Tulburarea de posesie. Art. 220 C.p.. Decizia nr. 809/2012. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 809/2012 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 03-10-2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 809/R DOSAR NR._
Ședința publică din data de 03 octombrie 2012
Instanța constituită din:
- Completul de judecată CR2
- Președinte - N. H. - judecător
- Judecător- N. Țînț
- Judecător- E. B.
- Grefier-O. S.
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public – L. T. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de P. DE PE L. J. ZĂRNEȘTI și părțile civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. împotriva sentinței penale nr. 37 din 20 februarie 2012, pronunțată de J. Zărnești în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod Procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată au fost înregistrate cu mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 20 septembrie 2012, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 03 octombrie 2012, când,
C U RT E A,
Deliberând asupra recursurilor penale de față:
Constată că prin sentința penală nr. 37/20.02.2012 pronunțată de J. Zărnești în dosarul penal nr._ a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală inculpatul G. A. I., pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. 1 Cod penal.
S-a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C. iar în baza art. 192 alin. 1 pct. 1 Cod procedură penală aceștia au fost obligați, la plata către stat a sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență în fapt că părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C. sunt coproprietarii imobilului teren înscris în CF nr._ Zărnești, nr. cad. 1203, nr. top. 665/a/30/3, în suprafață de 4000 mp, astfel cum rezultă din examinarea extrasului CF.
Acest teren se învecinează pe una dintre laturi cu imobilul teren înscris în CF nr._ Zărnești, nr. top. 673/a/1/2, nr. top. 673/b/1/2, în suprafață de 1724 mp, proprietatea inculpatului G. A. I., începând din anul 2001, astfel cum rezultă din examinarea extrasului CF și a documentației cadastrale nr. 149/2006, întocmită de expert topograf P. R..
Linia de hotar dintre terenul proprietatea părților civile și terenul proprietatea inculpatului reprezintă și linia de demarcație între terenurile ce au fost cooperativizate și terenurile care nu au fost preluate în patrimoniul CAP, aspect ce rezultă din coroborarea declarației martorului Tampa N., cu declarația martorului Tampa V.-A. și cu declarația martorului P. R., expertul care a întocmit planul parcelar în vederea aplicării dispozițiilor Legii nr. 18/1991.
Prin plângerea penală formulată, părțile civile au solicitat tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru că în iulie 2009 ar fi împrejmuit o porțiune din terenul proprietatea acestora, ocupând astfel o parte din teren cu o lățime de 8 m, care se întindea pe toată lungimea terenului.
Potrivit art. 220 alin. 1 Cod penal ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Un element esențial care trebuie stabilit în cauză este posesia imobilului, faptul posedării imobilului de către părțile civile constituind situația premisă a infracțiunii de tulburare de posesie.
Terenul proprietatea părților civile a fost dobândit în temeiul Legii nr. 18/1991, prin reconstituirea dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, astfel cum reiese din coroborarea declarației martorului Tampa N. cu declarația martorului Tampa V.-A., în acest sens fiind eliberat, pe numele autorului părților civile, numitul B. V. D., titlul de proprietate nr._/29.11.2004.
În aceste condiții, instanța de fond a constatat că respectivul teren a trecut în urma cooperativizării în patrimoniul CAP.
Scopul Legii nr. 18/1991 este acela de a repara prejudiciile suferite de foștii proprietari prin colectivizarea terenurilor sau prin trecerea lor în mod abuziv în proprietatea statului. Spre acest demers, legea în discuție prevede modalitățile de stabilire a dreptului de proprietate, procedura de reconstituire a acestui drept, precum și sfera persoanelor îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege.
În esență, prin reconstituirea dreptului de proprietate, legiuitorul a urmărit să repună în situația anterioară regimului comunist diverse categorii de persoane care au fost deposedate pe nedrept de terenurile lor.
Deci, transmiterea dreptului de proprietate și predarea posesiei asupra terenurilor cooperativizate, de la stat, în sens larg, către proprietarii deposedați, se realizează prin parcurgerea etapelor procedurale stabilite în Legea nr. 18/1991.
În acest sens, în art. 27 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se prevede că punerea în posesie și eliberarea titlurilor de proprietate celor îndreptățiți nu pot avea loc decât numai după ce s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăților pe temeiul schiței, amplasamentului stabilit și întocmirea documentelor constatatoare prealabile, iar în alin. 2 al aceluiași articol se prevede că, în toate cazurile în care reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, cu ocazia măsurătorilor, Comisia Locală ia act de recunoașterea reciprocă a limitelor proprietății de către vecini, le consemnează în documentele constatatoare, întocmind planurile parcelare și înaintează documentația Comisiei Județene sau Prefectului pentru validare și, respectiv, eliberarea titlurilor de proprietate.
