Furtul calificat. Art. 209 C.p.. Decizia nr. 1291/2015. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1291/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 17-12-2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIE Nr. 1291/2015
Ședința publică de la 17 Decembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. D.
Judecător S. A.
Grefier N. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău
Reprezentat prin PROCUROR – N. S.
Pe rol fiind judecarea contestației în anulare formulată de contestatorul-condamnat U. C. împotriva deciziei penale nr. 1059/29.10.2015 a Curții de Apel Bacău.
Dezbaterile în prezenta cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art.369 al.1 C.pr.penală în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință nepublică se prezintă pentru contestatorul-condamnat U. C.- avocat C. A. C., apărător desemnat din oficiu, lipsă fiind contestatorul.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocat C. Andri C., pentru contestator, depune la dosar un acord de mediere intervenit între contestator și partea vătămată D. G.. Arată că nu mai are alte cereri de formulat.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea constată contestația în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Avocat C. Andri C., pentru contestator, solicită a se avea în vedere cererea formulată în cauză, acordul de mediere depus la dosar și să se aprecieze în consecință.
Depune la dosar referatul privind plata onorariului pentru apărător desemnat din oficiu, referat avizat favorabil de instanța de judecată.
Reprezentantul parchetului solicită respingerea contestației, ca inadmisibilă, motivele invocate nu se încadrează în dispozițiile strict limitativ prevăzute de lege.
S-au declarat dezbaterile închise, trecându-se la deliberare.
CURTEA
-deliberând-
Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău sub nr._ contestatorul U. C. a atacat decizia penală nr.1059 din data de 29.10.2015, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr._, prin care în baza art.421 pct.1 lit.b C.pr.pen., s-a respins apelul declarat de apelantul inculpat U. C. împotriva sentinței penale nr.153/11.02.2015, pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei Bacău, ca nefondat.
În baza art. 275 al.2 c.pr.pen., a fost obligat apelantul la plata a 300 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
În motivarea deciziei penale se arată că prin sentința penală nr. 153/11.02.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău în dosarul nr._, s-a dispus:
S-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat prin apărător, având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în actul de sesizare al instanței, din infracțiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969 în infracțiunea de furt prevăzută de art. 208, alin. 1 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969.
Condamnarea inculpatului U. C., fiul lui C. și I., născut la data de 11.09.1975 în ., domiciliat în com. Corbasca, ., C.N.P._, cetățean român, căsătorit, studii 8 clase, fără ocupație, recidivist, la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969, totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen. de la 1969.
În temeiul art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64, alin. 1, lit. a, teza a II-a și lit. b C. pen. de la 1969 pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. de la 1969.
În temeiul art. 397, alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. și cu referire la art. 1349 și art. 1357 cod civil s-a admis acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată constituită parte civilă D. G., cu domiciliul în com. Corbasca, . și obligă pe inculpatul U. C. la plata către aceasta a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune materiale.
În temeiul art. 397, alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. și cu referire la art. 1349 și art. 1357 Cod civil s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată constituită parte civilă B. C., cu domiciliul în com. Corbasca, . și obligă pe inculpatul U. C. la plata către aceasta a sumei de 3.000 lei cu titlu de daune materiale.
S-a respins restul pretențiilor civile formulate de persoana vătămată constituită parte civilă B. C. ca neîntemeiate.
În temeiul art. 272 C. proc. P.. și art. 274 alin. 1 C. proc. P.., a fost obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 650 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 50 lei aferentă urmăririi penale și suma de 600 lei în cursul judecății.
Pentru a dispune astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:
I. Situația de fapt și încadrarea juridică reținută prin rechizitoriu
Prin rechizitoriul din data de 11.05.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău în dosar nr. 8421/P/2010 și înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr._ la data de 03.09.2012 s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului U. C. pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969.
În cuprinsul actului de sesizare al instanței s-a reținut, în esență, că în perioada 03.10.2010 – 10.10.2010, pe timp de noapte, inculpatul U. C. a sustras trei cabaline de pe raza satului B., . persoanelor vătămate D. G. și B. C..
Pentru dovedirea situației de fapt au fost administrate următoarele mijloace de probă în cursul urmăririi penale: proces verbal de sesizare din oficiu (f. 3 d.u.p.), declarație persoană vătămată D. G. (f. 4-5 d.u.p.), declarație persoană vătămată B. C. (f. 8-9 d.u.p.), declarație martor A. V. (f. 55-58 d.u.p.), declarație martor I. R. (f. 59-60 d.u.p.), declarație învinuit (f. 81 d.u.p.)
