce se pare că ar fi făcut partea vătămată (să abuzeze sexual de fiica minoră a inculpatei A.).

Legăturile dintre inculpați apreciem că este dovedită cu prisosință prin colaborarea lor la producerea rezultatului letal.

Colaborarea cu organele de cercetare, recunoașterea faptelor, vor reprezenta, în situația în care se va ajunge la acel moment procesual, la individualizarea judiciară a pedepselor, până atunci inculpații beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Pentru luarea și menținerea măsurii arestării preventive a arestării este necesar să subziste cumulativ probe și indicii temeinice că inculpatul G. I. este prezumtivul autor, că ar fi comis o faptă prevăzută de legea penală, așa cum prevăd dispozițiile art. 143 Cod procedură penală și, de asemenea, să existe probe din care să rezulte una din condițiile prevăzute de art. 148 Cod procedură penală.

Infracțiunea pentru care inculpatul G. I. este cercetat „omor”, prevăzută de art. 174 Cod penal cu agravanta art. 75 lit. a Cod penal (fapta comisă de trei sau mai multe peroane), fiind sancționată de lege cu închisoarea până la un maxim de 20 ani închisoare.

Față de probatoriul administrat în cauză până la acest moment procesual, că temeiurile de care s-a ținut seama la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, subzistând un pericol concret pentru ordinea publica prin punerea în libertate a inculpatului, față de natura și gravitatea faptelor de care este acuzat acesta, rezonanța socială deosebită a acestora persistând cu repercusiuni nu doar materiale dar și morale, de natură să insufle temere și repulsie în rândul opiniei publice.

Sub aspectul temeiniciei, analizând probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual, instanța a apreciat că măsura arestării preventive se impune a fi menținută în continuare întrucât temeiurile care au determinat arestarea impun și în continuare privarea de libertate a sa.

Raportat la probele administrate până în acest moment al procesului penal, respectiv ceea ce s-a administrat la urmărirea penală, și cu prilejul soluționării propunerii de arestare preventivă, și a celui de prelungire a arestului preventiv, îl plasează pe inculpat ca fiind prezumtivul autor a săvârșirii faptelor, instanța apreciază că în speță, există motive temeinice de bănuială în sensul Convenției. Totodată instanța a reținut că probele care fac dovada acestor motive verosimile nu trebuie sa aibă aceeași greutate ca si probele care ar justifica o soluție de condamnare iar luarea acestei masuri preventive restrictive de libertate nu este de natura sa aducă atingere prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul, până la exercitarea tuturor căilor de atac.

Pentru toate aceste considerente, instanța a dispus menținerea stării de arest preventiv, întrucât la aprecierea pericolului pe care l-ar prezenta în concret pentru ordinea publică, lăsarea în libertate a sa instanța are în vedere natura faptei de care este suspectat, sfera relațiilor sociale lezate (integritatea corporală, viața, sănătatea), rezonanța socială a faptei date fiind gravitatea acesteia, sfera largă de acțiune a acestuia, împrejurările în care se presupune a fi fost săvârșita fapta. Toate aceste aspecte, coroborate, conduc la concluzia că se impune prelungirea stării de arest preventiv a inculpaților pentru a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor.

Inculpatul nu recunoaște că a aplicat mai multe lovituri părții vătămate, ci doar un pumn la nivelul feței, însă probatoriul confirmă prezența sa la locuința părții vătămate, colaborarea sa cu ceilalți doi coinculpați, faptul că toți trei au agresat partea vătămată atât în casă cât și în curte. Deși inculpatul nu a recunoscut inițial, în declarația dată în fața instanței, că s-au sfătuit toți trei pentru a merge la locuința părții vătămate pentru „a-i cere socoteală, pentru a-l certa”, pentru ceea ce ar fi vrut să facă (este vorba despre un presupus viol cel intenționa partea vătămată să-l efectueze asupra unei fetițe de 10 ani, M. care este nepoata inculpatei A. M.), probatoriul administrat (declarațiile martorilor) relevă faptul că ei s-au sfătuit și au plecat de-a acasă cu intenția clară de a-l bate pe A. R. (partea vătămată) pentru ceea ce făcuse.