Deci, punerea în posesie reprezintă operațiunea materială, desfășurată de Comisia Locală de Fond Funciar, prin care se realizează o delimitare și o parcelare a terenurilor, ce urmează a fi atribuite prin reconstituirea dreptului de proprietate, operațiune care se finalizează prin încheierea procesului-verbal de punere în posesie, potrivit machetei din anexa nr. 19 și prin semnarea acesteia de către solicitant.
Potrivit art. 5 lit. i din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea Comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, competența de a realiza punerea în posesie aparține Comisiei Locale de Fond Funciar, această competență fiind una absolută, astfel cum rezultă din interpretarea art. 64 din Legea nr. 18/1991.
Din examinarea procesului-verbal de punere în posesie, întocmit pe numele autorului părților civile, numitul B. V. D., instanța de fond a constatat că acest proces-verbal este nelegal întocmit, lipsindu-i atât data la care se presupune că s-a realizat punerea în posesie, cât și semnătura persoanei presupus pusă în posesie ( fila 90 dosar judecătorie ).
De asemenea, din examinarea răspunsului Comisiei Locale de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Zărnești, prima instanță a constatat că până în prezent nu s-a realizat operațiunea de punere în posesie efectivă pe terenul ce a făcut obiectul titlului de proprietate nr._/29.11.2004 ( fila 112 dosar judecătorie ).
Scopul operațiunii de punere în posesie este, în cazul reconstituirii dreptului de proprietate pe vechiul amplasament, acela de a aduce la cunoștința proprietarilor parcelelor învecinate limitele de hotar între aceste proprietăți, prin recunoașterea reciprocă a acestor limite urmărindu-se tocmai evitarea unor situații cum este cea din prezenta cauză.
În aceste condiții, în lipsa punerii în posesie de către Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Zărnești, rezultă că părțile civile nu puteau avea posesia terenului respectiv și, astfel, nu puteau fi deposedați.
A rezultat astfel că în prezenta cauză lipsește un element constitutiv al infracțiunii de tulburare de posesie, anume lipsește situația premisă.
Susținerea părților civile, reținută și în rechizitoriu, potrivit căreia punerea în posesie a fost realizată prin intermediul expertului tehnic, nu poate fi reținută, pentru că, așa cum s-a arătat, doar Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar Zărnești are competența legală de a realiza punerea în posesie în temeiul Legii nr. 18/1991.
Având în vedere aceste considerente, instanța de fond, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, a apreciat că se impune achitarea inculpatului G. A. I. pentru infracțiunea de tulburare de posesie, prevăzută de art. 220 alin. 1 Cod penal.
În ceea ce privește latura civilă a procesului penal, prima instanță a reținut că potrivit art. 346 alin. 2 Cod procedură penală raportat la art. 14 Cod procedură penală, când achitarea s-a pronunțat pentru că lipsește unul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile.
Părțile vătămate B. P. S., B. R. M. și B. G. C. s-au constituit părți civile în procesul penal, solicitând instanței să oblige inculpatul la plata către părțile civile a sumei de 1000 lei, reprezentând daune materiale și a câte_ lei pentru fiecare parte civilă, reprezentând daune morale, precum și să îl oblige pe inculpat să le lase părților civile terenul ocupat în deplină proprietate și liniștită posesie.
Conform art. 998 Cod Civil, acela care a cauzat altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, iar potrivit art. 999 Cod Civil, omul este responsabil și de prejudiciul ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Rezultă astfel că, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală trebuie să existe un fapt ilicit, să existe un prejudiciu, între faptul ilicit și prejudiciu să existe raport de cauzalitate și, nu în ultimul rând, să existe vinovăția celui care a cauzat prejudiciul.
Întrucât în prezenta cauză s-a constatat că lipsește situația premisă a infracțiunii de tulburare de posesie, anume posesia părților civile asupra terenului, ceea ce echivalează cu lipsa calității de posesor, prima instanță a apreciat că pretențiile formulate de părțile civile tocmai în temeiul calității de posesor sunt neîntemeiate, motiv pentru care a respins acțiunea civile.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs P. de pe lângă J. Zărnești și părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând casarea ei iar în cadrul rejudecării pronunțarea unei noi hotărâri legale și temeinice.