II. Desfășurarea cercetării judecătorești
La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii în extras de către grefierul de ședință a actului prin care s-a dispus începerea judecății, instanța l-a întrebat pe inculpatul U. C. dacă solicită ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, iar, în urma răspunsului negativ al acestuia a procedat la audierea inculpatului.
Anterior citirii actului de sesizare persoana vătămată B. C. s-a constituit parte civilă cu suma de 20.000 lei reprezentând contravaloarea unei iepe și a unui mânz, precum și cheltuielile de transport din Germania în țară. De asemenea, persoana vătămată D. G. s-a constituit parte civilă în cursul urmăririi penale cu suma de 2.000 lei reprezentând contravaloarea iepei sustrase.
Totodată au fost audiați martorii A. V., I. R., T. G. I. și L. I. declarațiile acestora fiind consemnate și atașate la dosarul cauzei și s-a încuviințat inculpatului proba cu înscrisuri în circumstanțiere.
III. Situația de fapt reținută de instanță
Instanța a reținut că la data de 14.10.2010, organele de poliție s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că în perioada 03.10.2010 – 10.10.2010 inculpatul U. C. a sustras trei cabaline de la persoanele vătămate D. G. și B. C., pe care ulterior le-a înstrăinat.
Astfel, din declarațiile persoanei vătămate D. G. reiese că în jurul datei de 06.10.2010 a lăsat nesupravegheați doi cai pe islazul de lângă . animale fiind o iapă de culoare neagră, legat cu o funie de un pripon. A doua zi, când persoana vătămată s-a deplasat la locul în care lăsase animalul, a constatat dispariția acestuia și, deși l-a căutat împreună cu alte persoane prin satele din apropiere, nu l-a găsit.
De asemenea, persoana vătămată B. C. a arătat că la începutul lunii octombrie 2010 a constatat că iapa sură, ce era însoțită de un mânz roșcat în vârstă de 6 luni care îi aparțineau și pe care le lăsase în grădina de lângă casă, nu se mai aflau unde le lăsase. Persoana vătămată a declarat că a mai găsit în grădină doar un cal, care nu era la fel de bine întreținut precum iapa și, la fel ca și în cazul celeilalte persoane vătămate, lipseau atât priponul cât și funia de aproximativ 20 de metri cu care fusese legat animalul.
Cu ocazia audierii în cursul urmăririi penale, persoanele vătămate D. G. și B. C. l-au indicat ca autor al furturilor pe inculpatul U. C., cunoscut cu antecedente penale și având ca ocupație negoțul de animale.
Din probatoriul administrat atât în cursul urmăririi penale, cât și în etapa cercetării judecătorești, instanța reține că inculpatul U. C. s-a deplasat la începutul lunii octombrie 2010 la locuința cumătrului său, martorul A. V. (f. 71 d.i. și f. 55 d.u.p.) cu un atelaj hipo tras de doi cai, la care erau înhămate alte trei animale, astfel: „o iapă culoare sură de circa 200-250 kg, cu un mânz de culoare roșie, circa 50-60 kg, în vârstă de o lună și cealaltă cabalină era o iapă de culoare neagră, circa 200-250 kg”. Martorul a mai arătat că inculpatul a dezlegat caii și împreună i-au băgat în curtea locuinței sale, după care acesta i-a spus că îi lasă animalele ca să le caute un cumpărător. Numitul A. V. a precizat că l-a întrebat pe inculpat de unde are animalele, iar acesta i-a răspuns că a primit caii în contul unei datorii pe care o avea o persoană la el. Ulterior, martorul a înstăinat caii numitului I. R. contra sumei de 1.000 lei, dintre care suma de 800 lei i-a remis inculpatului U. C., iar suma de 200 lei a păstrat-o.
În opinia instanței, esențial în soluționarea cauzei este ultimul paragraf din declarația martorului A. V. din cursul urmăririi penale, în cuprinsul căreia acesta arată că după ce inculpatul a primit banii, l-a apelat de pe telefonul mobil și i-a spus că „se ascunde întrucât este căutat de poliție, deoarece caii pe care îi vânduse, i-a furat de pe raza comunei Corbasca.”
