Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Sentința nr. 25/2013. Curtea de Apel BACĂU

Curtea de Apel BACĂU - Sentințe și decizii penale / 2013

Sentința nr. 25/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 27-02-2013 în dosarul nr. 886/32/2012

Dosar nr. ­­­­­­­­­­­­­­­_

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BACĂU

SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE

SENTINȚA PENALĂ NR.25

Ședința publică din 27.02.2013

Completul compus din:

PREȘEDINTE – A. B.

GREFIER – A. D. - I.

********

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău – legal reprezentat de B. C. - procuror

Pe rol pronunțarea asupra plângerii formulată de petentul P. G. G. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale nr.506/P/2012 din data de 08.10.2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în ședința din data de 12.02.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când instanța a amânat pronunțarea la data de 20.02.2013 și ulterior la 27.02.2013.

CURTEA

- deliberând -

Sub numărul_ s-a înregistrat pe rolul Curții de Apel Bacău plângerea formulata de petentul P. G. G. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 8.10.2012 dispusă de procurorul de la P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău în dosarul 506/P/2007.

În conținutul plângerii adresată instanței, petentul consideră a invocat mai multe critici relative la modul de soluționare a plângerii penale formulate împotriva intimatului C. V. S..

Astfel, în esență petentul a reproșat că procurorul nu a răspuns asupra tuturor faptelor reclamate, nu a analizat toate susținerile invocate în susținerea plângerii, nu a motivat complet și convingător soluția de netrimitere în judecată dispusă în cauză și nu a efectuat toate acte de cercetare necesare stabilirii existenței unor indicii de vinovăție a intimatului care ar fi motivat începerea urmăririi penale față de acesta.

Apreciind că intimatul C. V.-S. față de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale prin rezoluția atacată a săvârșit faptele reclamate în plângerea sa, solicită pe calea prezentei plângeri și trimiterea cauzei procurorului în vederea continuării cercetărilor și începerea urmăririi penale împotriva acestora.

Examinând actele si lucrările dosarului, instanța retine următoarele:

Prin rezoluția din data de 8.10.2012 dispusă de procurorul de la P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a dispus de neînceperea urmăririi penale față de numitul C. V., cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals în declarații,înșelăciune, denunțare calomnioasă și a unor infracțiuni prev.de Legea 8/1996, prev.de art. 288 al.2, 291, 292, 215 al.1,2,3 C.p. și art. 139/4- 145 din Legea 8/1996 cu aplic. art. 33 lit.a C.p. deoarece unele din acestea nu se confirmă, iar altele sunt prevăzute de legea penală.

Pentru a pronunța această soluție procurorul a reținut:

La data de 17.05.2012, Judecătoria V. cu adresa nr._, a sesizat P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău, despre faptul că numitul P. G. G., reclamă unele fapte penale comise de judecătorul C. V. – S. de la Judecătoria Bacău, împotriva sa, referitoare la unele drepturi de autor invocate în perioada anilor 2008 – 2009.

Sesizarea de mai sus, a fost înregistrată la P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău sub nr. 506/P/2012 din 17.05.2012, formându-se dosarul penal privitor pe magistratul judecător reclamat, având ca obiect infracțiunile enumerate în actul trimis de instanța din V. Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

În baza acestor sesizări și a dosarului format la data de 30.05.2012, a fost audiat reclamantul P. G. G., de procurorul anchetator, ocazie cu care acesta și-a precizat în mod detaliat obiectul plângerii sale, totodată depune un set consistent de alte înscrisuri, completându-și plângerea inițială adresată instanței, cu o altă plângere penală în care își extinde acuzațiile la adresa magistratului judecător, afirmând că acesta a comis și alte fapte penale, pe lângă cele menționate în plângerea adresată instanței din V. (înșelăciune, denunțare calomnioasă și cele prezente de Legea nr. 8/1996).

În baza acestor plângeri, s-a trecut la administrarea primelor acte premergătoare începerii urmăririi penale, stabilindu-se următoarea situație de fapt:

După ce a fost audiat petentul, s-au cerut dosarele, instanțelor de judecată din Bacău și V., precum și relații de la organele abilitate care aveau competența în a aprecia modul în care sunt respectate dispozițiile legale privind drepturile de autor și alte infracțiuni conexe sau de drept comun, în legătură de cauzalitate cu cele prezentate de Legea 8/1996.

De asemenea s-au cerut dosarul de fond și urma de dosar nr. 715/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, în care petentul a avut calitatea de învinuit și a fost sancționat administrativ conform art. 181 C.p., pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 140 alin. 1 lit. a și 141 din Legea nr. 8/1996, reclamate de către judecătorul C. V. – S..

Din examinarea tuturor actelor premergătoare efectuate în cauză și menționate mai sus, au rezultat următoarele :

Petentul P. G. G. în declarația dată la procurorul care l-a audiat în prezenta cauză, arată că prin plângerile trimise parchetului de instanța din V. și precizările ulterioare (alte completări repetate la cea plângere), precizează că dorește să se facă cercetări față de judecătorul C. V. – S. și pentru alte fapte ce nu au făcut obiectul cercetărilor din dosarul nr. 715/P/2011, fapte pe care le-a menționat în acele precizări de completare ulterioare.

În momentul audierii și depunerii acelor precizări, se afla încă pe rolul Judecătoriei V., cauza având ca obiect plângerea la soluție dată de procuror în dosarul 715/P/2009, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău – dosar nr._ al acelei instanțe.

Totodată, precizează că deși aceste noi fapte pe care le reclamă și solicită a fi cercetate, au legătură cu cele din dosarul 715/P/2009, menționat mai sus, totuși le consideră ca fiind independente, ca entități juridice distincte, autonome, acestea aflându-se într-un raport de cauzalitate sau o legătură etiologică evidentă. Din aceste considerente a și formulat aceste plângeri penale noi, care formează obiectul prezentei cauze.

Pe parcursul cercetărilor, după precizarea celor de mai sus, petentul a precizat că a luat la cunoștință de soluția instanței, punându-i-se la dispoziție și dosarele instanței din V. și cel al parchetului din Bacău, acesta precizând că este nemulțumit în continuare, de soluțiile adoptate și va reflecta asupra căilor legale pe care le are de urmat pentru a ataca în continuare și împiedica menținerea acestora. În același timp, precizează că-și menține plângerile făcute și solicită continuarea cercetărilor și darea soluțiilor legale, în prezenta cauză.

Reclamantul precizează că a acceptat inițial colaborarea cu judecătorul C. V. – S. la insistențele acestuia, (dă în acest sens telefonul și SMS - urile repetate primite de la magistrat, email-urile primite, a propus probe cu martori și colaboratori care au fost audiați de organele care au efectuat cercetările, încă de la declanșarea conflictului juridic dintre acesta și judecător). Mai arată că această colaborare s-a făcut pe munca și cheltuiala sa, pe baza relațiilor de prietenie și colaborare cu diferite persoane din mediul universitar sau de cultură din Bacău și din țară, (Bacău, Iași, Sibiu, București etc.), cu biblioteci, edituri, etc., reușind să dea lucrării elaborate, o formă acceptată de aceste personalități și lansată în aceste condiții pe piață.

Nemulțumirea cea mai mare a petentului, conform precizărilor făcute de acesta, în plângeri, cereri, memorii, înscrisuri, declarații, adresate ori date la diferite organe judiciare locale și centrale, se referă la faptul că a fost total nedreptățit, atât din punct de vedere al modului de comportare și conduită al judecătorului față de eforturile depuse de petent pentru a da curs colaborării solicitate, dar și pentru faptul, că deși a depus o muncă deosebit de intensă și semnificativă pentru a se ajunge la o finalitate eficientă a colaborării, tot el a fost reclamat de judecător la procuror și a fost găsit vinovat, (vezi soluțiile din dos.715/P/2002 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău și dos. nr. 2485/P333/2012 al Judecătoriei V., despre care s-a făcut vorbire anterior).

A redat procurorul câteva puncte de vedere, argumente ale petentului, precum și ale judecătorului reclamat, care se desprind la o examinare atentă a tuturor probelor existente la dosarele analizate și cele administrate, în cauza de față:

1. Cu privire la argumentele petentului P. G. G., au fost arătate următoarele:

Prin ordonanța procurorului emisă în dosarul 715/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău din 25.05.2011, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ – amendă în cuantum de 900 lei, pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 31 al. 2 C.p., raportat la art. 140 al. 1lit. a din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p., constând în aceea că în perioada mai – iunie 2009, a publicat lucrarea intitulată „Tratat de Științe Juridice” la Editura Universitatea București și la Editura „A. Mater” din Sibiu, însușindu-și calitatea de autor al acelui tratat, publicat de Editura „Grafit” din Bacău în anul 2008. A comis această faptă, reține procurorul, fără ca petentul să aibă acordul scris al adevăratului autor, respectiv al operei originale – judecător C. V.. În acest mod, cele 2 edituri au reprodus opera literară amintită, fără a cunoaște că nu există consimțământul autorului lucrării și că P. G. G., nu are nici o contribuție sau calitate cu privire la acel tratat. Procurorul a apreciat că cele 2 lucrări publicate de cele 2 edituri, prezentau un conținut identic, așa cum a stabilit expertiza de specialitate, dispusă în cauză. În sfârșit mai arată procurorul, cele 2 lucrări identice publicate de cele 2 edituri, s-a făcut, pe lângă cele de mai sus și în lipsa unui contract scris între persoanele menționate în documente, ca fiind autorii lucrării.

Lipsa acestui contract a condus la imposibilitatea stabilirii contribuției petentului din prezenta cauză, la cele 2 lucrări, în ce a constat această contribuție, neputându-se stabili întinderea dreptului de autor pentru fiecare parte, indiferent de natura activităților desfășurate pentru conceperea, redactarea, ordonarea și corectarea textului, eventuale completări sau adăugiri, ori alte activități secundare legate de publicarea lucrării.