În dezvoltarea motivelor de recurs, P. a arătat că în mod greșit instanța de fond a dispus, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, achitarea inculpatului G. I. A., trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. 1 Cod penal, respingând ca neîntemeiată și acțiunea civilă formulată de către părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C.. În motivarea soluției de achitare a inculpatului G. A. I., instanța de fond a reținut împrejurarea că nu există situația premisă a infracțiunii de tulburare de posesie, în sensul că procesul-verbal de punere în posesie întocmit pe numele autorului părților civile, respectiv B. V. D., este nelegal întocmit, lipsindu-i atât data la care se presupune că s-a realizat punerea în posesie, cât și semnătura persoanei presupus pusă în posesie ( fila 90 dosar judecătorie ). Această împrejurare reținută de către prima instanță ca temei al achitării inculpatului este greșită întrucât din probele administrate în cursul urmăririi penale dar și în faza de cercetare judecătorească a rezultat fără putință de tăgadă faptul că cele trei părți vătămate au fost puse în posesie de către acest autor al lor, B. V. D. cu terenul pe care acesta l-a dobândit în baza titlului de proprietate nr._/29.11.2004 și că ei au stăpânit efectiv acest teren, astfel încât intervenția brutală a inculpatului G. A. I. pe o lățime de 8 metri din terenul pe care aceștia îl aveau în posesie în mod legal reprezintă și întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tulburare de posesie.
Dacă inculpatul G. A. I. ar fi apreciat că acea porțiune de 8 metri pe lungimea terenului în cauză i-ar fi aparținut, acesta avea la dispoziție acțiuni în justiție pentru a-și face cunoscut erga omnes dreptul său de proprietate. D. urmare, având în vedere faptul că din actele de urmărire penală rezultă foarte clar că aceste părți vătămate dețineau în mod legitim și efectiv acest teren, pe care îl cultivau de la momentul la care autorul B. V. D. le-a predat acest titlu de proprietate, inculpatul G. A. I. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie. Pe cale de consecință, se impune a se admite și acțiunea părților civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. care au avut pretenții în cauză încă din faza de urmărire penală, dat fiind că prin activitatea sa infracțională inculpatul G. A. I. le-a produs acestor părți un prejudiciu efectiv.
Părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C. au arătat în motivarea recursului promovat că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică și se impune a fi casată, iar cauza rejudecată fie de J. Zărnești fie de instanța de recurs, reținând cauza spre rejudecare și administrând probe sau rejudecând cauza în baza materialului probator existent la dosar.
În dezvoltarea motivelor de recurs, părțile civile au arătat că hotărârea primei instanțe este greșită întrucât aceasta s-a mărginit să analizeze legalitatea unui act juridic, respectiv procesul-verbal de punere în posesie, fără a analiza și a se pronunța cu privire la probele administrate în cauză ( de natură a influența soarta procesului ) și omițând să cerceteze esențialul: posesia ca stare de fapt exercitată de părțile civile asupra terenului în litigiu.
De asemenea, instanța de fond a omis să analizeze faptele săvârșite de inculpatul G. A. I., fapte constând în distrugerea țărușilor amplasați în mod legal de către expertul P. R. M., cu ocazia întocmirii expertizei de identificare și trasare a liniei de hotar dintre terenul lor și terenul învecinat; în luna iulie 2009 inculpatul G. A. I. prin acte samavolnice, săvârșite fără drept și fără consimțământul părților civile a ocupat o porțiune din terenul posedat de către acestea, desființând semnele de hotar și reperele marcate de expert și montând țăruși pe toată lungimea lui. La data când inculpatul a ocupat terenul și a desființat semnele de hotar și reperele de marcare trasate de expert, terenul se afla în posesia legitimă a părților civile. Inculpatul nu a negat fapta, însă a susținut că terenul îi aparține în baza unui schimb pe care l-a realizat cu numitul Tampa A..
Susținerea inculpatului că ar fi devenit proprietar ar terenului ocupat în urma unui contract de schimb imobiliar intervenit între el și numitul Tampa A. V. este falsă și nesusținută de probe; de altfel, chiar procurorul a sesizat în înscrisurile depuse de inculpat anumite aspecte de natură a ridica serioase semne de întrebare cu privire la proprietatea inculpatului și la modul de identificare topo a acesteia.
Verificând hotărârea atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele, astfel cum cer dispozițiile art. 3856 alin. 3 Cod procedură penală, dar în limitele prevăzute de alin. 1 al aceluiași articol, Curtea constată că atât recursul declarat de P. cât și cele promovate de părțile civile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Sub aspectul modalității de soluționare a procesului penal, criticată de părțile civile în recursul promovat, Curtea constată că prima instanță a respectat cu ocazia soluționării cauzei în fond toate normele de drept procesual penal care reglementează modalitatea de desfășurare a procesului penal, drepturile și garanțiile procesuale recunoscute părților din proces, a administrat atât probele propuse în acuzare de către P. și părțile civile cât și cele propuse în apărare de către inculpat, astfel încât nu se identifică niciun motiv de constatare a nulității actelor procesuale întocmite și de refacere a lor fie de către prima instanță fie de către instanța de recurs.