Aspectele relatate de martorul A. V. sunt confirmate și de martorul I. R., cumpărătorul animalelor, care a oferit o descriere identică a acestora, precum cea făcută de celălalt martor și de către persoanele vătămate. Astfel, martorul I. R. a mai precizat că a cumpărat animalele contra sumei de 1.000 de lei, pe care i-a achitat în două tranșe și că ulterior a înstrăinat la rândul său animalele în târguri, unor persoane a căror identitate nu o poate preciza.
Cu toate că martorul A. V. și-a schimbat radical poziția și declarația cu ocazia audierii sale din data de 04.11.2013 (f. 121 d.i.), instanța a reținut în ansamblul probator doar declarațiile din faza de urmărire penală, precum și cea de la data de 11.03.2013 (f. 71 d.i.) întrucât doar acestea se coroborează cu celelalte mijloace de probă, urmând a înlătura această declarație ca fiind vădit nesinceră și dată doar cu scopul de a-l exonera de vinovăție pe inculpat, dată fiind și legătura dintre cei doi.
Instanța a apreciat că vinovăția inculpatului rezultă în mod indirect și din poziția procesuală adoptată de inculpatul U. C. pe parcursul urmăririi penale, acesta ascunzându-se pe durata desfășurării cercetărilor în cauză. Mai mult, instanța reține că atât în cursul urmăririi penale, cât și la termenele de judecată la care a fost prezent, inculpatul U. C. a arătat că în perioada 03.10.2010 – 10.10.2010 a fost plecat în Spania. Acesta a solicitat acordarea unui termen pentru a depune tabelul nominal cu persoanele aflate în autocar pentru a demonstra susținerile sale, însă nu a depus vreun asemenea înscris și nici nu s-a mai prezentat la termenele următoare de judecată.
IV. Încadrarea jurdică a faptelor reținută de către instanță
Cu titlu prealabil, în ceea ce privește legea penală aplicabilă în cauză, instanța a constatat că în conformitate cu art. 104 din Legea nr. 255/2013 privind Legea de punere în aplicare a Codului de Procedură penală, la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală. Conform art. 246 din Legea nr. 187/2012, de la aceeași dată a intrat în vigoare și Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal.
Referitor la modalitatea de aplicare a legii penale mai favorabile, instanța a constatat că prin decizia nr. 265/6.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 372/20.05.2014, Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile. În considerente deciziei, Curtea Constituțională a reținut că, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
De asemenea, în legătură cu decizia nr. 2/14.04.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea Constituțională a constatat că odată cu publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2/14.04.2014 a instanței supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147, alin. 4 din Constituție și cu cele ale art. 477¹ din Codul de procedură penală.
În aceeași măsură, instanța de contencios constituțional a impus modalitatea de aplicare a deciziei Curții Constituționale de către instanțele de judecată, arătând că art. 5, alin. 2 C. pen. nu sunt incidente ca efect al pronunțării prezentei decizii, întrucât, în acest caz, Curtea nu declară neconstituțională o prevedere legală, astfel că nu se produc consecințe asupra existenței normative în ordinea juridică a prevederii supuse controlului, ci se stabilește doar, pe cale de interpretare, un unic înțeles constituțional al art. 5 din Codul penal.
Față de acestea, având în vedere că, potrivit art. 147, alin. 4 din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt definitive și general obligatorii, instanța a constatat că singura modalitate de aplicare a legii penale mai favorabile în cauza de față este prin stabilirea, în mod concret, a mecanismului de răspundere penală conform ambelor coduri și de a aplica inculpatului mecanismul răspunderii penale cel mai favorabil.
Deși in abstracto, prin compararea limitelor de pedeapsă, apare ca fiind mai favorabilă legea nouă, întrucât prevede limite de pedeapsă mai reduse pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, instanța constată că in concreto, în raport de posibilitățile de individualizare a pedepsei, ori consecințele ce derivă din aplicarea pedepsei, apare ca fiind mai favorabilă legea veche, cu atât mai mult cu cât inculpatul este recidivist.
Totodată, în prezenta cauză faptele au fost comise de inculpat la diferite intervale de timp și în baza aceleiași rezoluții infracționale, aspect ce determină reținerea formei continuate, însă aplicarea legii penale noi ar determina aplicarea regulilor de la concursul de infracțiuni întrucât nu ar mai fi îndeplinită condiția prevăzută de art. 35, alin. 1 C. pen. cu privire la unitatea subiectului pasiv, fapt ce ar determina aplicarea unui spor obligatoriu conform art. 39 C. pen.