În aprecierea pericolului social al faptei și a persoanei făptuitorului, procurorul a apreciat că fapta care a fost încadrată în dispozițiile art. 140 al. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni și drept urmare, a dispus soluția de neurmărire (scoatere de sub urmărire penală) și aplicarea amenzii de 900 lei.

Prin această ordonanță, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de același învinuit, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 141 Legea 8/1996, întrucât nu a comis-o și neînceperea urmăririi penale față de cele 2 edituri din București și Sibiu, lipsind latura subiectivă a conținutului infracțiunii prev. și ped. de art. 140 al. 1 Legea 8/1996.

Împotriva acestei soluții, învinuitul a formulat plângere în condițiile art. 278 C.p.p., la conducerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, care prin ordonanța procurorului șef de secție urmărire penală, a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În continuare, petentul a formulat plângere, tot în condițiile art. 278 C.p.p., la instanța de judecată, inițial Tribunalul Bacău (dosar_ ), care prin sentința penală 4/P/din 10.01.2012, a admis cererea de necompetență materială a Tribunalului, ca urmare a modificărilor legislative prin Legea nr. 202/2010, trimițându-se plângerea Judecătoriei Bacău, unde a fost înregistrată tot sub nr._ .

Având în vedere faptul, că s-a cerut strămutarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție București, care prin sentința penală 453/22.03.2012 a admis acest lucru, Judecătoria Bacău prin încheierea din 05.04.2012, a scos cauza de pe rol și a înaintat dosarul Judecătoriei V., în vederea soluționării cauzei în favoarea căreia, s-a admis strămutarea.

La judecătorie, cauza a fost înregistrată la data de 17.04.2012, sub nr._, cauză care s-a judecat la mai multe termene de judecată, iar la 13 06.2012, această instanță, prin sentința nr. 713/2012, definitivă a dispus respingerea plângerii învinuitului P. G. G., în baza art. 2781 al. 8 lit. a C.p.p., menținând soluția procurorului.

Instanța de judecată a reținut următoarele pentru a pronunța soluția de mai sus:

Petentul P. G. G. în motivarea plângerii, a invocat lipsa de diligență a organelor de cercetare penală în instrumentarea cauzei și în special, în verificarea incompletă a susținerilor sale, aprecierea greșită a probelor solicitate, ceea ce a condus la adoptarea unei soluții nelegale și netemeinice.

Acesta, a invocat mai multe aspecte de nelegalitate și netemeinicie a soluției adoptate prin ordonanța nr.715/P/2009 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, soluție menținută prin ordonanța procurorului șef de secție nr. 497/II/2/2011 din 12.09.2011 și anume:

1. Trebuia admisă plângerea pentru încălcarea unor norme de procedură penală și pe cale de consecință, instanța trebuia să desființeze ordonanța procurorului șef de secție nr. 497/II/2/2011 din 12.09.2011 și să trimită cauza spre soluționare, către prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, deoarece ordonanța de respingere nu este motivată, fiindu-i încălcat dreptul la apărare prin nerespectarea prevederilor art. 6 al. 3 din C.p.p., respectiv „Organele judiciare au obligația să încunoștințeze pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării”, deoarece nemotivarea ordonanței prim procurorului îl împiedică în mod obiectiv, să-și pregătească și să-și exercite o apărare eficientă.

2. Ordonanța de respingere a plângerii nefiind motivată, s-a încălcat astfel și principiul născut din practica CEDO, acela al motivării hotărârilor judecătorești și al ordonanțelor prim procurorilor, (prin care se soluționează o plângere la ordonanța procurorului și nu de procurorul șef secție urmărire penală), deoarece acestea din urmă, au forța și efectele juridice, ale unei hotărâri judecătorești pronunțate în apel.

3. Motivarea ordonanței, este direct legată de preocupările unui proces echitabil, chiar dacă art. 6 nu o prevede în mod expres, această obligație permite de fapt, menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între cererile impuse de drepturile cetățenilor și imperativele de ordine publică.

Ordonanța de respingere a plângerii, s-a dat și cu încălcarea prevederilor art. 278 C.p., care prevăd că „Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror pe baza dispozițiilor date de acesta, se rezolvă de primul procuror al parchetului”, deoarece, în raport cu exigențele art. 278 C.p., soluția nu a fost dată de primul procuror, cum prevede imperativ legea procedură penală, ci de un subordonat, respectiv de un procuror șef secție urmărire penală, adică o altă persoană decât cea nominalizată în art. 278 C.p.p., ceea ce echivalează cu nesoluționarea acesteia.

Textul art. 278 C.p.p., nu prevede posibilitatea ca primul procuror al parchetului să fie substituit în aceste atribuții de un adjunct, de un șef de secție, ori un alt înlocuitor, nefiind acceptată delegarea de atribuții, iar prin Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, emis de Ministerul Justiției – și publicat în MOf. Nr. 154 din 05.03.2007 – și aprobat prin Ordinul nr. 529/C din 21.02.2007, se prevede clar, pe de o parte, că nu se poate deroga de la dispozițiile imperative procesual penale, iar pe de altă parte, la art. 84 din același regulament, se arată că procurorul șef secție are cu totul alte atribuții.

Se mai arată în sentință, coroborând prevederile acestui art. 84 din regulamentul parchetelor, cu cele ale art. 82 din același Regulament, referitoare la atribuțiile prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunal că, nu rezultă de nicăieri, că primul procuror poate delega competența de soluționare a plângerilor la soluție procurorului, către procurorul șef de secție și nici ca procurorul șef de secție, ar fi competent să soluționeze plângerile la soluția procurorului.

4. S-a solicitat de către petentul P. G. G., admiterea plângerii, în sensul schimbării temeiului scoaterii de sub urmărire penală, în baza art. 10 lit. a C.p.p. sau art. 10 lit. d C.p.p., pentru următoarele motive:

Procurorul care a soluționat cauza a reținut, din eroare, o altă situație de fapt, decât cea reală, în pofida probatoriului îndestulător și elocvent, administrat în dosar.

Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală și aplicarea unei sancțiuni administrative (nr. 715/P/2009 din 25.05.2011 – ODCP_), este criticabilă pe fond, sub următoarele aspecte, în motivarea ei există contradicții flagrante:

Astfel, la fila 3 al. 1, se arată că fără a exista un contract scris, dar în baza unei înțelegeri verbale cu autorul V. - S. C., petentul a făcut demersuri pentru editarea și publicarea lucrărilor.

De asemenea, se reține că magistratul i-a trimis mai multe SMS – uri, prin care îl întreba când apar cărțile publicate.

Mai mult, se reține la al. 4, că judecătorul a înmânat unor magistrați exemplare ale lucrării purtând dedicații personalizate din care rezultă, că avea cunoștință de apariția lucrărilor și se comporta ca un adevărat autor unic al tratatului, pentru care pe 12.01.2010, partea vătămată a încasat drepturile de autor, prin mandat poștal (suma de 1462 lei).

După ce reține toate aceste argumente, procurorul arată la fila 4 penultimul alineat, faptul că din probe nu rezultă că petentul ar fi avut consimțământul părții vătămate pentru publicarea acelei lucrări.

5. Din dispozitivul ordonanței procurorului, reiese că s-a dispus: neînceperea urmăririi penale față de P. G. G., cu datele de mai sus, cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 141 din Legea nr. 8/1996, întrucât fapta nu există”, iar din considerentele ordonanței, procurorul a reținut că învinuitul ar fi avut calitatea de coautor, fără a se putea „stabili care este contribuția învinuitului și cât ar reprezenta dreptul său de autor la apariția lucrării, precum și care este cuantumul sumelor cuvenite acestuia cu titlu de drepturi de autor” – paragraful 2/pag. 4 din ordonanță, (motivare preluată de judecător în aceeași sentință);

Ori, dacă procurorul a stabilit că învinuitul avea dreptul de a-și însuși calitatea de coautor (deoarece sub acest aspect s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art. 141 Legea nr. 8/1996), de aici rezultă logic faptul că el avea și dreptul de a solicita reproducerea operei științifice, și pe cale de consecință, logic, firesc, temeinic și legal era ca procurorul să dispună pentru aceleași considerente, scoaterea sa de sub urmărire penală și pentru art. 140 al. 1 din Legea nr. 8/1996, tot în baza prevederilor art. 10 lit. a C.p.p.), întrucât fapta nu există și nu să-l sancționeze administrativ.

6. Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 8/1996, sunt infracțiuni de prejudiciu, motiv pentru care – pentru întrunirea laturii obiective/materiale a infracțiunii, trebuie să existe un prejudiciu care nici în conținutul ordonanței și nici prin actele de urmărire, nu a fost stabilit ca existând, ori pe cale de consecință, dacă nu există prejudiciu, nu exista nici infracțiunea prev. de art. 140 al. 1 din Legea nr. 8/1996, (un alt capăt de motivare al sentinței dată de instanța din V. reia acest aspect).

În dovedirea plângerii au fost depuse de către P. G. G. înscrisuri, plângeri, memorii și cereri repetate, dându-le o titulatură de completarea nr. I, II, III, la plângerea inițială, a depus concluzii scrise și alte documente primite oficial de la părțile implicate în cauză, (martori, reclamanți, edituri, colaboratori, Biblioteca Națională, Universități, etc.).

Examinând plângerea formulată de petiționarul P. G. G. în condițiile art. 2781 C.p.p., pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, în baza reglementărilor în materie și prin prisma criticilor formulate, instanța a reținut următoarele:

La data de 11.12.2009 sub nr. 737/P/2009, a fost înregistrată la P. de pe lângă Tribunalul Bacău plângerea penală formulată de P. T., împotriva făptuitorului P. G. G., pentru săvârșirea infracțiunii, prev. ped. de art. 141 din Legea nr. 8/1996 republicată.