Împrejurarea că prima instanță a respins proba cu expertiza topografică solicitată de către părțile civile și cu vizionarea înregistrărilor imaginilor privind stabilirea de către expert a limitelor de hotar, stocate pe un CD aparținând acelorași părți nu reprezintă un motiv pentru a constata nulitatea hotărârii și a proceda la rejudecarea cauzei, atâta timp cât prima instanță s-a pronunțat asupra acestor probe, respingându-le motivat. De altfel, probele ar fi putut fi propuse și în recurs de către părțile civile, însă acestea nu s-au prezentat, făcând vorbire despre probe doar în concluziile scrise depuse după dezbateri.
Referitor la probele noi propuse după închiderea dezbaterilor în recurs prin memoriul atașat la dosarul cauzei, Curtea a apreciat că nu se impune casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare în vederea administrării de noi probe întrucât, în ceea ce privește audierea de noi martori, nu s-a indicat teza probatorie pentru care martorii au fost propuși și nici numele și adresa acestora, iar referitor la probele cu expertiza topografică solicitată de către părțile civile și cu vizionarea înregistrărilor imaginilor privind stabilirea de către expert a limitelor de hotar, stocate pe un CD aparținând acelorași părți, instanța de recurs a apreciat că nu sunt utile și concludente, dat fiind, pe de o parte materialul probator de la dosar și împrejurarea că nu se contestă de către inculpat marcarea de către expert, cu țăruși a terenului aparținând părților civile, iar în raport de natura infracțiunii deduse judecății, care pune în discuție posesia asupra terenurilor, o expertiză topografică nu este concludentă.
Analizând hotărârea atacată pe baza materialului probator de la dosar, Curtea constată că soluția pronunțată de către prima instanță este corectă, legală și temeinică, chiar dacă, în ceea ce privește motivarea hotărârii există lacune iar raționamentul și argumentele care au condus instanța de fond la adoptarea soluției sunt deficitare.
Din probele existente în cauză rezultă că la data de 14.07.2009 partea vătămată B. P. S. a formulat atât în nume propriu cât și pentru coproprietarii B. R. M. și B. G. C. o plângere penală prin care a solicitat tragerea la răspundere penală a inculpatului G. A. I. pentru săvârșirea infracțiunii de tulburare de posesie, constând în aceea că la data de 8.07.2009 a constatat că inculpatul a împrejmuit în mod abuziv, cu un gard de pari și sârmă o porțiune din terenul său, fără a-l înștiința și fără a-i cere consimțământul.
Aceeași împrejurare a edificării unui gard din pari și sârmă, este reclamată de părțile vătămate în declarațiile date în cursul urmăririi penale B. P. S. ( filele 23-25 dosar urmărire penală ) și B. R. M. ( filele 27-29 dosar urmărire penală ), care au mai arătat în plus că exercită posesia asupra terenului ocupat abuziv de către inculpat urmare a punerii lor în posesie întâi de către Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar la data de 7.04.2008, iar mai apoi de către expertul topograf P. R. la data de 14.07.2009, când au fost montați țăruși pentru a demarca terenul părților vătămate de vecini, întocmindu-se proces-verbal de trasare. Se arată că prin fapta inculpatului s-ar fi modificat hotarul stabilit de expert.
La dosarul de urmărire penală nu s-a depus un mandat dat de coproprietari părții vătămate B. P. S. pentru a formula plângerea penală și aceasta nici nu a fost semnată de toți coproprietarii, însă având în vedere că legea în vigoare nu mai prevede pentru această infracțiune o plângere prealabilă, acțiunea penală putând fi exercitată din oficiu de către procuror, plângerea formulată de B. P. S., are caracterul unui instrument de sesizare a organelor de urmărire penală cu comiterea unei infracțiuni, conform art. 222 Cod procedură penală.
În fața instanței, atât partea vătămată B. R. M. și B. G. C. au dat mandat părții vătămate B. P. S. să le reprezinte în fața tuturor instanțelor în cauza având ca obiect soluționarea plângerii formulate împotriva inculpatului G. A. I. și s-au constituit părți civile.
