Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 70/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 70/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 14-03-2014
ROMÂNIA
C. DE A. B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 70/Ap DOSAR NR._
Ședința publică din data de 14 martie 2014
Instanța constituită din:
- Completul de judecată CR2
- Președinte - N. Țînț - judecător
- Judecător- M. G. L.
- Grefier- O. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – D. D. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă C. de A. B.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de inculpatul S. Z. împotriva sentinței penale nr. 2285 din 29 noiembrie 2013, pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod Procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată au fost înregistrate cu mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 27 februarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de 06 martie 2014 și apoi pentru data de astăzi, 14 martie 2014, când,
C U RT E A,
Constată că, prin sentința penală nr. 2285/29.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._, în baza art. 215 alin. 1, 3 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 37 lit. b Cod penal din 1969, s-a dispus condamnarea inculpatului SZABÓ Z., fiul lui Z. și M., născut la data de 18.07.1977, în S. G., județul C., cu domiciliul în S. G., Bulevardul G-ral G. B., ., ., cetățean român, studii 12 clase, fără ocupație, necăsătorit, recidivist, C.N.P._, la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune.
În baza art. 71 Cod penal din 1969, a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II-a, b Cod penal din 1969 pe durata executării pedepsei principale a închisorii.
În baza art. 346 alin. 1 Cod procedură penală anterior, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată în cauză, inculpatul fiind obligat la plata către partea civilă I. A., cu domiciliul în B., ., ., ., CNP_, a sumei de 12.000 Euro, în lei la cursul BNR din ziua plății; restul pretențiilor au fost respinse.
În baza art. 189 Cod procedură penală anterior, suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului numit din oficiu a fost inclusă în cheltuielile judiciare avansate de stat, fiind suportată din fondurile alocate Tribunalului B..
În baza art. 191 alin. 1 Cod procedură penală anterior, inculpatul a fost obligat să plătească statului 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, la data de 16.02.2008, partea vătămată I. A., împreună cu martorul D. G., s-au deplasat în localitatea Tărlungeni, județul B., la un târg auto, de unde primul a achiziționat de la inculpatul S. Z. autoturismul marca Mercedes Sprinter, cu numărul de înmatriculare JDC 446 și . WDB9036631R699250. După ce au convenit asupra prețului autoturismului, inculpatul i-a arătat părții vătămate un document redactat în limba maghiară, susținând că acesta atestă faptul că este proprietarul autoturismul, precum și o foaie de hârtie pe care era înscrisă o programare la R.A.R. C.. Partea vătămată nu cunoștea limba maghiară, dar întrucât inculpatul i-a spus că o va însoți la R.A.R. pentru autentificarea și eliberarea cărții de identitate a autovehiculului, aceasta a fost convinsă de către S. Z. că el este proprietarul autoutilitarei. Prin urmare, cei doi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a autoturismului marca Mercedes Sprinter, cu numărul de înmatriculare JDC 446 și . WDB9036631R699250, cumpărătorul I. A. plătind pentru acesta prețul de 12.000 euro. Inculpatul i-a predat în aceeași zi părții vătămate autoturismul însoțit de actele acesteia și un rând de chei.
În realitate, autoturismul Mercedes Sprinter aparținea firmei Planet Lizing Kft. din Ungaria. Autoutilitara a fost închiriată de la utilizatorul Dijon Kft din Ungaria de S. I., care fusese convins de martorul Szekely L. să i-o predea pentru valorificare, după care să depună o reclamație neadevărată la Poliție conform căreia autoturismul ar fi fost sustras de autori necunoscuți.
După ce a fost adusă în România de către S. I., autoutilitara i-a fost vândută inculpatului de către martorul Szekely L., cu suma de 5.000 de euro, acesta din urmă încunoștințându-l că autoturismul nu-i aparține, fiind închiriat de la o firmă din Ungaria.
Pentru a reține această situație de fapt, instanța de fond a avut în vedere declarația părții vătămate I. A. ( filele 24, 25 dosar de urmărire penală ) confirmată de cea a martorului D. G. ( fila 33 dosar de urmărire penală ), care l-a însoțit pe acesta la târgul de mașini, și care a asistat la momentele anterioare și concomitente încheierii contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, la cel în care inculpatul i-a prezentat documentul redactat în limba maghiară prin care susținea că este proprietarul autoturismului, precum și la plata prețului de 12.000 de euro de către cumpărător.