Împotriva făptuitorului P. G. G., au mai formulat plângeri penale D. A. și C. V. - S., acestea fiind înregistrate la P. de pe lângă Tribunalul Bacău sub nr. 715/P/2009 și 13/P/2010, pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 140 al. 1 lit. a și art. 141 din Legea nr. 8/1996 republicată.

În esență, în plângerile depuse P. T., D. A. și C. V. - S., reclamau faptul că numitul P. G. G., a editat și publicat în cursul anului 2009, lucrarea „Tratat de Științe Juridice” în 2 volume, la două edituri diferite, iar conținutul lucrării reprezintă reproducerea unei opere aparținând numitului C. V. - S., fără a avea acordul scris al acestuia, fapte ce se circumscriu elementului material al infracțiunii de reproducere a unei opere fără consimțământul scris a autorului în forma participației improprii, prev. de art. 31 al. 2 C.p., raportat la art. 140 al. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996 republicată.

Părțile vătămate, P. T. și D. A. au formulat plângerile penale împotriva făptuitorului P. G. G., în calitate de coautori alături de C. V. – S., ai unor opere anterioare anului 2008, care au stat la baza realizării tratatului de științe juridice editat în anul 2008.

Prin rezoluția din 13.04.2010 dată în dosarul penal nr. 715/P/2010, având în vedere că și în celelalte două dosare – 737/P/2009 și 13/P/2010 se efectuează cercetări pentru aceleași fapte, față de același făptuitor, pentru o mai bună înfăptuire a justiției în baza art. 34 lit. d C.p.p., s-a dispus conexarea dosarelor nr. 737/P/2009 și 13/P/2010 la dosarul nr. 715/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Cercetările efectuate în cauză au condus la stabilirea următoarei situații de fapt:

Învinuitul P. G. G., asistent judiciar în cadrul Tribunalului Bacău, se cunoaște cu partea vătămată C. V. – S., vicepreședinte al Judecătoriei Bacău, între cei doi ivindu-se la un moment dat mai multe discuții, cu privire la publicarea unei lucrări de specialitate.

Astfel, la începutul anului 2009, C. V. – S. l-a contactat pe învinuitul P. G. G., în vederea colaborării pentru editarea și publicarea unei lucrări, având ca subiect principal, un tratat de științe juridice.

Potrivit celor declarate de învinuitul P. G. G., colaborarea consta în faptul că acesta urma să se ocupe de toate activitățile necesare publicării lucrării, aceasta incluzând citire manuscris, corectare, reașezare în pagină, tehnoredactare, etc., urmând ca în final, beneficiul să îl reprezinte primirea unei cote părți din drepturile de autor și menționarea pe coperta lucrării ca și coautor, având în vedere experiența anterioară a învinuitului în ceea ce privește editarea și publicarea cu caracter științific, și a altor lucrări concepute, redactate și publicate ulterior, ca autor unic al acestora, precum și experiența deosebită profesională, în domeniul unor științe exacte, fiind cadru universitar la diferite universități din țară și colaborând cu altele sau cu edituri sau tipografii de renume național și local.

Întrucât principala problemă era de natură financiară, s-a ajuns la un acord în sensul în care învinuitul P. G. G., a mai găsit o persoană ce urma să fie trecută ca și coautor, în persoana numitei L. M. M., în schimbul suportării unei părți din cheltuielile necesare publicării lucrării.

Astfel, potrivit celor declarate de învinuitul P. G. G., manuscrisul lucrării în format electronic a fost descărcat de C. V. - S., pe calculatorul învinuitului din biroul de la serviciu, iar ulterior, după ce în prealabil a corectat, modificat și realizat textul lucrării a predat spre tipărire un număr de 250 seturi de cărți, la o tipografie aparținând S.C. Doell Impex SRL din Bacău, în baza ISBN-ului obținut de învinuit de la editura Universității „A. Mater” din Sibiu, parte din acestea revenind reclamantului C. V. – S., conform înțelegerii inițiale.

Tot în cursul anului 2009, învinuitul P. G. G. a mai reușit să coopteze alți doi coautori, în persoana numiților G. Boțea și C. P. din cadrul Universității București ,care în schimbul trecerii ca și coautori ai lucrării, au fost de acord să susțină proiectul legat de editarea și publicarea de către editura Universității din București, urmând ca drepturile patrimoniale rezultate din vânzarea cărții, să fie împărțite conform celor stabilite, între învinuit și reprezentanții editurii în cauză.

Pe parcursul administrării de procuror a actelor premergătoare cât și a urmăririi penale efectuate, înv. P. G. G. a recunoscut, fără echivoc, faptul că nu a existat un acord scris între el și partea vătămată C. V. – S. și a solicitat administrarea unor probe, care în opinia sa, demonstrează acordul tacit, verbal pentru reproducerea operei respective, dintre care cele mai relevante pentru prezenta cauză, ar fi următoarele:

- existența unor mesaje între cele două părți, din perioada 01.01.2009 – 31.10.2009, confirmate de operatorii de telefonie mobilă, conținutul acestora fiind pus la dispoziția organelor de cercetare penală de învinuit, și listing-urile în care se evidențiază interesul manifestat de partea vătămată în legătură cu primirea unor cărți de către învinuit. Referitor la acest aspect, numitul C. V. – S. a declarat că a solicitat respectivele cărți, pentru a obține corpul delict, în speță a tratatului publicat fraudulos (arată procurorul și instanța de judecată);

- existența manuscrisului în format electronic primit de învinuitul P. G. G. de la C. V. – S. și descărcat pe calculatorul de la serviciu, aspect negat de reclamant, copie după acesta fiind pus la dispoziția organelor de cercetare penală. În acest sens, a fost solicitată audierea în calitate de martor al numitei S. M., colega de birou a învinuitului, care a confirmat faptul că C. V. – S. l-a căutat în mod insistent în primăvara anului 2009 pe P. G. G., iar din discuțiile surprinse de aceasta, a rezultat că sistematiza și transpunea pe calculator în baza unei înțelegeri prealabile dintre aceștia, cel mai interesat părând a fi numitul C. V. – S.. Aceleași aspecte le relatează și un alt martor, coleg de birou cu învinuitul, respectiv magistratul asistent F. C., cu precizarea că acest martor, precizează că nu cunoaște în amănunt divergențele dintre reclamant și învinuit, dar că știe de conflictul ivit între aceștia și de litigiile pe care le au;

- existența a două seturi de cărți, în litigiu la președintele Curții de Apel Bacău, provenind de la numitul C. V. – S., conținând o dedicație datată 20.07.2009, făcută de acesta din urmă, din care reieșea că se autointitula autor unic al cărții. Acest aspect confirmă că cel puțin din luna iulie 2009, partea vătămată avea cunoștință și era în posesia respectivelor cărți în condițiile în care, plângerea penală având ca obiect, tocmai lipsa acordului său ca autor, a fost formulată în luna decembrie 2009. Dedicații asemănătoare, susține petentul a făcut magistratul și altor personalități menționate în dosar;

- adrese din partea celor două edituri ce au obținut ISBN – urile aferente lucrării, în speță Editura „A. Mater” Sibiu și Editura Universității București, prin care se confirmă lipsa oricărei implicări în editarea și publicarea lucrării din partea numitului C. V. –S., aspect întărit și de ceilalți coautori din cele două ediții tipărite;

- declarația martorului F. C., prin care acesta infirmă afirmația părții vătămate C. V. – S., privind informarea acestuia despre intenția publicării unui tratat de științe juridice de către P. G. G.. În acest sens, martorul a precizat că singurele discuții pe care le-a avut cu partea vătămată C. V. – S., au fost în toamna anului 2009, când a fost contactat telefonic de acesta și l-a rugat să intervină pe cale amiabilă, pentru stingerea conflictului dintre el și P. G. G., în ceea ce privește dreptul de autor ;

- primirea prin mandat poștal a sumei de 1462 lei, din partea Editurii Universității București către C. V. – S., în luna ianuarie 2010, cu titlu de plată drepturi de autor, la inițiativa acestuia din urmă, conform adresei din partea instituției în cauză, în condițiile în care partea vătămată a negat acest lucru, motivând că trimiterea sumei de bani respective a fost un act unilateral și voluntar al editurii, iar el a dorit să îl folosească ca un început de probă scrisă;

- inexistența unor contracte de editare în cuprinsul cărora să fie prevăzute clauze contractuale exprese, așa cum prevede legea dreptului de autor;

Din raportul de constatare tehnico – științifică, întocmit în cauză de specialiști din cadrul ORDA, rezultă că lucrările „Tratat de Științe Juridice” în două volume publicat de Editura Universitară București și Tratat de Științe juridice” în două volume, publicat de Editura „A. Mater” Sibiu, rezultă că ele prezintă o identitate perfectă cu textul lucrării „Tratat de Științe Juridice” – vol. I, autor V. – S. C., Ediția Princeps, publicată de Editura „Grafit” Bacău, în anul 2008.

În afara celor enumerate mai sus, învinuitul P. G. G. a făcut referire și la alte probe care au fost apreciate ca nefiind utile și concludente cauzei, respectiv sesizări ale Consiliul Superior al Magistraturii, față de partea vătămată C. V. – S..

Publicarea pe site-ul librărie.net a lucrării în litigiu, atitudinea extraprofesională a numitului C. V. – S., sesizată la Consiliul Superior al Magistraturii neconfirmată după verificările făcute.

Analizând probele administrate, se constată că lucrarea „Tratat de Științe Juridice” a fost editată și publicată de către cele două edituri, fără existența unui contract scris cu persoanele menționate în documente ca fiind autorii lucrării, așa cum rezultă din cercetările penale și dezbaterile judecătorești.