Cu toate că părțile vătămate au reclamat tulburarea posesiei lor de către inculpatul G. A. I. prin edificarea unui gard pe terenul folosit de ei și ocuparea abuzivă a unei suprafețe de teren, în starea de fapt descrisă în rechizitoriu se arată că inculpatul ar fi ocupat o porțiune din terenul aparținând părților vătămate și ar fi schimbat granițele stabilite de expert montând mai mulți țăruși pe toată lungimea terenului.
Prima instanță a reținut în mod corect că potrivit art. 220 alin. 1 Cod penal ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimțământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condițiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În raport de dispozițiile acestui text de lege, s-a apreciat corect de către instanța de fond că un element esențial care trebuie stabilit în cauză este posesia imobilului a cărei tulburare se reclamă, faptul posedării imobilului de către părțile civile constituind situația premisă a infracțiunii de tulburare de posesie.
Cu toate acestea, prima instanță a greșit atunci când a concluzionat, pe baza înscrisurilor de la dosar, că părțile civile nu aveau posesia terenului a cărui tulburare o reclamă, concluzie trasă pe baza faptului că terenul în discuție era un teren asupra căruia dreptul de proprietate a fost reconstituit în baza Legii nr. 18/1991, iar părțile civile nu au fost legal puse în posesie de către Comisia Locală de Aplicare a Legilor Fondului Funciar, deoarece procesul-verbal conține vicii de fond și de formă iar din adresa nr. 108/20.01.2012 emisă de Primăria Zărnești rezultă că autorul părților civile ( B. V. D. ) nu a fost pus în posesie efectiv pe acel teren.
Cu alte cuvinte, în mod greșit a apreciat prima instanță că articolul 220 din Codul penal ocrotește doar posesia legitimă; norma de drept penal cuprinsă în articolul menționat ocrotește o situație de fapt, această infracțiune există, chiar dacă posesia aceluia pe care făptuitorul l-a deposedat este ilegitimă, atâta timp cât acțiunea făptuitorului nu se întemeiază pe un drept care să o justifice.
Ceea ce trebuia să analizeze prima instanță era faptul posesiei terenului, pretins ocupat, de către părțile civile și nu legalitatea punerii în posesie a autorului acestora de către Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar.
Or, din materialul probator de la dosar: declarațiile martorilor Tampa N., Tampa V. A. și P. R. precum și din înscrisurile depuse, rezultă că terenul pentru care a fost reconstituit dreptul de proprietate al autorului părților civile, numitul B. V. D., se învecina cu cel al familiei Tampa și încă din anul 1991, imediat după ce Comisia Locală de aplicare a Fondului Funciar s-a deplasat pe teren și a delimitat loturile, au fost edificate de către proprietari garduri menite să stabilească limitele proprietăților astfel reconstituite. Un astfel de gard a fost edificat și între proprietatea familiei Tampa și cea a defunctului B. D., martorul Tampa N. afirmând chiar că gardul a fost construit de către numitul B.. Întrucât terenul familiei Tampa nu fusese cooperativizat, reconstituirea dreptului de proprietate pe acest teren s-a realizat pe vechiul amplasament.
Martorii Tampa N. și Tampa V. A. au arătat că după anul 1991 terenul familiei Tampa a fost împărțit în trei loturi, unul dintre acestea – care i-a revenit lui Tampa V. A. – învecinându-se cu cel al numitului B. D.; gardul care delimita proprietățile lui B. D. și Tampa V. A., edificat anterior acestei lotizări, a rămas neschimbat, pe vechiul amplasament, pentru că împărțirea lotului familiei Tampa în trei parcele nu a afectat în niciun fel limitele terenurilor învecinate.
Din înscrisurile depuse la dosar ( filele 62-67 dosar urmărire penală ) coroborate cu declarațiile martorilor Tampa N. și Tampa V. A. rezultă că în cursul anului 1991 între martorul Tampa V. A. și inculpatul G. A. I. a avut loc un schimb de terenuri, iar înscrisurile doveditoare ale acestui schimb s-au materializat într-un act autentic încheiat în fața notarului la data de 19.01.2001 autentificat sub nr. 67/2001 MBP S. C. A..
De atunci, inculpatul a folosit, fără a schimba limita de proprietate terenul care se învecinează cu cel al numitului B. D..