Cu privire la cererea formulată de apărătorul inculpatului având ca obiect schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în actul de sesizare al instanței, din infracțiunea de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969 în infracțiunea de furt prevăzută de art. 208, alin. 1 C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969, instanța a respins-o ca neîntemeiată întrucât din ansamblul probator administrat în cauză reiese că faptele au fost comise într-un loc public și în timpul nopții, astfel încât susținerile apărătorului, prin raportare la legea penală nouă care nu mai prevede ca circumstanță agravantă săvârșirea faptei în public, apar a fi neîntemeiate.
În drept, faptele inculpatului U. C. constând în aceea că în perioada 03.10.2010 – 10.10.2010, pe timp de noapte, a sustras trei cabaline de pe raza satului B., . persoanelor vătămate D. G. și B. C.., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969.
Sub aspectul elementului material al laturii obiective, instanța a reținut că inculpatul U. C. a sustras animalele din patrimoniul persoanelor vătămate, fiind îndeplinită condiția deposedării, iar ulterior le-a trecut în sfera sa de stăpânire și a dispus de acestea ca de bunuri propriii, fiind realizată astfel și componenta imposedării.
Referitor la latura subiectivă, inculpatul a acționat cu intenție directă calificată prin scopul însușirii pe nedrept a bunurilor.
Urmarea imediată o constituie producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanelor vătămate iar legătura de cauzalitate între fapte și consecințele socialmente periculoase există.
În sarcina inculpatului U. C. a fost reținută și starea de recidivă postexecutorie prevăzută de art. 37, alin. 1, lit. b C. pen. de la 1969, întrucât din analiza fișei sale de cazier judiciare reiese că acesta a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, iar în privința acestei condamnări nu este incident vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 38 C. pen. de la 1969.
V. Individualizarea judiciară a pedepselor
Constatând așadar că sunt îndeplinite condițiile cumulativ prevăzute de art. 396, alin. 2 C. proc. P.., întrucât s-a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune, sub aspectul laturii obiective și subiective, și a fost săvârșită de către inculpatul U. C. cu forma de vinovăție prevăzută de lege, instanța a dispus condamnarea acestuia pentru săvârșirea infracțiunii, astfel cum a fost aceasta reținută în sarcina sa.
Instanța a avut în vedere că funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă proporționare a acesteia, ținând seama și de persoana căreia îi este destinată în vederea reintegrării în societate. Se va urmări formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire socială.
La individualizarea pedepsei au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal anterior, respectiv dispozițiile părții generale ale codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală, precum și criteriile prevăzute de art. 74 C. pen.. Acesta prevede că stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracțiunii săvârșite și cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și mijloacele folosite; starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale infracțiunii; motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit; natura și frecvența infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; conduita după săvârșirea infracțiunii și în cursul procesului penal; nivelul de educație, vârsta, starea de sănătate, situația familială și socială.
Pedeapsa stabilită de lege pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969 pentru care inculpatul a fost cercetat și trimis în judecată este închisoarea de la 3 la 15 ani.
Instanța a reținut pericolul social concret al infracțiunii, care este unul ridicat față de îndrăzneala de care inculpatul a dat dovadă, în sensul că a sustras animalele în timpul nopții, după care le-a înstrăinat. Instanța a reținut că în mediul rural furtul animalelor de tracțiune poate avea consecințe foarte grave asupra persoanelor vătămate, în condițiile în care aceștia ar fi lipsiți de principalul mijloc prin intermediul căruia pot lucra pământul și, în consecință, își pot asigura traiul.
Modul de operare și antecedența penală a inculpatului, care a fost condamnat de mai multe ori la pedepse cu închisoarea, conduc spre concluzia că scopurile pedepsei, respectiv funcția represivă și cea preventivă, nu pot fi atinse decât prin aplicarea unei pedepse cu închisoarea între limitele prevăzute de lege. Funcția educativă a pedepsei, în ceea ce îl privește pe inculpatul U. C. apare a fi de prisos, având în vedere că acesta a mai fost condamnat anterior de mai multe ori pentru săvârșirea unor infracțiuni îndreptate împotriva patrimoniului persoanei, însă nu a înțeles să își corijeze comportamentul și să adopte o conduită care să nu intre în conflict cu normele penale.