Din declarațiile învinuitului P. G. G. și ale martorilor audiați în cauză, a rezultat că lucrarea „Tratat de Științe Juridice” este în proporție covârșitoare, creația părții vătămate C. V. – S., aceasta prezentând modificări, completări ori adăugiri, care ar putea reprezenta contribuția învinuitului P. G. G. ori contribuția altor coautori la apariția lucrării, așa cum susține și instanța.

Potrivit susținerilor înv. P. G. G., acesta a avut acordul părții vătămate și susținerea acestuia pentru publicarea lucrării, însă nu s-a încheiat un contract scris pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor cuvenite fiecăruia.

În lipsa unui contract scris între părți, nu s-a putut stabili care este contribuția înv. P. G. G. și cât ar reprezenta dreptul său de autor la apariția lucrării, precum și care este cuantumul sumelor cuvenite acestuia cu titlu de drept de autor, întrucât orice activitate, orice contribuție oricât de mică, dă dreptul la calitatea de coautor al unei lucrări, în speță fiind neclară întinderea dreptului de autor al învinuitului și al celorlalți coautori, indiferent dacă acea contribuție vizează conceperea textului, ordonarea acestuia, corectarea și completarea sa, ori un alt sprijin acordat pentru publicarea lucrării.

Fiind audiat, înv. P. G. G., a recunoscut că s-a ocupat de publicarea lucrării la cele două edituri, afirmând că a avut acordul părții vătămate și că drepturile acesteia nu au fost încălcate.

S-a constatat că înv. P. G. G., nu și-a însușit calitatea de autor al operelor „Tratat de Științe Juridice” publicată în anul 2008, „Enciclopedie Juridică” publicată în perioada 2006 – 2008 ori „Statul, instituție social – politică și juridică fundamentală” publicată în anul 2006, deoarece partea vătămată C. V. – S., singur autor sau autor principal al operelor publicate anterior, este înscris ca autor al lucrărilor „Tratat de Științe Juridice” publicate de Editura Universitară București și de Editura „A. Mater” Sibiu alături de alți coautori, existând doar neclarități privind întinderea drepturilor fiecăruia.

Potrivit dispozițiilor prevederilor art. 42 din Legea nr. 8/1996 „existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi, numai prin forma scrisă a acestuia” rezulta raportat probatoriilor, că reproducerea operei în litigiu s-a realizat fără acordul scris al părții vătămate, norma prevăzută de lege fiind imperativă și de strictă interpretare.

Editura Universitară București și Editura „A. Mater” Sibiu, au procedat la editarea și publicarea lucrării „Tratat de Științe Juridice”, fără a încheia un contract de editare cu autorii, astfel cum dispune art. 48 din Legea nr. 8/1996, încălcând dispozițiile legale și în acest mod au reprodus opera purtătoare de drepturi, fără autorizarea sau consimțământul tuturor titularilor drepturilor, doar în baza demersurilor înv. P. G. G., care s-a prezentat drept coautor al lucrării.

Faptele însă, nu au fost săvârșite cu vinovăție, de către Editura Universitară București și de către Editura „A. Mater” Sibiu, întrucât a existat acordul verbal al unuia dintre coautori, editurile necunoscând întinderea dreptului fiecărui autor, lipsind acordul scris al părții vătămate C. V. – S., care este autorul principal al lucrării, astfel cum a rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale.

Prin fapta sa înv. P. G. G., a determinat Editura Universitară București și Editura „A. Mater” Sibiu, la săvârșirea – fără vinovăție – a infracțiunii prev. de art. 140 al. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, din probe nerezultând că învinuitul ar fi avut consimțământul părții vătămate, exprimat în mod clar, liber și neviciat, anterior publicării lucrărilor.

Având în vedere împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, care denotă un pericol social scăzut, faptul că înv. P. G. G., nu posedă antecedente penale, s-a apreciat că acesta poate fi îndreptat și fără a i se aplica o pedeapsă, iar stabilirea ordinei de drept este mai eficientă, prin aplicarea unei sancțiuni extra penale, respectiv amendă de 900 lei.

Instanța de judecată, a fondului cauzei, plângerea la soluție și completările ulterioare cuprinzând criticile aduse petentului P. G. G., cele două soluții ale procurorilor în condițiile art. 2781 C.p.p., sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. Cu privire la critica formulată de petent, cum că, plângerea la soluție nu a fost soluționată de primul procuror al unității, instanța de judecată din V., a motivat respingerea plângerii petentului sub acest aspect, argumentând cele de mai sus, după cum urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 2781 C.p.p., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278 C.p.p., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței, ori după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în prima instanță.

Totodată, art. 275 al. 1 și 2 C.p.p. stabilește competența de soluționare a plângerilor formulate împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror, în favoarea procurorului ierarhic superior, celui care a adoptat actul contestat de către parte.

Rezultă așadar, că persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, beneficiază de verificarea în două etape a soluției date de procuror, astfel:

- controlul intern declanșat în aplicarea principiului subordonării ierarhice, potrivit art. 132 al. 1 din Constituția României, republicată, în cadrul parchetului din care face parte procurorul care a dat soluția de netrimitere în judecată și

- controlul judecătoresc, inițiat prin formularea în termenul prevăzut de art. 2781 C.p.p., a unei plângeri adresate instanței căreia i-ar reveni competența să soluționeze cauza în fond.

Înalta Curte de Casație și Justiție București a arătat în mod expres că plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 2781 C.p.p., ar putea fi soluționată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, pe baza delegării dreptului de semnătură, în lipsa procurorului general din motive obiective.

Pe de altă parte, a apreciat că pentru a putea fi formulată o plângere la instanță în baza art. 2781 C.p.p., nu este necesară existența unei soluții date de procurorul ierarhic superior, ci doar existența unei plângeri formulate conform 278 C.p.p. Astfel, dacă plângerea nu a fost soluționată în mod legal, acest aspect echivalează cu o lipsă a soluției, fapt care permite petentului să sesizeze instanța în baza art. 2781 C.p.p.

2. Nu poate fi reținută nici critica adusă, că petentului P. G. G. i-a fost încălcat dreptul la apărare, pe parcursul cercetărilor penale și la instanță.

Astfel, verificând actele dosarului de urmărire penală, instanța constată că în cauză au fost respectate principiile de drept, referitoare la:

- principiul privind legalitatea procesului penal (art. 2 al. 1 C.p.p. „ Procesul penal se desfășoară atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, potrivit dispozițiilor prevăzute de lege”);

- principiul privind aflarea adevărului (art. 3 C.p.p. – „în desfășurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana făptuitorului”);

- principiul privind rolul activ (art. 4 C.p.p. – Organele de urmărire penală și instanțele de judecată sunt obligate să aibă un rol activ în desfășurarea procesului penal”);

- principiul privind garantarea dreptului la apărare și a propune probe în apărare (art. 6 al. 2 C.p.p. – „în cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure părților deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare în apărare”, coroborat cu pev. art. 24 din Constituția României, dar și cu respectarea prev. art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul oricărui cetățean la un proces echitabil atât în cauzele penale cât și în cauzele civile”).

3. Cu privire la motivarea sumară a ordonanței procurorului șef de secție urmărire penală, din dispozitivul acestuia rezultă care au fost motivele pentru care s-a apreciat că soluția dată de procuror este legală și temeinică, procurorul însușindu-și argumentele din ordonanța atacată, în care în mod amplu se motivează soluțiile dispuse, nemaidetaliindu-se fiecare capăt de motivare al soluției dată de procuror.

Mai mult, în ordonanța din 23.05.2011, pronunțată în dosarul nr. 715/P/2009 procurorul argumentează și schimbarea temeiului în drept (din 10 lit. d în 10 lit. a), pentru care s-a dispus pentru infracțiunea prev. de art. 141 din Legea nr. 8/1996, neînceperea urmăririi penale.

4. În cazul contestării acestei soluții prin formularea plângerii prev. de art. 2781 C.p.p., controlul judecătoresc privește temeinicia rezoluției, în raport cu cercetările efectuate.

Rezultă așadar, că sesizată cu plângerea menționată, instanța de judecată nu este investită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc, privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau după caz a începerii urmăririi penale, cu respectarea dispozițiilor procesuale de către organele de urmărire penală.

a. Cu privire la infracțiunea prev. de art. 141 din Legea nr. 8/1996, pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale întrucât fapta nu există (art. 10 lit. a C.p.p.), instanța a reținut următoarele:

„Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea sau amendă, fapta persoanei care își însușește fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștința publică o operă sub un alt nume, decât acela decis de autor”

Legea nr. 8/1996, în capitolul IV „Conținutul dreptului de autor”, art. 10, enumără următoarele drepturi morale:

- dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică:

- dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei;

- dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică;

- dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa.

- dreptul de a retracta oprea, despăgubind dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare, prejudiciați prin exercitarea retractării.

În art. 10 lit. b din Legea nr. 8/1996, este recunoscut dreptul la paternitatea operei, adică dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al operei.

Acest drept este rezultatul firesc al interdependenței între creator și opera sa și are un conținut cu dublu caracter pozitiv, prin dreptul de a revendica oricând calitatea de autor și presupune dreptul la nume, pe de altă parte are un caracter negativ, prin dreptul de a se opune la orice act de contestare a acestei calități din partea unor terți.

Dreptul la nume reprezintă posibilitatea recunoscută a autorului de a decide dintre mai multe variante și anume:

- dacă opera va fi adusă la cunoștința publicului sub numele său, dacă va fi pseudonim sau, fără indicarea numelui.

Dreptul la inviolabilitatea operei – denumit și dreptul la respectul și integritatea operei, reprezintă posibilitatea recunoscută autorului de a face cunoscută opera sa, în forma hotărâtă de el. De aici rezultă imposibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări, fără acordul acestuia.