În cursul judecății, inculpatul S. Z. a recunoscut că în data de 16.02.2008 i-a vândut autoutilitara părții vătămate cu suma de 12.000 euro, dar a susținut că s-a considerat un proprietar de bună-credință, el cumpărând mașina de la martorul Szekely L., cu care încheiase un contract de vânzare-cumpărare, prețul convenit fiind de 10.000 euro. Inculpatul a mai arătat că a convenit cu vânzătorul să plătească inițial suma de 5.000 de euro deoarece a observat și totodată i-a fost adus la cunoștință de către vânzător că autoturismul aparținea unei firme de leasing, urmând ca după ce Szekely L. încheia contractul final de achiziționare a autoutilitarei, să-i plătească acestuia și restul de bani până la 10.000 euro.
Declarațiile inculpatului cu privire la convenția dintre acesta și Szekely L. privind plata celor două sume de bani, în cuantum de 5.000 de euro la momentul încheierii contractului și încă 5.000 Euro după ce Szekely L. va rezolva problema actelor, este susținută de către martorul Kolcsar Janos ( fila 167 dosar Judecătorie ) care a arătat că a asistat la acest moment, fără însă a fi prezent la discuțiile dintre aceștia cu privire la situația juridică a autoturismului.
Din hotărârea Judecătoriei Debrecen nr. 60.B.2389/2008/58 reiese că martorul Szekely L. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani și 2 luni pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fraudă și instigare la inducerea în eroare a autorității, ambele în formă continuată, reținându-se că acesta l-a convins pe S. I. să închirieze autoutilitara marca Mercedes Sprinter, cu numărul de înmatriculare JDC 446 și . WDB9036631R699250 de la firma DIJON Kft. din Ungaria pe care să i-o predea pentru valorificare, după care să depună o reclamație neadevărată la Poliție conform căreia autoturismul ar fi fost sustras de autori necunoscuți ( filele 138-159 dosar de urmărire penală).
Martorul Szekely L. ( filele 37, 38 dosar de urmărire penală ) a declarat că după ce autoturismul a fost adus din Ungaria în România de către S. I., a scos la vânzare autoturismul, acesta fiind cumpărat de către inculpatul S. Z. cu suma de 5.000 euro. Atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății ( fila 127 dosar Judecătorie ), martorul a declarat că i-a făcut cunoscut inculpatului că autoturismul era închiriat din Ungaria, inculpatul nearătându-se interesat de acest aspect. Martorul a mai arătat că după ce a fost condamnat pentru înșelăciune l-a sunat pe inculpat și i-a spus să îi returneze mașina în schimbul prețului plătit, acesta însă refuzându-l. Declarația lui Szekely L. cu privire la încercarea de a recupera autoturismul de la inculpat după condamnarea sa din Ungaria este susținută și de cea a martorului Mike B. ( fila 159 dosar Judecătorie ). Martorul Mike B. a declarat că s-a întâlnit cu inculpatul pentru a-l convinge să îi înapoieze autoturismul lui Szekely L., dar acesta l-a refuzat spunându-i că l-a vândut.
Având în vedere declarațiile părții vătămate și ale martorilor, prima instanță a apreciat că susținerile inculpatului S. Z. cu privire la calitatea sa de proprietar al autoturismului nu au niciun temei, informațiile transmise părții vătămate fiind decisive pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, atât partea vătămată, cât și martorul D. G. au afirmat că S. Z. i s-a prezentat lui I. A. ca fiind proprietarul autoturismului marca Mercedes Sprinter. Deși inculpatul a susținut că a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu Szekely L. cu plata prețului în rate, prin care acesta din urmă i-a transmis proprietatea asupra autoturismului, acesta nu a putut face dovada existenței lui, afirmând că a fost ridicat de organele de urmărire penală în cursul unei percheziții. Totodată, declarația martorului Kolcsar Janos privește doar achitarea sumei de 5.000 de euro către Szekely L., acesta nefiind de față în momentul în care inculpatul și martorul au discutat despre situația juridică a autoutilitarei. Mai mult, martorul Szekely L. a declarat atât în cursul urmăririi penale, cât și al judecății, că i-a făcut cunoscut inculpatului că nu este proprietar al autoturismului, acesta aparținând unei firme de leasing. Așa cum reiese din declarațiile martorilor Szekely L. și Mike B., inculpatului i-a fost adus la cunoștință faptul că Szekely L. a fost condamnat la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fraudă și instigare la inducerea în eroare a autorității având ca obiect material autoutilitara marca Mercedes Sprinter. Szekely L. nefiind proprietar al bunului, nici inculpatul nu putea dobândi de la acesta un asemenea drept real, circumstanță pe care a cunoscut-o foarte bine, inculpatul spunându-i lui Szekely L. că „ pentru el nu este o problemă ”.