Pe de altă parte conflictul, actele de violență s-au desfășurat în două etape, atât în casă cât și în curte. Urmează a fi audiați toți martorii pentru a elucida pentru a explica fiecare dintre ei ce a văzut, ce moment s-a constituit a fi acte de violențe.

Apărările nu sunt noi, „per a contrario”, raportat la cele motivate mai sus, nu putem admite cererea de revocare a arestului preventiv, atât pentru faptul că a fost luată în condiții de legalitate cât și pentru motivul că nu s-au schimbat în nici un fel temeiurile ce au impus luarea măsurii și menținerea ei până la acest nivel. O ușoară modificare a declarației unui martor nu este de natură a schimba temeiurile arestării, de a răsturna indiciile art. 143 și 148 lit. f Cod procedură penală.

Pentru aceste considerente, în baza art. 300 ind. 2 Cod procedură penală, s-a menținut starea de arest preventiv a acestui inculpat. Aplecându-ne asupra jurisprudenței C.E.D.O., pertinente în materia supusă discuției, prin prisma dispozițiilor art. 5.3 din Convenție, se reține că instanța de contencios european, prin Decizia din 10.06.2008 în cauza T. vs. România, a constatat că, în contra cerințelor legii naționale, făcea parte din practica standard a procurorilor români să nu ofere motive concrete pentru o arestare, în special în măsura în care era implicat pretinsul pericol pentru ordinea publică. Curtea a concluzionat anterior că există o încălcare a articolului 5 §1 (c) pentru acel motiv {vezi, mutatis mutamlis, P. împotriva României și Rupă împotriva României din 14 decembrie 2004).

Curtea a reiterat că o persoană acuzată de o infracțiune trebuie să fie întotdeauna eliberată în procesul pendinte exceptând cazul în care Statul poate arăta că există motive "relevante și suficiente” pentru a justifica detenția continuă. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (vezi S. împotriva Moldovei din 4 octombrie 2005 și Castravet împotriva Moldovei din 13 martie 2007). Prelungirea aproape automată a detenției contravine garanțiilor stabilite în articolul 5 §3 (Mansur împotriva Turciei din 8 iunie 1995 și Kalashnikov împotriva Rusiei).

Curtea a constatat că în cazul menținerii detenției de mai multe ori prin folosirea aceleiași formule și fără a oferi detalii cu privire la motivele deciziilor sale, prin nefurnizarea unei decizii argumentate care să poată duce la existența unei cercetări atente și publice a administrării actului de justiție (vezi Suominen împotriva Finlandei din 1 iulie 2003), sunt suficiente pentru a permite să se conchidă că, dată fiind lipsa argumentelor concrete din hotărârile tribunalelor de drept intern, prelungirea repetată a detenției încalcă articolul 5 alineatul (3) din Convenție.

Jurisprudența C.E.D.O. a stabilit ca luarea acestei măsuri excepționale, arestarea preventivă a unei persoane bănuite de săvârșirea unei infracțiuni apreciată ca având un pericol social ridicat, având în vedere și reacția publicului față de acestea - unele infracțiuni pot determina tulburări sociale - se poate justifica arestarea preventivă, cel puțin pentru o anumita perioada de timp. Acest motiv trebuie considerat ca relevant și suficient numai dacă este bazat pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea acuzatului ar determina o tulburare reală a ordinii publice. În plus, privarea de libertate va continua sa fie legitimă numai dacă ordinea publică va fi pe mai departe amenințată, continuarea privării de libertate neputând fi folosită ca o anticipare a pedepsei cu închisoarea {vezi CEDO, cauza Letellier vs. Franța din 26.06.1991).