Acest drept este recunoscut în art. 10 lit. d din Legea nr. 8/1996 și anume – „ dreptul de a pretinde respectarea integrității operei și de a se opune oricărei modificări, precum și oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa”. De asemenea, Convenția de la Berna în art. 6 al. 1, precizează că autorul, chiar dacă cedarea drepturilor sale patrimoniale, păstrează dreptul de a se opune oricăror deformări, mutilări sau alte modificări ale operei sale sau orice atingeri aduse integrității acesteia, afectând astfel onoarea sau reputația sa.

Obiectul juridic special al infracțiunii prev. de art. 141 din Legea nr. 8/1996, îl constituie relațiile sociale care se formează și se dezvoltă în legătură cu protecția calității de autor al unei opere și a dreptului exclusiv al autorului, de a aduce opera la cunoștință publică sub un anumit nume.

Această infracțiune nu are un obiect material, deoarece fapta nu se exercită asupra unor bunuri, obiecte corporale, ci asupra unor calități și drepturi imateriale, ce țin de personalitatea umană.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni constă în fapta persoanei care își însușește, fără drept, calitatea de autor al unei opere sau fapta persoanei care aduce la cunoștința publică o operă sub alt nume, decât acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Pentru existența laturii obiective a acestei infracțiuni înscrise în art. 141 din Legea nr. 8/1996, se cer întrunite cumulativ, următoarele condiții:

- să se săvârșească o faptă în următoarele variante alternative:

- însușirea fără drept, a calității de autor al unei opere de creație intelectuală;

- aducerea la cunoștința publică a unei opere de creație intelectuală, sub un alt nume, decât acela decis de autor.

În cauză, în mod corect s-a reținut pe baza probatoriilor administrate, că petentul P. G. G., nu și-a însușit calitatea de autor al operelor „Tratat de științe juridice”, publicată în anul 2008, „Enciclopedie juridică” publicată în perioada 2006 – 2008 ori „ Statul, instituție social – politică și juridică fundamentală”, publicată în anul 2006, constatându-se aplicabilitatea dispozițiilor art. 10 lit. a C.p.p., caz în care, nu poate fi începută urmărirea penală.

b. În articolul 140 din Legea nr. 8/1996, sunt prevăzute infracțiunile speciale care au fost reglementate în legislația română.

Pentru existența laturii obiective a fiecăruia dintre cele 10 infracțiuni speciale înscrise în art. 140, se cer întrunite pe lângă alte condiții specifice, două condiții comune și cumulative:

- o condiție negativă, constând în aceea că fapta, nu trebuie să constituie o infracțiune mai gravă, nu are importanță dacă infracțiune mai gravă este înscrisă în Legea nr. 8/1996, într-o altă lege specială cu dispoziții penale, sau în Codul penal, infracțiunea este considerată mai gravă și în funcție de pedeapsa aplicabilă, (felul pedepselor și limitele speciale ale acestora), orice pedeapsă privativă de libertate va fi mai gravă decât orice pedeapsă cu amenda, pedeapsa exclusivă a închisorii este mai gravă, decât pedeapsa alternativă a închisorii sau a amenzii, indiferent de cuantum, pedepsele cu maximul special mai mare, sunt mai grave.

- o condiție pozitivă, constând în aceea că fapta trebuie să fie săvârșită fără drept, făptuitorul să nu aibă „autorizarea sau după caz, consimțământul titularului drepturilor recunoscute” prin Legea nr. 8, autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute prin Legea nr. 8/1996, trebuie să fie date în condițiile prevăzute de această lege, în raport de specificul dreptului încălcat, de cazurile în care nu este necesară autorizarea sau consimțământul, de durata de protecție a dreptului și de alte criterii reglementate de lege, modalitățile de autorizare cele mai des folosite sunt contractul de cesiune, contractul de editare, contractul de împrumut, contractul de închiriere și contractul de antrepriză.

Potrivit dispozițiilor art. 140 al. 1 din Legea nr. 8/1996, constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă, următoarele fapte comise, fără autorizarea sau consimțământul titularului drepturilor recunoscute de prezenta lege:

a. reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe.

Dispoziția normei este prevăzută în următoarele texte ale Legii nr. 8;

- art. 10 lit. a, în conformitate cu care autorul unei opere are dreptul de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică;

- art. 11 al. 1, în conformitate cu care drepturile morale, nu pot face obiectul vreunei renunțări sau înstrăinări.

Aceste dispoziții, reclamă aplicarea reglementărilor penale corespunzătoare. În consecință, necunoașterea sau cunoașterea greșită a acestora, nu va putea constitui o eroare de fapt, de natură a înlătura caracterul penal al faptei, potrivit art. 51 al. 1 C.p., fiind incidentă dispoziția înscrisă în al. 4 al aceluiași articol.

Obiectul juridic special al acestei infracțiuni îl constituie relațiile sociale care asigură ocrotirea dreptului moral al autorului unei opere de a decide dacă, în ce mod și când va fi adusă opera la cunoștință publică.

Obiectul material al acestei infracțiuni, îl formează orice operă de creație intelectuală, așa cum a fost definită la pct. II lit. b, din acest comentariu.

Latura obiectivă a acestei infracțiuni, constă în acțiunea persoanei care fără autorizarea sau consimțământul autorului ori titularului dreptului de autor, aduce o operă la cunoștință publică, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.

Din definiția legală enunțată, rezultă că pentru existența laturii obiective se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiții:

- să se săvârșească o faptă de aducere la cunoștință publică a unei opere de creație intelectuală;

- fapta să fie săvârșită fără autorizarea sau consimțământul titularului dreptului de autor;

- fapta să nu constituie o infracțiune mai gravă.

Potrivit dispozițiilor art. 140 din Legea nr. 8/1996, prin reproducere în sensul prezentei legi, se înțelege realizarea integrală sau parțială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloace și sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum și stocarea permanentă ori temporară a acesteia, cu mijloace electronice.

Dreptul de autor, este dreptul pe care îl are autorul unei opere de creație intelectuală de a permite sau a interzice să folosească opera sa.

Din analiza prevederilor legale, rezultă că nu pot fi cedate decât drepturile patrimoniale de autor.

Cesiunea se face prin contract și poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu și pentru o anumită durată. Cesiunea drepturilor patrimoniale de autor, poate fi exclusivă sau neexclusivă.

Cesiune exclusivă se caracterizează prin faptul că, titularul dreptului de autor se poate afla în una din următoarele situații:

- nu mai poate utiliza opera în situațiile prevăzute în contract, (acest drept aparținând exclusiv cesionarului);

- nu mai poate transmite dreptul de autor unei alte persoane;

- caracterul exclusiv al cesiunii trebuie să fie expres prevăzut în contract;

Cesiunea neexclusivă se caracterizează prin faptul că, titularul dreptului de autor, se poate afla în una din situațiile:

- poate utiliza și el opera;

- poate transmite dreptul neexclusiv și altor persoane;

- cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său de utilizare unei alte persoane, decât cu consimțământul expres al cedentului.

Conform art. 41 al. 1 din Legea nr.8/1996, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor trebuie să cuprindă:

- drepturile patrimoniale transmise;

- modalitățile de exploatare – durata și întinderea cesiunii;

- remunerația titularului dreptului de autor;

Lipsa oricărui dintre aceste elemente, dă dreptul părții interesate să ceară anularea contractului.

În afara acestor clauze specifice, contractul de cesiune a drepturilor de autor trebuie desigur completate, cu elementele esențiale pentru orice contract, potrivit regulilor generale de drept civil.

Contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, este unul dintre contractele pentru care forma scrisă este prevăzută de lege imperativ.

În acest sens, art. 42 prevede în mod expres: „Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale, se pot dovedi, numai prin formă scrisă a acestuia. Fac excepție, contractele având drept obiect, opere utilizate în presă”.

Editura Universitară București și Editura „Alam Mater” Sibiu, au procedat la editarea și publicarea lucrării „Tratat de Științe Juridice”, fără a încheia un contract de editare cu autorii, astfel cum dispune art. 48 din Legea 8/1996, încălcând dispozițiile legale și în acest mod au reprodus opera purtătoare de drepturi, fără autorizarea sau consimțământul tuturor titularilor drepturilor, doar în baza demersurilor înv. P. G. G., care s-a prezentat drept coautor al lucrării.

Faptele nu au fost săvârșite cu vinovăție, de către Editura Universitară București și de către Editura „A. Mater” Sibiu, întrucât a existat acordul verbal al unuia dintre coautori, editurile necunoscând întinderea dreptului fiecărui autor, lipsind acordul scris al părții vătămate C. V. – S., care este autorul principal al lucrării, astfel cum a rezultat din probele administrate în cursul urmăririi penale.

Prin fapta sa, înv. P. G. G. a determinat Editura Universitară București și Editura „A. Mater” Sibiu la săvârșirea – fără vinovăție a infracțiunii prev. de art. 140 al. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996, din probe nerezultând că învinuitul ar fi avut consimțământul părții vătămate, exprimat în mod clar, liber și neviciat, anterior publicării lucrărilor.

În mod corect s-a reținut de procuror, că sunt aplicabile prevederile art. 10 al.1 lit. b1 C.p.p., înv. P. G. G. nu are antecedente penale, este la prima abatere, aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ fiind suficientă pentru îndreptarea sa, fără a fi necesară aplicarea unei pedepse, fapta prin conținutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanță și a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, astfel încât nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

A reține în construcția acestui raționament numai împrejurările ce caracterizează prin fapta săvârșită, făcând abstracție de persoana înv. P. G. G. care este la primul contact cu legea penală, ar însemna ca instanța să nu țină seama de o . elemente care particularizează contextul conduitei autorului și să vicieze o apreciere rațională a cauzei sub toate aspectele acesteia, dovedite astfel, cum s-a arătat pe bază de probe.