Prin urmare, din probele administrate în cauză, a reieșit că inculpatul S. Z., urmărind obținerea unui folos material, în speță suma de 12.000 euro, cu rea-credință a indus-o în eroare pe partea vătămată, lăsând-o să creadă că este adevăratul proprietar al autoturismului, deși el cunoștea că acesta nu îi aparține.
Din analiza fișei de cazier judiciar, s-a reținut faptul că inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 374/14.12.2000 a Judecătoriei S. G., definitivă prin decizia penală nr. 115/A/11.09.2001 a Curții de A. B., pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. ( 1 ) raportat la art. 209 alin. ( 1 ) lit. a, g, i Cod penal din 1969 la pedeapsa închisorii de 4 ani și 6 luni. Prin sentința penală nr. 113/19.03.2001 a Judecătoriei S. G., definitivă prin decizia penală nr. 115/A/11.09.2001 a Tribunalului C., a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. ( 1 ) raportat la art. 209 alin. ( 1 ) lit. a, g, i Cod penal din 1969, fiind arestat la data de 23.10.2000. Ulterior, prin sentința penală nr. 109/30.01.2002 a Judecătoriei Miercurea C., a fost admisă cererea de contopire a celor două pedepse cu închisoarea, inculpatul urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani și 6 luni, la care s-a mai aplicat un spor de 2 luni.
Inculpatul a fost liberat condiționat la data de 29.09.2003, rămânând un rest de 632 zile închisoare.
Prin urmare, făcând aplicarea art. 135 alin. ( 1 ) lit. aCod penal din 1969 raportat la art. 136 alin. ( 1 ) Cod penal din 1969, s-a reținut că la data săvârșirii infracțiunii, respectiv 16.02.2008, nu se împlinise termenul legal de reabilitare, astfel că inculpatul a săvârșit fapta în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 alin. ( 1 ) lit. bCod penal din 1969.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunea reținută în sarcina sa, au fost invocate dispozițiile art. 52 Cod penal din 1969 referitoare la scopul pedepsei, precum și criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969, respectiv, dispozițiile părții generale a Codului penal, gradul de pericol social al faptei raportat la modul și mijloacele de săvârșire, scopul urmărit și urmarea produsă, precum și persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
S-a reținut că nu există indicii privind existența unei situații speciale care să justifice o nevoie deosebită și urgentă a inculpatului pentru obținerea unei sume de bani, precum și faptul că acesta a fost condamnat în multiple rânduri pentru săvârșirea unor alte infracțiuni contra patrimoniului, în plus acesta adoptând o atitudine nesinceră pe parcursul procesului penal, toate acestea făcând ca în privința sa să nu fie aplicabile niciun fel de circumstanțe atenuante.
Aceste criterii au fost avute în vedere de către instanța de fond și pentru a considera că fapta constituie infracțiune, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 18¹ Cod penal din 1969 pentru a se reține că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
Deși inculpatul a mai fost condamnat între timp pentru alte infracțiuni concurente cu prezenta, are pe rolul Judecătoriei Miercurea C. o cerere de contopire ( dosar nr._ ), motiv pentru care, pentru a nu se ajunge la soluții divergente ( o situație similară s-a constatat prin sentința penală nr. 1574/2013 a Judecătoriei B., când mai multe pedepse au fost contopite prin două sentințe diferite, ajungându-se la formularea unei contestații în anulare – fila 154 dosar Judecătorie ), s-a apreciat că nu este oportună efectuarea contopirii și în acest dosar, existând posibilitatea ca după rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, inculpatul să formuleze o cerere de contopire a tuturor pedepselor.