Ulterior decesului lui B. V. D. ( 27.08.2004 ) părțile civile au moștenit terenul care se învecinează cu cel al lui G. A. I., teren pe care l-au și folosit, aspect care reiese din conținutul declarațiilor părților civile care se coroborează cu cele ale martorilor T. A. F., C. L., Tampa N. și Tampa V. A. audiați în cauză și a înscrisurilor depuse la dosar; chiar dacă martorii nu au indicat expres că părțile civile s-au aflat realmente în posesia terenului moștenit de părțile civile de la defunctul B. V. D., din declarațiile acestora reiese preocuparea părților civile de a stabili limitele exacte ale terenului pe care îl foloseau, participând la fiecare ieșire în teren a Comisiei Locale de Aplicare a Legilor Fondului Funciar; de altfel, din declarația martorului P. R. rezultă în mod expres că părțile civile au apelat de mai multe ori la el pentru a stabili cu exactitate suprafața pe care sunt îndreptățiți să o folosească; au ieșit de mai multe ori pe teren încercând să stabilească granițele cu vecinii, a fost realizată și o expertiză în acest sens de către martor, la solicitarea părților civile, anterior anului 2009 și au fost bătuți și țăruși pe teren, având în vedere coordonatele rezultate din expertiză, care ulterior au dispărut.
Din cuprinsul procesului-verbal întocmit la data de 7.04.2008, coroborat cu declarațiile martorilor C. L. și P. R. rezultă că în anul 2008 în zonă s-a deplasat Comisia Locală de Aplicare a Legii Fondului Funciar împreună cu un expert topograf, ocazie cu care au fost realizate măsurători și s-a constatat totodată că între proprietățile inculpatului G. V. A. și cea a părții civile B. P. S. exista un gard de delimitare.
Martorul P. R. a arătat în declarația pe care a dat-o în cursul procesului, în fața instanței de judecată că la acea dată deplasarea în zonă s-a realizat pentru a proceda la delimitarea frontului la stradă între terenurile situate în zonă și drumul cu care se învecinau și nu pentru punerea în posesie a familiei B. sau delimitarea lotului acestuia de a celorlalți vecini; cu acea ocazie, au fost bătuți țăruși de delimitare la frontul dinspre DN precum și în partea din spate a terenurilor; gardul dintre cele două terenuri aparținând inculpatului și părților civile exista și s-a discutat cu acea ocazie că o porțiune din terenul inculpatului se suprapune cu terenul părții civile B.; martorul a și explicat modalitatea prin care o parte a terenului inculpatului a ajuns să se suprapună peste cel al părții civile, respectiv în urma unui proces de rectificare de CF purtat de familia Tampa ( anterior schimbului operat între Tampa V. A. și G. A. I. ) prin care s-a obținut o mărire a suprafeței inițiale.
Tot martorul a arătat că are cunoștință despre dificultățile întâmpinate de Comisia de Punere în Aplicare a Legii nr. 18/1991 cu delimitarea terenurilor pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate, întrucât după întocmirea planului parcelar a avut loc o încercare de punere în posesie a proprietarilor, încercare care a eșuat datorită neînțelegerilor apărute. Cu acea ocazie, nu s-a ajuns cu delimitarea terenurilor până la zona terenului inculpatului și a părții civile.
Martorul a întocmit documentația cadastrală, atât pentru partea civilă B., cât și pentru inculpat; în timp ce documentația pentru partea civilă a avut la bază planul parcelar întocmit în vederea aplicării Legii nr. 18/1991, documentația cadastrală întocmită pentru inculpat a avut la bază situația de carte funciară a terenurilor respective, iar între situația de CF și situația terenurilor după întocmirea planurilor parcelare există diferențe.
Martorul a arătat că în cursul anului 2009, tot la solicitarea părții civile B. P. S. a mai avut loc o încercare de stabilire a limitelor terenului aparținând acestora întrucât partea civilă dorea obținerea unei autorizații de construcție și se impunea delimitarea exactă a terenului; deși s-au folosit mijloace de identificare și poziționare de ultimă generație și s-au bătut astfel, la data de 14.07.2009 țăruși, meniți să delimiteze proprietatea părții civile de cele învecinate, martorul a constatat și cu acea ocazie că pe terenul aparținând părții civile, astfel cum ar fi trebuit să fie poziționat pe baza planurilor cadastrale întocmite de expert se afla deja edificat un gard din sârmă ghimpată despre care a apreciat că este materializat eronat în teren, intrând în zona de vest a terenului lui B.. Această declarație a martorului se coroborează cu conținutul procesului-verbal de trasare încheiat la data de 14.07.2009 existent în xerocopie la fila 68 dosar urmărire penală semnat de partea civilă B. P. și martorul T. A. F..