Ținând seama de criteriile prev. în art. 18/1 al. 2 C.p., pentru stabilirea gradului de pericol social al unei fapte, în mod concret procurorul cu privire la infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 31 al. 2 C.p. raportat la art. 140 al. 1 lit. a din Legea nr. 8/1996 cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p., a făcut în mod judicios, aplicarea în cauză a art. 10 lit. b1 C.p.p., cu consecința aplicării unei sancțiuni, în alternativa amenzii cu caracter administrativ, într-un cuantum corespunzător dozat.

Raportat considerentelor expuse mai sus, în baza art. 2781 al. 8 lit. a C.p.p., a respins plângerea formulată de petentul P. G. G., împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ din 25.05.2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, dată în dosarul nr. 715/P/2009.

Cererea formulată de reprezentantul persoanei interesate Editura „A. Mater” Sibiu, a fost respinsă ca nedovedită, pentru următoarele motive:

Potrivit dispozițiilor art. 1169 din vechiul Cod civil, cel care face o cerere în fața judecății trebuie să o dovedească, însă în cauză, deși i s-a pus în vedere reprezentantului persoanei interesate Editura „A. Mater” Sibiu, să depună înscrisuri doveditoare, aceasta nu s-a conformat solicitării instanței de judecată.

În baza art. 193 al. 6 C.p.p., a respins cererea formulată de reprezentantul persoanei interesate Editura „A. Mater” Sibiu, consilier juridic M. V., privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

În baza art. 192 al. 2 C.p.p., l-a obligat pe petentul P. G. G., la plata sumei de 150 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Analizându-se cele prezentate mai sus, avându-se în vedere motivarea deosebit de amănunțită și detaliată a sentințelor instanței de judecată din V., prin care s-a respins plângerea la soluție a petentului din prezenta cauză, se poate aprecia că în cauză, nu s-a comis infracțiunea prev. și ped. de art. 246 al. 1, în sensul ca nu s-au semnalat abuzuri ori exercitări cu depășirea atribuțiilor legale ale îndatoririlor de serviciu de cei ce-au instrumentat cauza penală, în care a fost cercetat P. G. G. pentru infracțiunea, prev. și ped. de art. 140 al. 1 Legea 8/1996 (respectiv polițiștii, procurorul și magistrații care au soluționat aceste cauze).

De asemenea, nu se poate reține nici în sarcina judecătorului magistrat C. V. – S. că ar fi comis infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev. și ped. de art. 246 al. 1 C.p., din aceleași considerente arătate mai sus.

Cu privire la celelalte infracțiuni reclamate de P. G. G., atât în plângerea adresată Judecătoriei V., cât și în precizările - completările ulterioare, adresate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, unde acestea au fost atașate la dosarul prezentei cauze, au rezultat următoarele:

1. În legătură cu infracțiunea de fals în înscrisuri oficiale, prev. și ped. de art. 288 al. 2 C.p., reclamată în sarcina magistratului C. V. – S., petentul arată că această faptă constă în aceea că acesta din urmă, în cuprinsul cărții „Tratat de Științe Juridice – Editura Princeps, pe care numitul C. V. – S., susține că a publicat-o la Editura Grafit în 2008, s-a folosit de un tichet imprimat, producător de consecințe juridice, cu un anumit conținut și cod, care nu conține date reale. Astfel petentul susține că acest tichet trebuia edictat și eliberat în anul 2008 de Biblioteca Națională a României, către Editura Grafit din Bacău, la cererea editurii, în baza unei noi cereri și a unui contract încheiat între C. V. – S. și editură.

Aceste condiții trebuiau respectate de către C. V. – S., deoarece elementele acelui tichet, confirmau îndeplinirea procedurii legale prealabile, care să permită plasarea viitoarei publicații în circuitul legal al tuturor cărților, sub protecția legislației drepturilor de autor.

Petentul arată în susținerea afirmațiilor sale, că prin adresa nr. 6/03.02.2010 Editura Grafit din Bacău, confirmă că nu a fost solicitat acel tichet imprimat de la Biblioteca Națională de către C. V. – S., care avea obligația legală să facă acest lucru.

În ciuda acestui fapt, susține petentul, C. V. – S., ar fi falsificat acel tichet (nu precizează cum și prin ce modalități) și l-a introdus în interiorul tratatului său din 2008, pentru a crea astfel, aparența de legalitate și legitimitate a ediției Princeps 2008, producându-se consecințe juridice în acest sens.

În sfârșit, cu privire la această faptă de fals, petentul arată că autorul tratatului se putea folosi și numai de simpla aplicare a I.B.S.N - ului (respectiv nr._-89-5, despre care s-a făcut vorbire în comentariile anterioare) direct pe coperta spate a ediției Princeps a manualului, dar arată că există bănuiala aproape certă și legitimă că acel I.B.S.N, ar fi fost atribuit prin fals cărții sale (nu se precizează nici în acest caz în ce consta falsul) ediția Princeps 2008, petentul susține că în realitate acel I.B.S.N, ar aparține altei lucrări neidentificate și că se pot cere în acest sens, relații de la Biblioteca Națională a României.

În acest sens, s-au cerut de procurorul de caz, la 10.07.2012, precizări și de la Biblioteca Națională a României, și de către petent, iar această instituție cu adresa nr. 2028/12.07.2012 (trimisă Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău prin fax) se confirmă că acel tratat, nu se regăsește în colecția Bibliotecii Naționale a României, că acel cod I.B.S.N menționat mai sus, este incorect, nu a fost atribuit de către Centrul Național I.B.S.N, nici unei edituri de carte înregistrate la nivel național.

În această adresă se mai menționează că, „atribuirea codului I.B.S.N unei cărți nu reprezintă sau nu valorează ca probă juridică, referitoare la deținerea dreptului de autor asupra acelei publicații. IBSN, este doar un cod unic de identificare a unei cărți, în baza de date naționale și internaționale”.

În baza acestor precizări, rezultă că nu s-au produs nici un fel de consecințe juridice cu privire la „Tratatul de Științe Juridice Ediția Princeps 2008, și ca atare nu ne aflăm în prezența infracțiunii de fals, prev. și ped. de art. 288 al. 2 și 289 C.p.”, comise de către C. V. – S..

2. Săvârșirea infracțiunii de uz de fals, prev. și ped. de art. 291 C.p. cu aplicarea art. 41 al. 2 C.p., după precizările făcute de petent în plângerea sa penală (pagina 4 pct. 3) și în declarația dată la procuror, constă în aceea că numitul C. V. – S., a folosit tichetul despre care s-a vorbit anterior cu IBSN - ul Bibliotecii Naționale a României, cunoscând că este fals, pentru a putea produce consecințe juridice. Acestea din urmă se refereau la faptul, că s-a folosit de acel tichet și a codului menționat, pentru a putea tipări și pune în circulație „Tratatul de Științe Juridice” din anul 2008, în cadrul Ediției Princeps 2008 și pentru a plasa în mod ilegal lucrarea și pe autorul ei, sub protecția legii dreptului de autor.

Examinând aceste susțineri, rezultă că din probele preexistente, administrate în dosarele de urmărire penală și cele ale instanțelor de judecată, cât și din cele efectuate în prezenta cauză, rezultă că ele se confirmă. Aceasta pentru că, de vreme, ce nu am acceptat motivat existența infracțiunii de fals, pe argumentele și probele descrise când s-a analizat această infracțiune, în mod firesc nu se poate reține, nici infracțiunea de uz de fals, așa cum a susținut anterior.

3. Săvârșirea infracțiunii de fals în declarații, prev. și ped. de art. 292 C.p., în concepția petentului menționat în plângerea penală, la punctul c pag. 4 constă în aceea că în dosarul 715/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, plângerea pe care C. V. – S. a făcut-o, constituie o declarație neadevărată, neconformă cu realitatea, în fața unui organ al statului (parchetului) în vederea producerii unei consecințe juridice în favoarea sa și condamnarea pe nedrept a petentului.

Mai arată petentul că acea plângere pe care o considera o declarație falsă, potrivit legii, ori împrejurările specifice cauzei, a fost făcută pentru a servi la producerea unei consecințe juridice (cea descrisă mai sus). În momentul când a formulat aceea plângere și a depus-o la parchet, arată petentul, C. V. – S., deși cunoștea adevărul, a declarat neadevărat că acesta a publicat „Tratatul de Științe Juridice” în anul 2008, în cadrul Ediției Princeps, la Editura Grafit din Bacău, folosindu-se de I.S.B.N – ul - … 978 – 973 - 9408 – 89 – 5, că în baza acestei plângeri și declarații neadevărate, s-a început urmărirea penală împotriva petentului și sancționarea sa administrativă cu amendă de 900 lei, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 140 al. 1 Legea nr. 8/1996, sancțiune pe care petentul o consideră netemeinică.

Și această faptă, nu poate fi acceptată, deoarece, plângerea penală nu învederează cu o declarație, chiar dacă ar conține anumite date nereale, ci doar un mijloc, o cale de sesizare a organului de urmărire penală, potrivit art. 221 C.p.p

În al doilea rând, plângerea făcută, s-a dovedit a fi întemeiată, deoarece soluția dată de procuror în dosarul 715/P/2009, a fost găsită legală și temeinică de instanța de judecată din V., prin sentința penală pronunțată în dosarul_, prin care s-a respins plângerea petentului și a menținut soluția procurorului, ca legală și temeinică.

Mai mult decât atât, datele inserate în plângerea lui C. V. – S., au fost confirmate de probele administrate în faza cercetărilor penale și a dezbaterilor judecătorești, îndeosebi din expertiza de specialitate efectuată în cauză și despre care s-a vorbit anterior.