Pe latură civilă, s-a constatat că partea vătămată I. A. s-a constituit parte civilă cu sumele de: 12.000 euro, reprezentând contravaloarea autoturismului marca Mercedes Sprinter; 6.500 lei, reprezentând contravaloarea dotărilor ulterioare cumpărării, constând în trusa specială de scule, arcuri de roți spate, cauciucuri, revizie; 10.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a autovehiculului, toate actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale.
Instanța de fond a reținut că în cursul procesului penal autoutilitara marca Mercedes Sprinter a fost predată proprietarului, firma Planet Lizing Kft.
Cu privire la suma de 12.000 euro, așa cum a reieșit din contractul de vânzare-cumpărare al autoutilitarei, dar și din declarațiile părților, aceasta reprezintă prețul plătit de către partea vătămată inculpatului, prejudiciul fiind cert. S-a reținut că celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998 și următoarele cod civil anterior sunt și ele întrunite ( fapta ilicită, constând în elementul material al infracțiunii de înșelăciune, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, ce a fost demonstrată prin probele anterior analizate și vinovăția inculpatului, sub forma intenției directe ), astfel că în baza art. 346 alin. 1 Cod procedură penală anterior, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 12.000 Euro către partea civilă, în lei la cursul BNR din ziua plății. Actualizarea cu indicele de inflație nu se impune deoarece valoarea creanței nu s-a micșorat, ba chiar s-a majorat, cursul actual al monedei Euro fiind mai mare decât cel de la data producerii prejudiciului - 16.02.2008; suma acordată cu titlu de pretenții civile nu este nici purtătoare de dobândă legală deoarece o asemenea dobândă se aplică, potrivit art. 4 din O.G. nr. 9/2000 ( în prezent art. 4 din OG nr. 13/2011 ), atunci când s-a stipulat plata în monedă străină, numai în cazul relațiilor de comerț exterior sau în alte relații economice internaționale.
Referitor la celelalte pretenții ale părții civile, aceasta nu a făcut dovada plății sumelor de bani solicitate de la inculpat.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S. Z., solicitând, prin concluziile orale ale apărătorului din oficiu, a se dispune încetarea procesului penal pe motiv că a intervenit prescripția, conform art. 396 alin. 6 Cod procedură penală și art. 154 alin. 2 Cod penal; pedeapsa pentru infracțiunea de înșelăciune, faptă pentru care inculpatul S. Z. a fost condamnat în primă instanță, are prevăzută în prezent ca maxim 5 ani, iar termenul de prescripție pentru această infracțiune este de 5 ani conform art. 154 alin. 1 lit. d Cod procedură penală.
În subsidiar, s-a solicitat, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală coroborat cu art. 396 alin. 5 Cod procedură penală, achitarea inculpatului în baza art. 16 alin. 1 lit. b Cod procedură penală, respectiv, fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. În motivare, s-a arătat că inculpatul S. Z. a achiziționat autoturismul marca Mercedes Sprinter, pe care i l-a vândut părții civile I. A., de la martorul S. I. care la rândul lui avea preluat acest autoturism de la Szekely L., acesta din urmă având cunoștință despre faptul că autoturismul aparținea cuiva care nu putea să îl vândă; inculpatul S. Z. nu a avut cunoștință despre acest aspect astfel că a achiziționat cu bună credință autoturismul, vânzându-l mai departe; faptul că există o diferență între suma pe care inculpatul a plătit-o pentru achiziționarea autoturismului și suma cu care el a vândut mai departe acest autoturism, nu poate constitui un element care să conducă la concluzia că inculpatul S. Z. a avut intenția de a înșela pe cineva.
Având în vedere faptul că, la data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, la termenul de judecată din data de 27.02.2014, în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, C. a recalificat calea de atac declarată în prezenta cauză, stabilind că este apel.
Cu ocazia judecării cauzei în apel nu au fost administrate probe, inculpatul nedorind să furnizeze o nouă declarație.
Examinând sentința apelată în raport cu toate actele și lucrările aflate la dosarul cauzei și ținând totodată seama de motivele de apel invocate, C. constată următoarele:
Starea de fapt a fost corect stabilită de prima instanță, pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală și, nemijlocit, în cadrul cercetării judecătorești realizate.