Or, față de materialul probator analizat, văzând și împrejurarea că martorii Tampa N. și Tampa V. A. au afirmat în mod expres în fața instanței că gardul care delimitează în prezent cele două proprietăți este același din anul 1990 și nu a fost mutat în niciun fel, Curtea constată că gardul despre care părțile civile arată că ar fi fost ridicat de inculpat la data de 14.07.2009 a fost edificat în realitate după anul 1990 posibil 1991, de către proprietarul anterior al terenului deținut de G. A. I. sau chiar de autorul părților civile ( defunctul B. D. ) și nicio probă de la dosar nu relevă că acesta ar fi fost deplasat în vreun fel; gardul a avut menirea încă de la început să delimiteze cele două proprietăți, iar eventuala greșeală a amplasării lui de către proprietarul anterior nu poate fi imputată inculpatului care a preluat terenul în starea în care se găsea, inclusiv cu limitele de proprietate stabilite și cu gardul edificat, părțile civile având deschisă calea unei acțiuni civile în grănițuire și revendicare.
Acea parte din declarația dată în fața instanței de martorul T. A. F., în care afirmă că acest gard existent și la acest moment pe teren a fost construit de inculpat în anul 2009 sau 2010 nu poate fi primită întrucât ea nu se coroborează cu restul materialului probator administrat în cauză, ba chiar martorul contrazice în finalul declarației ceea ce a susținut inițial, arătând că exista încă din anul 2008 un gard din țăruși și sârmă care delimita proprietate lui Tampa și că acesta există în continuare fără a fi mutat în vreun fel, susținând însă că inculpatul ar mai fi construit un gard amplasat pe terenul său.
Conținutul declarației acestui martor nu se coroborează nici cu cea a martorului expert P. R., întrucât martorul pretinde că în anul 2008 a avut loc o măsurătoare și o delimitare a tuturor terenurilor existente în zonă de către Comisia Locală, însă expertul care a participat la această acțiune din anul 2008 a declarat că s-au bătut țăruși doar pentru delimitarea frontului la stradă a parcelelor.
Acest martor nu cunoaște situația terenurilor de la momentul edificării gardului și nici nu l-a văzut pe inculpat construindu-l, însă din 2010 acesta deține o suprafață de teren care se găsește dispusă în continuarea terenului deținut de partea civilă B. P., astfel că și terenul său se învecinează cu cel al inculpatului. Din conținutul declarației acestui martor rezultă că acesta nu este în relații bune cu inculpatul și are o poziție subiectivă, întrucât martorul pretinde că inculpatul ar fi construit un gard și pe terenul său și că din anul 2010 de când folosește acolo un teren a încercat să ia legătura în mai multe rânduri cu inculpatul pentru a se rezolva situația delimitării proprietăților din acea zonă, însă inculpatul ar fi afirmat că nu are bani să plătească o nouă expertiză și că este treaba Primăriei să rezolve problema.
Față de această împrejurare, Curtea reține că declarația martorului T. A. F. este plină de contradicții, nesinceră și părtinitoare, prin prisma interesului pe care îl are în sensul modificării limitelor de hotar, astfel că, văzând că ea nu se coroborează nici cu celelalte probe de la dosar, nu va fi luată în considerare.
Având în vedere împrejurarea că gardul reclamat de părțile civile ca fiind construit abuziv pe terenul lor a fost edificat în fapt cu mult înainte de realizarea expertizei topografice de către expertul P. R., nu se poate reține că prin edificarea acestui gard inculpatul ar fi modificat linia de hotar stabilită de expertul topograf la data de 14.07.2009. La această dată gardul era cu siguranță edificat, dovadă fiind chiar procesul-verbal întocmit de expert și partea civilă existent în xerocopie la fila 68 dosar urmărire penală; este adevărat că expertul a apreciat că este eronat materializat și a montat țăruși acolo unde a apreciat că ar fi trebuit să fie linia corectă de hotar, dar în această situație nu se poate susține că inculpatul că a modificat linia de hotar stabilită de expert.
Pe altă parte, actele de la dosar relevă cu siguranță o stare conflictuală între inculpat și părțile civile; acestea sunt convinse că inculpatul folosește ilegal o porțiune din terenul lor și au încercat să rezolve situația pe cale amiabilă așa cum rezultă din declarațiile părților civile și ale martorului T. A. F., însă nu au reușit; s-au adresat expertului tocmai pentru a stabili cu exactitate limitele terenului lor, pe care îl pretind mai mare decât a fost stabilit la momentul edificării gardului și au încercat în mai multe rânduri să realizeze o nouă delimitare a proprietății lor față de cea a inculpatului prin montarea de țăruși, dar care au dispărut, fără a exista vreo dovadă că inculpatul i-a desființat. În aceste condiții, grevată pe această stare conflictuală preexistentă, părțile civile au formulat plângere penală prin care au arătat că la data de 8.07.2009 ar fi fost edificat de inculpat gardul prin care a schimbat linia de hotar.