Aceste aspecte, justifică afirmația că nu s-a comis infracțiunea prev. și ped. de art. 292 C.p., reclamată de petent.

4. Săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. și ped. de art. 215 al. 1, 2, 3 C.p. cu aplic. art. 41 al. 2 C.p., constă după susținerile petentului, în aceea că a fost indus în eroare de C. V. – S., determinându-l să-l ajute la publicarea „Tratatului”. Astfel petentul arată că el a fost de bună – credință, luând ca onestă și cinstită propunerea de colaborare dintre cei doi, apreciind ca serioasă și reală propunerea făcută de reclamantul din dosarul 715/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, ca petentul să fie coautorul lucrării, alături de magistratul C. V. – S. și acest argument au constituit eforturile intelectuale ale petentului materializate în:

- citire manuscris, corectare, realizare în pagină, tehnoredactare coperte, obținerea I.B.S.N., găsirea unei tipografii avantajoase, la capitolul calitate preț, supervizare tipărire carte, cunoștințele pe care le avea la anumite edituri, suportării unei părți, alături de un al treilea coautor, a unor cheltuieli de tipărire a tratatului.

În final petentul, în legătură cu aceste fapte de înșelăciune, arăta că dacă ar fi știut că i s-a făcut o propunere cu viclenie a calității de coautor, pentru ca imediat să-i formuleze plângere penală la parchet, cu siguranță nu ar mai fi acceptat în nici un mod, să colaboreze cu C. V. – S., la tipărirea cărții.

Petentul consideră că prejudiciul acestei infracțiuni de înșelăciune, este de circa 10.400 lei, ce reprezintă cheltuieli de judecată la care a fost obligat pe nedrept, de procuror și instanță. S-a considerat, că nici această faptă nu se confirmă, ea nefiind dovedită cu probe concludente, că nici procurorul și nici instanța care a reținut elemente probatorii care să susțină, susținerile petentului.

Infracțiunea de înșelăciune, în oricare din modalitățile sale, atât cea de bază, tipică (al. 1 art.215) cât și în cele prev. și ped. de art. 215 al. 2 și 3, nu subzistă deoarece inexistența convenției scrise dintre părți (împrejurare care a constituit principalul temei al reținerii infracțiunii prev. și ped. de art. 140 al. 1 din Legea 8/1996, de către procuror și instanță), respectiv a contractului de colaborare, înlătură orice alte comentarii cu privire la eventualele activități de inducere în eroare a petentului, fie ele și formale, amintite în descrierile anterioare.

Cheltuielile de judecată de 10.400 lei, nu pot fi urmarea unei infracțiuni de înșelăciune, ele stabilindu-se de procuror și judecător, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 140 al. 1 Legea 8/1996.

5. Infracțiunea de denunțare calomnioasă reclamată de petent, prev. și ped. de art. 259 al. 1 C.p., ar consta în aceea că în dosarul 715/P/2009, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 141 din Legea 8/1996, deoarece, deși l-a reclamat pe petent pentru această faptă, acesta nu s-a confirmat. Deci, a fost reclamat tendențios, cu rea - credință, pentru o faptă pe care nu a comis-o.

Nici această faptă nu poate fi reținută, deoarece, reclamația inițială a fost făcută și pentru această faptă deoarece din împrejurările în care au apărut neînțelegerile dintre părți nu rezultă că C. V. – S. a intenționat să-l reclame tendențios pentru fapte neadevărate, ci pentru cele privind dreptul de autor, prev. și ped. de art. 140 al. 1 și 141 C.p., dar după administrarea tuturor probelor a rezultat că s-a comis doar prima faptă (cea prev. și ped. de art. 140 al. 1 C.p.).

6. Petentul consideră că s-ar fi comis și alte infracțiuni speciale, cum ar fi cele referitoare la tipărirea și punerea în circulație a unei ediții pirat, neînregistrată legal și oficial, fără a arăta textul de lege incriminator – Legea 8/1996, constând în aceea că, pe lângă formularea plângerii penale făcută în dosarul 715/P/2009, C. V. – S. a transmis manualul de științe juridice mai multor personalități, cu dedicații ca autor unic, punând în circulație ilegal acea carte.

Și această faptă nu se confirmă, deoarece probele dosarului penal și cel al instanței, au stabilit clar, că ambele lucrări, din anul 2008 și 2009 sunt identice, că nu este vorba de vreun fals și de alte încălcări a unor dispoziții legale.

7. În același sens, petentul mai reclamă săvârșirea de către C. V. – S., comiterea a încă 2 infracțiuni referitoare la folosirea ilegală și fără drept a unor însemne și aprobări oficiale și respectiv a unor instituții particulare, (fără a preciza textele de lege incriminatoare) arătând petentul acestea constau în aceea că a inserat în cuprinsul Ediției Princeps 2008 a Tratatului de Științe Juridice, a titulaturii „Biblioteca Națională a României” și respectiv, denumirea și acceptul Editurii Grafit din Bacău, prin inserarea în cuprinsul Editurii Princeps 2008 a aceluiași tratat, menționând titulatura „Editura Grafit Bacău”.

Examinând conținutul capitolului III, Secțiunea a II-a intitulat „Proceduri și Sancțiuni” din Legea 8/1996, în cuprinsul textelor de lege prevăzute în articolele 1394 – 145. care incriminează infracțiunile referitoare la drepturile de autor și alte drepturi de proprietate intelectuală conexe, nu rezultă că legiuitorul a prevăzut acele infracțiuni menționate mai sus, sub forma și titulatura redactată în plângere de petent.

Toate aspectele relatate cu privire la aceste fapte descrise la pct. 6 din prezenta lucrare, fac parte din elementul material al infracțiunilor pentru care deja a fost cercetat petentul, în dosarul 715/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

În sfârșit, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, mai rezultă că petentul, s-a adresat cu memorii repetate și Consiliului Superior al Magistraturii, reclamând faptele pentru care a fost cercetat, arătând că este nevinovat, că toate neregulile pe care le-a reclamat sunt urmarea activității nedrepte și ilegale a numitului C. V. – S., adăugând la acestea și faptul că susnumitul, în calitate de magistrat ar avea și o conduită profesională și extraprofesională incompatibilă cu funcția pe care o ocupă (vezi în acest sens lucrarea nr. 3018/IJ/2524 din 10.02.2010). La acest memoriu i s-a răspuns petentului de Consiliul Superior al Magistraturii, că cele sesizate nu se confirmă, că faptele penale pe care le reclamă cad în competența organelor de urmărire penală și a instanțelor de judecată, unde se poate adresa.

De asemenea, mai rezultă că părțile, respectiv P. G. G. și C. V. – S., se judecă și la instanțele civile, într-o cauză strămutată de Înalta Curte de Casație și Justiție București, aflată pe rolul Tribunalului Argeș – dosar nr._, în care la data de 25.05.2012, s-a dispus suspendarea pentru lipsa probelor – vezi încheierea din acea dată, atacabilă cu recurs, conform legii.

Analizând toate probele administrate și descrise mai sus, rezultă că în cauza de față nu s-au comis faptele de natură penală, respectiv infracțiunile reclamate de petent, că în speță pentru stabilirea exactă a dreptului de autor, în condițiile arătate de petent, poate fi stabilit numai pe baza unei judecăți civile deja pornită și pe care oricare parte interesată, o poate repune pe rol, în perioada suspendării dispusă de instanța de judecată din jud. Argeș.

Soluția atacată a fost menținută prin Rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe Curtea de Apel Bacău nr.731/II/2/2012 din 16.11.2012, care a respins plângerea formulată de petentul P. G. G..

Verificând, soluția procurorului de netrimitere in judecata, atacata cu plângere de petentul P. G. G., instanța constată că actul de dispoziție al procurorului este legal si temeinic.

În mod corect procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în prezenta cauză, a stabilit că faptele imputate intimatului nu se confirmă.

Actele premergătoare efectuată în cauză nu confirmă susținerile petentului referitoare la existența unor indicii de vinovăție cu privire la săvârșirea de către intimat a infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, fals în declarații, înșelăciune, denunțare calomnioasă, infracțiunea prev. de art. 140 al.1 din Legea 8/1996 și tipărire și punerea în circulație a unei ediții pirat, neînregistrată legal și oficial.

În ceea ce privește existența indiciilor de săvârșire ale infracțiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, infracțiunea prev. de art. 140 al.1 din Legea 8/1996 și tipărire și punerea în circulație a unei ediții pirat, neînregistrată legal și oficial, instanța, în conformitate cu dispozițiile art. 278/1 al.1 C.p.p. nu este îndrituită să efectueze un control judecătoresc asupra acestor acuzații, în considerarea inexistenței vreunei vătămări aduse intereselor legitime ale petentului ca urmare a săvârșirii acestor fapte de către intimatul C. S. V..

Potrivit art. 278/1 al.1 C.p.p., plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, poate fi introdusă numai de persoana vătămată sau de persoana ale cărei interese legitime sunt vătămate.

În raport cu aceste dispoziții legale procedurale, instanța constată că petentul P. G. G. care a denunțat cu privire la săvârșirea de către intimat a infracțiunilor mai sus enumerate- nu are nici calitatea de persoană vătămată, nefiind subiect pasiv al faptelor, și nici calitatea de persoană ale cărei interese legitime sunt vătămate, întrucât soluția procurorului nu produce efecte asupra sa.

Așadar, atât timp cât prezumtivele infracțiuni de fals material în înscrisuri oficiale, uz de fals, infracțiunea prev. de art. 140 al.1 din Legea 8/1996 și tipărire și punerea în circulație a unei ediții pirat, neînregistrată legal și oficial, imputate intimatului de către petent în plângerea sa penală, nu au lezat cu nimic persoana petentului sau interesele sale legitime, instanța nu poate efectua un examen asupra acestor acuze, lipsind un element esențial de admisibilitate a plângerii întemeiată de dispozițiile art. 278/1 C.p.p.