În mod legal și temeinic s-a apreciat că fapta inculpatului S. Z. constând în aceea că, la data de 16.02.2008, a indus-o în eroare pe partea vătămată I. A., prezentându-se ca adevăratul proprietar al autoutilitarei marca Mercedes Sprinter, cu număr de înmatriculare JDC 446, pe care i-a vândut-o cu suma de 12.000 Euro, deși autoturismul era proprietatea firmei Planet Lizing Kft, fiind închiriată de la utilizatorul Dijon Kft din Ungaria, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 1 și 3 Cod penal din 1969.
Chiar dacă inculpatul S. Z. a negat orice vinovăție a sa în comiterea faptei, C. are în vedere faptul că examinarea coroborată a tuturor probelor administrate în cauză justifică concluzia primei instanțe în sensul săvârșirii de către inculpat a infracțiunii reținute în sarcina sa.
În acest sens, în plus de argumentele invocate în mod temeinic de judecătorul fondului în considerentele sentinței, C. reține că faptul cunoașterii de către inculpat a împrejurării că autoutilitara marca Mercedes Sprinter - pe care a achiziționat-o contra sumei de 5.000 Euro - era închiriată din Ungaria, rezultă din declarația martorului Szekely L. ( fila 127 dosar Judecătoria B. ). De asemenea, chiar dacă nu a asistat la toate discuțiile purtate de acesta din urmă cu inculpatul, și martorul Kolcsar Janos a confirmat faptul că, deși cei doi s-au înțeles cu privire la mașină, era ceva neregulă cu actele acesteia ( fila 167 dosar prima instanță ).
Rezultă așadar că, la momentul intrării în posesia autoutilitarei, inculpatul cunoștea că Szekely L. nu era proprietarul acelui bun.
În aceste condiții, susținerea apelantului inculpat în sensul că a fost de bună-credință la momentul vânzării către persoana vătămată I. A. este neîntemeiată având în vedere faptul că nu a adus la cunoștința acestuia situația juridică reală a autovehiculului.
Potrivit declarației părții civile I. A., la momentul vânzării, inculpatul i-a spus că mașina a cumpărat-o de la o firmă din Ungaria și nu i-a comunicat că mai trebuia plătită o diferență de bani la firma de leasing din Ungaria de la care provenea mașina ( fila 44 dosar prima instanță ).
În concluzie, în cauză a fost răsturnată prezumția de nevinovăție, iar solicitarea inculpatului S. Z. de achitare, în baza art. 396 alin. 5 raportat la art. 16 alin. 1 lit. b teza a II-a Cod procedură penală, este nefondată.
Observând că de la data comiterii infracțiunii reținută în sarcina inculpatului și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit modificări legislative, instanța de apel a procedat la examinarea cauzei în scopul identificării legii penale mai favorabile, din perspectiva dispozițiilor art. 5 alin. 1 din Codul penal în vigoare în prezent.
Reținem astfel că pentru infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1, 3, cu aplicarea art. 37 li. b Cod penal din 1969, pedeapsa prevăzută de lege este închisoare de la 6 luni la 12 ani; dat fiind tratamentul sancționator al recidivei postexecutorii ( art. 39 alin. 4 Cod penal din 1969 ) limita maximă a pedepsei putea ajunge la 22 ani închisoare.
În noua reglementare, infracțiunea reținută în sarcina inculpatului se încadrează în dispozițiile art. 244 alin. 1, cu aplicarea art. 41 și art. 43 alin. 5 Cod penal, pedeapsa prevăzută de lege fiind închisoarea de la 6 luni la 3 ani; prin aplicarea tratamentului sancționator al recidivei postexecutorii, limitele de pedeapsă se majorează cu jumătate, rezultând astfel o pedeapsă cuprinsă între 9 luni și 4 ani și 6 luni închisoare.
Aceste limite, mai reduse comparativ cu legea veche, precum și faptul că, potrivit art. 244 alin. 3 Cod penal, împăcarea părților înlătură răspunderea penală conduc la concluzia conform căreia legea mai favorabilă este noua reglementare.