În favoarea inculpatului, instanța nu a reținut niciuna dintre circumstanțele atenuante prevăzute de C. pen. de la 1969, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, și având în vedere poziția nesinceră pe care a înțeles să o adopte.
D. o pedeapsă justă și proporțională este de natură să creeze aptitudinea subiectivă a inculpatului de a se corija și elibera de deprinderile antisociale care l-au antrenat pe calea săvârșirii de infracțiuni. Prin raportare la cele prezentate, respectiv pericolul social concret al infracțiunii, atitudinea inculpatului, circumstanțele reale și personale reținute, instanța s-a orientat către o pedeapsă îndreptată spre minim și a aplicat inculpatului U. C. pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat în formă continuată prevăzută de art. 208, alin. 1 – art. 209, alin. 1, lit. e și g C. pen. de la 1969, cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen. de la 1969 și art. 37, lit. b C. pen. de la 1969, totul cu aplicarea art. 5, alin. 1 C. pen. de la 1969, urmând ca acesta să execute pedeapsa în regim de detenție, instanța apreciind că în cauză nu se poate aplica vreuna dintre modalitățile de individualizare a pedepsei.
Potrivit art. 12, alin. 1 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă. În cauză a fost identificată ca lege penală mai favorabilă cea anterioară și nu Codul penal în vigoare.
La stabilirea pedepsei accesorii, instanța a avut în vedere nu doar dispozițiile naționale, ci și normele europene, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În cauza C. și M. împotriva României, Curtea Europeană a statuat că interdicția tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. de la 1969 ca pedeapsă nu poate fi aplicată în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracțiunea pentru care se aplică pedeapsa principală și fără a fi supusă controlului instanțelor în ceea ce privește necesitatea, nefiind adecvată și nu se justifică în raport cu natura infracțiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanților din cauza respectivă.
În hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza C. împotriva României, instanța europeană și-a exprimat dubiul față de eficiența recurgerii la interdicția de a vota pentru a atinge scopurile indicate de Guvern (de prevenire a infracțiunilor, de pedepsire a infractorilor și de respectare a statului de drept, persoanele care au încălcat regulile societății fiind lipsite de dreptul de a-și exprima opinia asupra elaborării acestor reguli în timpul executării pedepsei lor cu închisoarea), și a arătat că aceste scopuri nu pot fi calificate ca incompatibile prin ele însele cu dreptul garantat de art. 3 din Protocolul nr. 1. Curtea a reamintit că art. 3 din Protocolul nr. 1, care consfințește capacitatea individului de a influența compunerea corpului legislativ, nu exclude aplicarea unor restricții ale drepturilor electorale unui individ care, de exemplu, a comis grave abuzuri în exercitarea funcțiilor publice sau al cărui comportament a amenințat să submineze statul de drept sau fundamentele democrației. Cu toate acestea, nu trebuie să se recurgă cu ușurință la măsura extrem de severă pe care o constituie lipsirea de dreptul de vot. Pe de altă parte, principiul proporționalității impune existența unei legături perceptibile și suficiente între sancțiune și comportament, precum și față de situația persoanei afectate. Totodată Curtea a adus în discuție și recomandarea Comisiei de la Veneția, conform căreia suprimarea drepturilor politice trebuie pronunțată de o instanță judecătorească într-o hotărâre specifică, întrucât o instanță independentă, care aplică o procedură cu respectarea contradictorialității, oferă o garanție solidă împotriva arbitrarului. Aceste aspecte pot fi regăsite și în hotărârea dată în cauza Hirst contra Marii Britanii.
În hotărârea pronunțată în cauza S. și P. împotriva României, s-a stabilit că în ceea ce privește interzicerea exercitării drepturilor părintești trebuie să se demonstreze că retragerea absolută a drepturilor părintești corespunde unei necesități primordiale privind interesele copilului și că, în consecință, urmărește un scop legitim, anume protecția sănătății, moralei sau a educației minorilor.
Față de toate acestea, instanța trebuie să analizeze în concret dacă se impune interzicerea unor drepturi inculpatului și care anume dintre cele prevăzute de lege.
Natura faptei comise de inculpat denotă o atitudine de sfidare a valorilor sociale importante, ceea ce relevă existența unei nedemnități în exercitarea drepturilor de natură electorală prevăzute de art. 64, lit. a, teza a II-a și lit. b C. pen. de la 1969. Prin urmare, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, precum și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat i-au fost interzise inculpatului pe durata executării pedepsei principale, sancțiune necesară și proporțională cu scopul urmărit prin aplicarea acesteia.