În cauza T. c. României din 24 februarie 2009, Curtea a constatat încălcarea art. 5.3 din Convenție ca urmare a faptului că instanțele naționale nu au arătat în motivarea hotărârilor prin care au menținut măsura arestării preventive, care este în concret, „pericolul pentru ordinea publică”, situație evidenta și în cauza dată și au refuzat să ia în calcul posibilitatea adoptării unei măsuri alternative dintre cele prevăzute în dreptul intern, deși art.5-3 din Convenție impune autoritarilor să aibă în vedere astfel de măsuri și să le aplice ori de câte ori situația se pretează și acuzatul furnizează garanții că va participa la proces.Curtea acceptă, astfel, detenția unei persoane numai pentru motive suficient de puternice, care ar putea justifica prelungirea detenției preventive (vezi cauza Hass vs. Polonia din 07.11.2006). )

Persoanei arestate preventiv i s-a recunoscut un drept la o durată rezonabilă a procedurii, iar nivelul de protecție asigurat este sensibil mai ridicat decât în cazul cauzelor penale în care inculpatul nu este arestat preventiv și mult mai puțin decât în cazul litigiilor civile, tocmai datorită efectelor importante pe care le presupune în plan psihic și al imaginii un proces penal.

Având în vedere că prin luarea și menținerea măsurilor de prevenție se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale care permit luarea acestor măsuri procesuale.

Garanțiile procesuale constau în multiplele condiții care trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție și cu atât mai mult pentru a se menține peste un termen rezonabil.

Alegerea și evident menținerea măsurii de prevenție se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte situații privind persoana inculpatului.

În cadrul criteriilor complementare, gradul de pericol social al infracțiunii nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură generală a infracțiunii (art. 17 Cod procedură penală), acesta fiind exprimat prin limitele de pedeapsă prevăzute în art. 148. În cadrul acestor criterii, pericolul social trebuie privit prin prisma unor circumstanțe concrete ale cauzei.

Odată cu ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului de țara noastră, pe lângă condițiile cumulative prevăzute de dispozițiile procedurale pentru luarea măsurii arestului preventiv s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dată în aplicarea acesteia.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, raportat la prevederile Convenției și a practicii C.E.D.O., rezultă că menținerea măsurii arestului preventiv a inculpaților este conformă cu aceste dispoziții.

Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, impunând, din cauza importanței sale, un control riguros în primul rând din partea organelor judiciare ale statelor membre, dar și din partea Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori (Hotărârea Wild, Ooms și Versyp).

Potrivit art. 136 Cod procedură penală, luarea și menținerea măsurii arestului preventiv se dispune pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Ori, din verificarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că se justifică un interes al judecării prezentei cauze cu inculpați în stare de arest preventiv.

Regula este judecarea inculpaților, pentru care funcționează, până la soluționarea definitivă a cauzei penale, prezumția de nevinovăție, în stare de libertate, judecarea acestora în stare de arest preventiv fiind excepția și numai atunci când sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile mai sus enunțate și dezvoltate.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraf 3 din Convenție, modificat prin Protocolul nr. 11: „orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de paragraf 1 lit. c din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.

Deci, prevederile art. 5 pct. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul celui arestat de a fi eliberat în cursul procedurii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de comiterea unor infracțiuni este o condiție sine qua non pentru regularitatea detenției, însă după o anumită de timp, aceasta nu mai este suficientă (Hotărârea W împotriva Elveției).

Curtea recunoaște că prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea infracțiunilor se poate provoca o tulburare socială de natură a justifica o detenție provizorie, totuși acest factor nu este pertinent și suficient dacă nu s-ar baza pe fapte de natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura liniștea publică. În plus, detenția nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică continuă să fie efectiv amenințată.

Curtea Europeană a apreciat că existența unor indicii grave de culpabilitate, deduse și din gravitatea faptelor și sancțiunea pe care o riscă persoana deținută, constituie elemente pertinente .

Apreciem că acești inculpați nu pot fi cercetați în stare de liberate, nu prezintă garanții morale deosebite.