În ceea ce privește celelalte fapte reclamate de petent în plângerea sa, fondată pe prevederile art. 222 C.p.p., instanța constată existența legitimității procesuale ale petentului, însă împărtășește opinia procurorului și apreciază că aceste fapte nu sunt confirmate de actele premergătoare efectuate în cauză.

Relativ la infracțiunea de fals în declarații prev. de art. 292 C.p. imputată intimatului, constând în aceea că acesta s-a adresat organului de urmărire penală făcând declarații neconforme cu realitatea în scopul tragerii nedrepte la răspundere penală a petentului P. G., instanța nu poate da curs acestei susțineri, constatând inexistența oricărui indiciu de săvârșire a acestei infracțiuni.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, rezultă că intimatul C. S. V. a depus la organul de urmărire penală o plângere întemeiată pe prevederile art. 222 C.p. prin care a reclamat săvârșirea de către petentul P. G. a unor fapte de natură penală, comise în dauna sa.

În raport cu această situație, instanța, în concordanță cu opinia procurorului, constată că intimatul nu a făcut declarații necorespunzătoare adevărului în fața organului de urmărire penală în accepțiunea art. 292 C.p., ci așa cum s-a arătat, l-a sesizat cu o plângere întemeiată pe dispozițiile art. 222 C.p.p care a fost urmată de începerea urmăririi penale împotriva petentului și sancționarea sa administrativă pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 140 al.1 din Legea 8/1996.

Nefondate sunt și acuzațiile referitoare la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prev. de art. 215 al.1,2,3 cu aplic. art. 41 al.2 C.p.comisă de intimat în dauna petentului.

În viziunea petentului, intimatul C. S. l-ar fi indus în eroare cu ocazia înțelegerii de colaborare intervenite între acesta și petent prin care acesta din urmă l-a ajutat pe intimat să editeze și să publice lucrarea „Tratat de științe juridice”.

Petentul consideră că acțiunile de inducere comise de intimatul C. au constat în împrejurarea că acesta, pentru a-l determina să-l ajute să publice lucrarea, i-a propus petentului calitatea de coautor al lucrării. În atare condiții, petentul P. G. a susținut că inducerea sa în eroare a avut un caracter esențial, hotărâtor, drept pentru care, dacă ar fi cunoscut că intimatul, după ce i-a propus calitatea de coautor al lucrării, a formulat plângere penală, nu ar fi acceptat colaborarea.Petentul a mai arătat că rezultatul socialmente periculos al faptei de înșelăciune comisă de intimat în dauna sa, a constat în producerea unei pagube de materiale în cuantum de 10.400 lei, reprezentând cheltuielile de judecată la care a fost obligat obligat de procuror și de instanță.

Instanța reamintește că ceea ce este esențial pentru existența infracțiunii de înșelăciune în convenții ( art.215 al.3 C.p.), este faptul inducerii în eroare petrecut în momentul încheierii contractului( prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase sau ca mincinoase a unor fapte adevărate) să fi fost determinant pentru încheierea contractului antemenționat, în sensul că „ fără această eroare cel înșelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condițiile stipulate”, cum prevede art.215 al.3 C.p.

În consecință, analizând actele premergătoare efectuate în cauză,instanța observă că acestea nu relevă în nici un mod indicii referitoare la existența intenției infracțională a intimatului, în sensul urmăririi inducerii în eroare a petentului cu ocazia încheierii și derulării convenției de colaborare.

Lucrările dosarului evidențiază că relația de colaborare a petentului cu intimatul a avut ca obiect întreprinderea tuturor activităților necesare publicării lucrării, incluzând citire manuscris, corectare, reașezare în pagină, și tehnoredactare, activități care au fost și efectuate de către petent.

Elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune nu sunt întrunite nici din perspectiva lipsei unui element constitutiv al laturii obiective- producerea unei pagube.

În acord cu opinia procurorului, instanța constată că prejudiciul de 10.400 lei, invocat de petent ca fiind paguba produsă prin săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, nu constituie rezultatul vreunei acțiuni ilicite comisă de intimatul C. S. în dauna sa, ci reprezintă cheltuielile judiciare avansate de stat la care a fost obligat petentul ca urmare a culpei sale procesuale.

Privitor la infracțiunea de denunțare calomnioasă, prev. de art. 259 C.p., imputată de asemenea petent în plângerea sa, instanța constată că soluția de netrimitere în judecată cu privire la această faptă dispusă de prin rezoluția procurorului este corectă.

Sub aspectul laturii subiective, infracțiunea de denunțare calomnioasă se săvârșește cu intenție. Din caracterul intenționat intenționat al infracțiunii rezultă că nu este suficient ca învinuirea să nu corespundă realității, ci mai este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut acest caracter al învinuirii, condiție care nu este îndeplinită în speța de față.

Împrejurarea că prin ordonanța procurorului dispusă în dosarul 715/P/2009 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de petentul P. G. pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art. 141 din Legea 8/1996, nu înseamnă implicit că intimatul C. S. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă, pentru aceasta fiind necesar ca intimatul să fi acționat cu rea credință.

Având în vedere că față de infracțiunea prev. de art. 140 al.1 lit.a din Legea 8/1996, imputată de asemenea de intimatul C., petentului P., s-a constatat o vinovăție a acestuia din urmă pentru această faptă, confirmându-se astfel în parte acuzele aduse de intimat și enunțate în plângerea sa, instanța apreciază, în raport cu această împrejurare, că reaua credință a intimatului la momentul formulării acuzațiilor este exclusă.

Nefondate sunt și criticile petentului descrise în conținutul plângerii întemeiată pe dispozițiile art. 278/1 C.p.p. referitoare la omisiunea analizării tuturor susținerile invocate în susținerea plângerii, motivarea incompletă și convingătoare a soluției de netrimitere în judecată dispusă în cauză și efectuării insuficiente a actelor de cercetare necesare stabilirii existenței unor indicii de vinovăție a intimatului care ar motiva începerea urmăririi penale față de intimatul C. V. S..

Potrivit dispoz. art.200 Cpp, „urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este, sau nu, cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 224 Cpp, în vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare în vederea verificării existenței sau inexistenței vreuneia dintre cazurile prev. în art.10 Cpp, care ar împiedica începerea urmăririi penale.Aceste acte premergătoare servesc la luarea hotărârii de a începe, sau nu,urmărirea penală.

Rezultă, din analiza textelor de lege invocate, că organele de cercetare și de urmărire penală au obligația de a efectua investigațiile prealabile pentru a nu se dispune începerea urmăririi penale acolo unde nu există nici un indiciu din care să rezulte existența vreunei fapte penale.

Așadar, dreptul de a dispune atât în privința investigațiilor premergătoare cât și a limitelor acestora, este atributul exclusiv al organelor de urmărire penală, nefiind ținute nici de încadrarea dată de petent în plângerea penală și nici de probele indicate de acesta ca fiind necesar a fi administrate.

În ceea ce privește criticile relative omisiunea analizării tuturor susținerile invocate în susținerea plângerii și motivarea incompletă și convingătoare a soluției de netrimitere în judecată, instanța nu le poate da curs.

În conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, organele de cercetare penală au obligația, atunci când se invocă încălcarea legii de anumite persoane, de a verifica susținerile petenților și de efectua o cercetare penală efectivă care să lămurească cauza sub toate aspectele de fapt și drept.

Din examinarea dosarului de urmărire penală de față, rezultă că procurorul a efectuat o cercetare penală efectivă, stabilind întinderea obiectului plângerii, și identificând persoana reclamată în conținutul acesteia.

Instanța apreciază că procurorul, a efectuat suficiente acte premergătoare de urmărire penală, de natură de natură a verifica existența sau inexistența unor fapte probatorii care să releve în tot sau în parte acuzațiile aduse de petent în plângerea sa.

În atare condiții, instanța nu poate împărtăși punctul de vedere al petentului, conform căruia procurorul nu a analizat toate susținerile petentului din plângerea sa și nu a motivat temeinic soluția de netrimitere în judecată.

Instanța apreciază că procurorul a examinat actele premergătoare de urmărire penală și a enunțat în cuprinsul soluției atacate problemele de drept și de fapt pe care procurorul și-a întemeiat-o.Instanța subliniază, că procurorul nu avea obligația de a răspunde tuturor argumentelor invocate de petent ci doar asupra celor decisive pentru soluționarea sesizării penale. Or din examinarea părții expozitive a soluției de netrimitere în judecată, atacată cu plângere de către petent, se observă că argumentele pertinente își găsesc reflectare în rezoluția de neîncepere a urmăririi penale.

Pentru cele ce preced, constatând că soluția de netrimitere în judecată dispusă de procuror, este legală și temeinică, instanța va respinge ca nefondată plângerea formulată în cauză.

Va menține rezoluția atacată.

Văzând si dispozițiile art. 192 al.2 C.p.p.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

În baza art.278/1 al.8 lit.a Cpp, respinge ca nefondată plângerea formulată de petentul P. G. G., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale din data de 08.10.2012 dispusă de procurorul de la P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău în dosarul 506/P/2012, menținută prin rezoluția procurorului general al aceleiași unități de parchet nr.731/II/2/2012 din 16.11.2012.

Menține rezoluția atacată.

În baza art.192 al.2 Cpp obligă petentul să plătească statului suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 27.02.2013.

PREȘEDINTE, GREFIER,

A. B. A. D.-I.

Red.A.B.

Tehnored. A.D.I.

2ex.

11.03.2013

← Traficul de influenţă. Art.257 C.p.. Decizia nr. 202/2013....  Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Art.278 ind.1 C.p.p.. Sentința nr. 25/2013. Curtea de Apel BACĂU