În schimb, în ceea ce privește dreptul de a alege, instanța a apreciat că în raport cu natura concretă a faptelor comise de către inculpat, acesta nu este nedemn să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu i s-a interzis exercițiul acestui drept.
Totodată, ținând cont de împrejurarea că fapta în discuție nu a fost săvârșită de inculpat folosindu-se de funcția sau profesia lui în scopul săvârșirii infracțiunii, neavând nicio legătură cu exercitarea autorității părintești, instanța față de criteriile prevăzute de art. 71 alin. 3 Cod penal, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, s-a apreciat că nu se impune interzicerea pentru inculpat a exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. c, d și e Cod penal.
În consecință, potrivit art. 71 Cod penal, pe durata executării pedepsei, inculpatului U. C. i s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64, alin. 1, lit. a, teza a II-a și b C. pen. de la 1969.
VI. Soluționarea acțiunii civile
Instanța a reținut că răspunderea civilă a inculpatului U. C. este întemeiată pe dispozițiile art. 1349, alin. 1 și 2 C. civ. potrivit cărora orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.
Instanța a reamintit că acțiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, în vederea obligării la repararea justă și integrală a pagubelor cauzate prin infracțiunea săvârșită. Conform art. 1357 Cod Civil, “cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
a) infracțiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate;
c) prejudiciul trebuie să fie cert;
d) prejudiciul să nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal.
Prejudiciul reprezintă rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv și potrivit principiului (restitutio in integrum), cel vinovat de producerea faptului prejudiciabil, trebuie obligat la înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale faptului ilicit și culpabil, fie ele patrimoniale sau nepatrimoniale, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.
În procesul penal, în cazul în care persoanele vătămate exercită acțiunea civilă, instanța are obligația de a stabili dacă prin fapta comisă de inculpat cu vinovăție s-a produs un prejudiciu și, în caz afirmativ, să stabilească întinderea acestuia. În aceste condiții răspunderea civilă delictuală fiind condiționată de existența unui prejudiciu, rezultă că existența acestuia, întinderea lui și legătura de cauzalitate dintre prejudiciu și faptă trebuie dovedite. Rezultă așadar că pentru acordarea de despăgubiri civile este necesar să se stabilească prin probe certe atât existența unui prejudiciu, cât și valoarea acestuia.
Tragerea la răspundere civilă a autorului faptei ilicite nu poate să opereze decât în limita valorii prejudiciului real și efectiv produs, întrucât în caz contrar s-ar transforma într-o îmbogățire fără temei legal a persoanei care solicită plata despăgubirilor.
În consecință, având în vedere că s-a făcut dovada dincolo de orice dubiu asupra vinovăției inculpatului, în temeiul art. 397, alin. 1 C. proc. pen. raportat la art. 25 C. proc. pen. și cu referire la art. 1349 și art. 1357 Cod civil, instanța a admis acțiunea civilă exercitată de persoana vătămată constituită parte civilă D. G., cu domiciliul în com. Corbasca, . și a obligat pe inculpatul U. C. la plata către aceasta a sumei de 2.000 lei cu titlu de daune materiale, apreciind că această sumă este proporțională cu prejudiciul suferit. Cu toate acestea, în ceea ce privește persoana vătămată B. C., instanța a limitat suma datorată cu titlu de prejudiciu până la cuantumul de 3.000 lei, apreciind că suma de 20.000 lei este vădit disproporționată față de pierderea suferită; totodată, instanța a respins pretențiile civile ale persoanei vătămate B. C. referitoare la sumele plătite pentru transportul din Germania în țară, având în vedere că acesta nu a depus nicio dovadă la dosarul cauzei în acest sens.
VII. Cheltuieli de judecată
Față de soluția de condamnare dispusă în cauză și văzând prevederile art. 272 C. proc. P.. și art. 274 alin. 1 C. proc. P.., instanța a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 650 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 50 lei aferentă urmăririi penale și suma de 600 lei în cursul judecății.
Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel inculpatul.
Apelantul-inculpat nu a motivat în scris apelul, iar în susținerile orale ale apărătorului a fost criticată hotărârea apelată pentru motivele reținute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu au mai fi reluate, urmând a fi doar examinate de instanța de control judiciar.