Curtea a statuat că deși gravitatea pedepsei pe care o riscă cel arestat poate fi de natură a-l determina să se sustragă de la judecată, acest risc se diminuează pe măsura prelungirii arestări și având în vedere persoana celui arestat preventiv. Însă gravitatea pedepsei nu poate justifica singură lungi perioade de detenție (Panchenko împotriva Rusiei, hotărârea din 08.02.200, Ilijkov împotriva Bulgariei, hotărârea din 26.07.2001).

Menținerea stării de arest a inculpaților poate fi justificată numai dacă ar exista indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea individuală (hotărârea Labita împotriva Italiei, Neumeister împotriva Austriei și Stasaitis împotriva Lituanie).

Apărarea ordinii publice, este pertinent și suficient numai dacă se bazează pe fapte capabile să demonstreze că punerea în libertate a inculpaților ar tulbura în mod real ordinea publică.

Analizând menținerea măsurii arestului preventiv din perspectiva art.5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, proclamând dreptul la libertate, scopul articolului menționat este de a asigura că nici o persoană să nu fie privată de libertate în mod arbitrar și peste un termen apreciat ca rezonabil (Amuur vs. Franța).

În mai multe cauze Curtea europeană a arătat că avantajele pe care le prezintă detenția preventivă sunt cunoscute și nu pot fi negate: să împiedice persoana suspectă să fugă, să evite distrugerea unor probe, să împiedice săvârșirea unor noi infracțiuni, sau, eventual, să-l protejeze împotriva furiei publicului sau a victimei. Dar adversarii detenției preventive nu încetează să afirme că aceasta prezintă și numeroase inconveniente: reprezintă o atingere adusă prezumției de nevinovăție, produce o ruptură de mediul familial și profesional și poate constitui un mijloc de presiune asupra inculpatului pentru a-l constrânge să mărturisească.

Curte a precizat care este principiul general în această materie: „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter de excepție, starea de libertate fiind starea normală și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile, independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă” (cazul Wemhoff contra Germania, hotărârea din 27.iunie.1968).

Pentru toate aceste argumente, instanța, în temeiul art. 300 indice 2 Cod procedură penală raportat la art. 160 indice b Cod procedură penală s-a menținut starea de arest preventiv a inculpaților: Furieșu C.-G., A. M. T. și G. I..

S-a dispus comunicarea măsurii locului de deținere.

S-a constatat că inculpații A. M. T. și G. I. au avut apărători aleși, iar inculpatul Furieșu C. G. a avut apărător din oficiu.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpații Furieșu C. G.,A. M. T. și Ghiucă I..

Față de imposibilitatea prezentării inculpatei A. M. T. la termenul fixat, s-a dispus disjungerea judecății recursului declarat de inculpata menționată și fixarea unui nou termen la data de 20.03.2013

Analizând legalitatea și temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs invocate de inculpații Furieșu C. G. și Ghiucă I., precum și din oficiu conform art. 385⁶ alin. (3) C.proc.pen., instanța de recurs constată prin raportare la prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului că recursurile acestora sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În mod corect judecătorul de la instanța de fond a reținut incidența în speță a dispozițiilor art.148 lit. f C .p .p . care au justificat și justifică în continuare cu evidență arestarea preventivă a inculpaților.

Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală a condiționat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare, expres și limitativ prevăzute de art. 148 C .proc .pen. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat și condiția conformității dreptului intern cu exigențele art. 5 parag. 1 lit. c al Convenției, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.

Dispozițiile Convenției fac trimitere, în primul rând, în ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive, la legislația națională, consacrând obligația de a fi respectate atât normele de fond, cât și cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenției, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispozițiilor dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenției, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deși nu le enunță expres, le conține în mod implicit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff: „detenția preventivă trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind starea normală – și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”. Aprecierea necesității luării măsurii detenției provizorii se face luându-se în considerare circumstanțele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție.