Verificând cuantumul pedepsei de 2 ani și 6 luni închisoare, stabilit de prima instanță, prin prisma criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 alin. 1 Cod penal, se constată că, în raport de gravitatea sporită a faptei, de prejudiciul produs și nerecuperat, de antecedentele penale ale inculpatului și conduita adoptată de acesta pe parcursul procesului, nu se impune redozarea acesteia, pedeapsa aplicată fiind aptă să asigure îndreptarea acestuia.
În ceea ce privește solicitarea apelantului inculpat de încetare a procesului penal ca urmare a împlinirii termenului de prescripție, se constată că, deși noul Cod penal a adus o . modificări menite să înăsprească regimul prescripției răspunderii penale, legile referitoare la prescripție trebuie să se supună regulilor generale care guvernează aplicarea legii penale în timp; această concluzie se impune întrucât dispozițiile privitoare la prescripție trebuie să urmeze regimul prevăzut pentru reglementările de drept substanțial având în vedere efectul prescripției de exonerare de răspundere penală a inculpatului.
Prin urmare, deși sub aspectul limitelor de pedeapsă, legea nouă este mai favorabilă inculpatului, în privința prescripției răspunderii penale este mai favorabilă legea veche.
Chiar dacă, față de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea de înșelăciune, termenul de prescripție este de 5 ani atât potrivit noilor dispoziții ( art. 154 alin. 1 lit. d Cod penal ), cât și potrivit Codului penal din 1969 ( art. 122 alin. 1 lit. d ), având în vedere declanșarea urmăririi penale anterior împlinirii acestui termen, trebuie avute în vedere dispozițiile legale care reglementează prescripția specială.
Or, ținând seama de data comiterii faptei ( 16.02.2008 ) și de Decizia nr. 1092/2012 pronunțată de C. Constituțională, în cauză sunt mai favorabile dispozițiile art. 124 din Codul penal din 1969 în forma anterioară modificării produse prin Legea nr. 63/2012; potrivit acestora, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni dacă termenul prevăzut de art. 122 este depășit cu încă jumătate.
Rezultă așadar că termenul de prescripție incident în speță de 7 ani și 6 luni ( 5 ani + 2 ani și 6 luni ), care, calculat de la data comiterii infracțiunii, se va împlini în 15.08.2015.
Așa fiind, solicitarea apelantului inculpat de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripției este nefondată.
Calea de atac este întemeiată pentru un alt motiv, sesizat din oficiu de instanță.
În cursul judecării cauzei în primă instanță, judecătorul fondului a dispus arestarea preventivă a inculpatului, fiind emis mandatul nr. 2/06.06.2013. Prin decizia penală nr. 285/R/10.06.2013, Tribunalul B. a revocat măsura preventivă, astfel încât, văzând dispozițiile art. 72 alin. 1 Cod penal, din durata pedepsei închisorii va fi dedusă perioada arestării preventive începând din data de 06.06.2013 și până în data de 10.06.2013.
În considerarea celor mai sus expuse, în baza art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, C. va admite apelul declarat de inculpatul S. Z. împotriva sentinței penale nr. 2285/29.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._, pe care o va desființa sub aspectul omisiunii deducerii perioadei de privare de libertate.
Rejudecând în aceste limite, va reforma hotărârea conform celor ce preced și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
În baza art. 272 Cod procedură penală, se va suporta din fondurile Ministerului Justiției și se va plăti Baroului B. suma de 200 lei, reprezentând onorariul avocatului din oficiu asigurat inculpatului.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în apel urmează a rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de inculpatul S. Z. împotriva sentinței penale nr. 2285/29.11.2013 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._, pe care o desființează sub aspectul omisiunii deducerii perioadei de privare de libertate.
Rejudecând în aceste limite,
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului S. Z. perioada arestării preventive începând din data de 06.06.2013 și până în data de 10.06.2013 inclusiv.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.
Onorariul avocatului din oficiu asigurat inculpatului, în sumă de 200 lei, se suportă din fondurile Ministerului de Justiție, se plătește Baroului B. și se include în cheltuielile judiciare avansate de stat, care rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 14.03.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
N. Țînț M. G. L.
GREFIER
O. S.
Red. N.Ț./03.04.2014
Dact. O.S./04.04.2014
3 exemplare
Jud. fond: G. C.
| ← Vătămarea corporală din culpă. Art. 184 C.p.. Decizia nr.... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 541/2013. Curtea... → |
|---|