Prezent în fața Curții, instanța i-a adus ca cunoștință apelantului-inculpat învinuirile care i se aduc prin actul de sesizare al instanței și faptele pentru care a fost condamnat de instanța de fond, precum și prevederile art.70 alin.2 Cod procedură penală, respectiv, faptul că are dreptul să nu facă nici o declarație la instanța de control judiciar, că tot ce declară poate fi folosit și împotriva sa, iar dacă acceptă să dea declarații au obligația să spună tot ce știu cu privire la învinuirile care li se aduc.
Apelantul-inculpat nu a fost de acord să dea declarație în cauză, prevalându-se de dreptul la tăcere.
Analizând hotărârea apelată în raport de motivele de apel invocate și examinând-o, în conformitate cu prevederile art.374 alin.2 Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea a constatat că apelul urmează a fi respins pentru considerentele care vor fi prezentate.
Instanța de fond a respectat dispozițiile procedurale privind motivarea hotărârii, în sensul că a descris faptele care fac obiectul învinuirii, cu arătarea timpului și locului unde au fost săvârșite, încadrarea juridică date faptelor săvârșite de apelantul-inculpat, forma și gradul de vinovăție, circumstanțele în care au fost comise faptele și a analizat probele care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale.
Instanța de fond a dat faptelor săvârșite de apelantul-inculpat o corectă încadrare juridică și manifestat multă înțelegere la individualizarea judiciară a pedepselor, atât la stabilirea cuantumului acestora pentru fiecare infracțiune săvârșită, cât și la aplicarea dispozițiilor legale prind concursul real de infracțiuni, în sensul neaplicării nici unui spor de la pedeapsa cea mai grea aplicată.
Curtea și-a însușit motivarea instanței de fond, cu completările care vor fi făcute.
În ceea ce privește situația de fapt, Curtea, examinând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
Între datele de 3.10._10 pe timp de noapte a sustras 3 cabaline aparținând părții vătămate B. G. și B. C..Audiat la fond inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptelor arătând că nu era în țară la cea dată și a propus în apărare martorii T. și L. I. . Primul martor nu a putut fi audiat fiind plecat din țară iar cel de-al doilea martor s-a prezentat dar nu a susținut apărarea inculpatului . Împrejurarea că în fața curții s-a prezentat partea vătămată și a încercat să îl scape de răspundere penală pe inculpat arătând că și-a găsit caii pe câmp după 5 luni, nu poate atrage înlăturarea probelor de nevinovăție cu atât mai mult cu cât apare ca neverosimilă ipoteza propusă de partea vătămată.
În aceste condiții în mod temeinic a dispus prima instanță condamnarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat .
Cu privire la cuantumul pedepsei aplicate .
În conformitate cu prevederile art.74 Cod penal, la stabilirea pedepselor, instanța trebuie să țină seama de dispozițiile părții generale a Codului penal, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Gravitatea faptelor săvârșite de apelantul-inculpat, rezultă și din circumstanțele în care au fost comise, de caracterul repetat, instanța de fond reținând în mod corect forma pluralității de infracțiuni, forma continuată a infracțiunii cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, e urmările produse dar și aspecte ținând de persoana inculpatului care este recidivist postexecutoriu.
Desigur că având în vedere prevederile art.418 Cod procedură penală și principiul non reformatio in pejus, Curtea nu poate majora cuantumul pedepselor principale aplicate inculpatul și a pedepsei rezultante, dar, ca o consecință, nu se impune reducerea acestora.
Cât privește modalitatea de executare, având în vedere și cuantumul pedepsei rezultante și celelalte aspecte prezentate mai sus, Curtea a apreciat că singura modalitate de executare, pentru ca pedeapsa să-și atingă scopul preventiv și educativ, este, așa cum corect l-a individualizat instanța de fond, pedeapsa închisorii în regim de detenție.
Față de cele expuse s-a respins apelul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.275 alin.2 Cod procedură penală ;
În motivarea contestației în anulare contestatorul arată că prin S.P. 153/11.02.2015, pronunțata in dosarul_, Judecătoria Bacău a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat in forma continuata prevăzuta de art. 208 alin. 1-209 alin. 1 lit. e,g Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 41 alin. 2 si 37 lit. b), totul cu aplicarea art. 5 alin. 1 din același cod. In temeiul art. 12 alin. 1 din Legea 187/2012, instanța i-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit a) teza a ll-a si lit. b) Cod penal de la 1969 pe durata si in condițiile prevăzute de art. 71 din același cod.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel, motivat de faptul ca, in opinia sa, în mod greșit instanța de fond a reținut existenta faptelor de furt in sarcina sa, deoarece la data săvârșirii faptelor eu era plecat în Spania.