Prin urmare,pe de o parte instanța este obligată să vegheze la un just echilibru între dreptul la libertate al persoanei acuzată de săvârșirea unor infracțiuni grave, și interesul public de protecție a cetățenilor, dedus din modul de săvârșire al faptelor cu privire la care există indicii că au avut loc cu participarea acesteia, precum și interesul desfășurării în bune condiții a procesului penal,pe de altă parte.

Din probatoriul administrat în cauză până în acest moment procesual se constată că temeiurile faptice ce au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpații menționați au fost corect reținute de către judecător, acestea nefiind înlăturate de probele existente la dosarul cauzei. Instanța de recurs reține că măsurile preventive necesită existența presupunerii rezonabile privind săvârșirea faptelor imputate inculpaților, iar față de probatoriul administrate până la acest moment, nu există date care să conducă la concluzia că măsura arestării preventive dispusă față de aceștia ar fi fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau că nu există temeiuri care să justifice menținerea acesteia.

Suspiciunea că inculpații aflați în stare de arest au săvârșit faptele imputate prin rechizitoriu justifică pe deplin privarea de libertate, constituind totodată un argument relevant ce pledează pentru menținerea a acestei măsuri.

Tribunalul a reținut în mod corect atât pericolul social al faptelor presupus a fi săvârșite, cât și pericolul concret pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaților recurenți (față de modul de săvârșire a faptelor, consecințele grave ale activității inculpaților, respectiv moartea violentă a unei persoane)

Se constată că lucrările dosarului efectuate până la acest stadiu procesual cuprind atât indicii rezonabile că inculpații au săvârșit faptele pentru care sunt acuzați, cât și probe temeinice în susținerea acuzațiilor aduse acestora.

Durata rezonabilă a detenției nu a fost depășită nici în prezent, perioada de circa 4 luni de detenție preventivă neputând fi considerată ca excesivă .

Pentru cele ce preced constatând că la acest moment, interesul general prevalează în raport cu interesul recurenților inculpați de a fi puși în stare de libertate, în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C.proc.pen. instanța va respinge ca nefondate recursurile declarate de aceștia.

Văzând și dispozițiile art.192 al.2 C .p .p .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Disjunge judecata recursului formulat de inculpata A. M. T. și fixează termen la data de 20.03.2013, ora 11, oo .

În temeiul art. 385 ind. 4 C .p .p . ia act că recurentul – inculpat FURIEȘU C. – G. și-a retras recursul declarat împotriva încheierii din data de 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ 13.

În temeiul art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b C.p.p. respinge ca nefundat recursul declarat de recurentul – inculpat G. I. împotriva încheierii din data de 07.03.2013 pronunțată de Tribunalul Bacău în dosarul nr._ 13.

În conformitate cu prevederile art. 192 al. 2 C.p.p. obligă pe inculpatul Furieșu C. – G. să plătească statului suma de 200 lei cheltuieli judiciare iar pe inculpatul G. I. să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 13.03.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,

B. A. A. A. M.

V. N. G.

GREFIER,

L. G.

Red.înch. f. R. D. D.

Red.d.p.r. A.A.M..

Tehnored. L.G./ 15.03.2013.

2 ex.

DOSAR nr. _

STADIU PROCESUAL:

menținere măsură de arestare preventivă - ÎNREGISTRAT LA ORA 11.00

TERMEN DE JUDECATĂ: 20.03.2013

M.P.2 AMÂNĂRI, ora 11:00

RECURENTĂ - INCULPATĂ

1. NR A. M. - T. (fiica lui R. și a lui A., născută la 20 Decembrie 1984) - SPITALUL PENITENCIAR JILAVA- CU ADUCERE

Citativ creat la data de_ .

Imprimat de G. L. la data de_ 14:13

← Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr....		Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 144/2013. Curtea de... →

Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 245/2013. Curtea de Apel BACĂU

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 245/2013. Curtea de Apel BACĂU