In cursul judecării apelului, s-a prezentat partea vătămata D. G., care a declarat in fata instanței de apel ca s-a inselat atunci când a declarat ca el i-ar fi furat caii, ca a găsit animalele in pădure câteva luni mai târziu si ca nu mai are nicio pretenție.
Având in vedere poziția pârtii vătămate, care practic si-a retras plângerea prealabila, si dispozițiile art. 231 Cod penal, instanța de apel, la solicitarea sa, a acordat un termen pentru incheierea unui acord de mediere. La termenul din data de 29.10.2015, din cauza faptului ca cele doua parti vătămate cu care ar fi trebuit sa încheie aceste acorduri sunt plecate in străinătate, urmând a reveni in tara in luna decembrie, a mai solicitat acordarea unui alt termen, dar instanța de apel i-a respins cererea si a rămas in pronunțare pe cererea de apel, cerere pe care, ulterior deliberării, a respins-o ca nefondata.
Mai mult decât atât, asa cum a susținut si la instanța de fond, in perioada iulie-noiembrie 2010 a fost plecat in Spania, impreuna cu soția si unul dintre copii, prin urmare nu avea cum să săvârșească fapta pentru care a fost trimis in judecata. A depus la dosar un înscris din care rezulta faptul ca s-a intors in tara pe data de 15.11.2010, din motive personale, dar instanța nu a luat in considerare nici acest document care ar fi condus la incetarea procesului penal.
Pentru toate acestea, solicită sa se admită contestația in anulare, sa se dispună desființarea deciziei atacate, sa se rețină cauza spre rejudecare si pe fond sa se dispună incetarea procesului penal.
In temeiul art. 430 NCpp, pana la soluționarea contestației in anulare solicită a se dispune suspendarea executării deciziei atacate, motivat de următoarele aspecte:
-are 5 copii minori in intretinere, cu vârste cuprinse intre 3-16 ani,
-unul dintre copii este incadrat la gradul I de handicap, având nevoie de asistent personal,
-soția sa nu lucrează, fiind nevoita sa stea mereu cu copilul grav bolnav,
- este singurul care poate munci pentru a intretine familia,
-locuiește cu chirie, nu beneficiază de ajutor social.
Din actele și lucrările dosarului instanța reține următoarele:
Prezenta contestație în anulare se întemeiază pe cazul prevăzut de art.426, lit.b c.pr.pen. Acesta privește existența de probe la dosar că este incidentă o cauză de încetare a procesului penal și totuși inculpatul a fost condamnat.
Motivele invocate diferă de cazul sus-menționat, ele făcând referire directă la nevinovăția contestatorului.
Cu toate acestea U. C. depune la dosar un acord de mediere încheiat la data de 13.11.2015, adică după două săptămâni de la data pronunțării deciziei contestate.
Astfel, motivele invocate ar putea fi încadrate în motivul de contestație în anulare prevăzut de art.426, lit.b c.pr.pen. dacă acordul de mediere ar fi intervenit anterior pronunțării deciziei în apel și ar fi fost depus la dosar sau înștiințată instanța de apel de încheierea lui.
Prin urmare, motivul invocat de contestator este doar unul formal, neexistând probe că instanța de apel trebuia să dispună, la momentul pronunțării ei, încetarea procesului penal.
Pentru aceste considerente, În baza art.431, alin.1 c.pr.pen., respinge contestația în anulare formulată de contestatorul U. C. împotriva deciziei penale nr.1059/29.10.2015 a Curții de Apel Bacău, ca inadmisibilă.
În baza art.275, alin.2 c.pr.pen., obligă contestatorul la plata a 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.431, alin.1 c.pr.pen., respinge contestația în anulare formulată de contestatorul U. C. împotriva deciziei penale nr.1059/29.10.2015 a Curții de Apel Bacău, ca inadmisibilă.
În baza art.275, alin.2 c.pr.pen., obligă contestatorul la plata a 100 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
C. D. S. A. N. C.
Red.dec.contest. M.V.
Tehnored.dec. S.A./13.01.2016
Ex.4
14.01.2016
| ← Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1165/2015.... | Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 1294/2015. Curtea de... → |
|---|