Din chiar conținutul plângerii penale rezultă însă inadvertențe în starea de fapt reclamată, pe care procurorul ar fi trebuit să le sesizeze și să le lămurească nu să le preia ca atare în rechizitoriu, pentru că deși se arată în plângere că la data de 8 iulie 2009 partea civilă B. P. S. ar fi constatat că G. A. I. ar fi edificat gardul în mod abuziv pe terenul lui, în declarația dată în fața procurorului partea civilă arată că prin edificarea acestui gard a fost modificată linia de hotar stabilită de expertul P. R., ori expertul a stabilit linia de hotar abia la data de 14.07.2009, deci după ce partea civilă pretinde că ar fi constatat edificarea gardului.
Dacă procurorul ar fi menționat măcar în actul de sesizare al instanței data pretinsei tulburări a posesiei părților civile, probabil că ar fi sesizat că inculpatul nu avea cum să modifice granițele stabilite de expert înainte ca acesta să le fixeze.
Față de toate aceste considerente, Curtea constată că nu rezultă că inculpatul ar fi realizat în anul 2009 vreo activitate de ocupare a vreunei suprafețe de teren a vecinilor săi, părțile civile B. P. S., B. R. M. și B. G. C. sau alte activități care să se circumscrie elementului material din cadrul laturii obiective a infracțiunii de tulburare de posesie; nu rezultă că acesta ar fi montat alți țăruși așa cum se reține în sarcina sa prin rechizitoriu sau că i-ar fi desființat sau deplasat pe cei montați de expertul P. R. la data de 14.07.2009.
Din același material analizat, Curtea reține că nu rezultă de asemenea că părțile civile ar fi folosit suprafața de teren pe care îl acuză pe inculpat că ar fi ocupat-o abuziv; acestea au folosit terenul care se învecinează cu cel al inculpatului astfel cum a fost delimitat de autorul lor, însă nu rezultă că ar fi exercitat o posesie de fapt și asupra unei alte suprafețe ( cu o lățime de 8 m și o lungime de 83,43 m ). Ca atare, nu este îndeplinită nici această condiție esențială pentru existența infracțiunii, sesizată de altfel de către prima instanță, însă interpretată greșit, a existenței posesiei părților civile asupra terenului reclamat a fi ocupat abuziv.
Nu pot fi primite criticile aduse de părțile civile hotărârii atacate în recurs prin care se arată că atitudinea inculpatului este în măsură să dovedească comiterea faptei și reaua credință cu care a acționat. Inculpatul nu a dat declarații în cursul procesului penal, prevalându-se de dispozițiile art. 70 Cod penal, astfel că poziția sa procesuală a fost exprimată doar prin intermediul avocatului care a depus înscrisuri în probațiune și a propus probe care au și fost administrate; tăcerea inculpatului nu poate fi interpretată drept o recunoaștere a vinovăției cu atât mai mult cu cât cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală inculpatul a arătat că nu se face vinovat de comiterea faptei și că folosește terenul astfel cum l-a preluat în baza contractului de schimb.
Or, în aceste condiții, nici atitudinea procesuală a inculpatului adoptată în cursul procesului penal și nici materialul probator de la dosar, nu relevă că acesta ar fi acționat în vreun fel pentru tulburarea posesiei părților civile sau că ar fi avut vreo astfel de intenție.
În considerarea celor expuse, Curtea reține că în speță nu este întrunită nici latura obiectivă și nici cea subiectivă a infracțiunii de tulburare de posesie prevăzută de art. 220 alin. 1 Cod penal, astfel că în mod temeinic a procedat prima instanță dispunând achitarea inculpatului G. A. I. în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod procedură penală pentru comiterea acestei infracțiuni.
Deși s-au constituit părți civile în cursul procesului penal părțile vătămate B. P. S., B. R. M. și B. G. C. solicitând instanței să oblige inculpatul la plata către ele a sumei de 1000 lei, reprezentând daune materiale și a câte_ lei pentru fiecare dintre ele, reprezentând daune morale, precum și să îl oblige pe inculpat să le lase terenul ocupat în deplină proprietate și liniștită posesie, acestea nu au dovedit că au suferit vreun prejudiciu material sau moral prin fapta reclamată; văzând de asemenea considerentele pentru care se impune achitarea inculpatului pentru rațiuni care țin de inexistența faptului ilicit reclamat și de lipsa oricărei tulburări a posesiei părților civile, Curtea constată că în speță nu sunt întrunite nici condițiile pentru tragerea la răspundere civilă delictuală a inculpatului, astfel că apare justă soluția adoptată de prima instanță și în ceea ce privește modul de soluționare a laturii civile a procesului penal. Pentru a obține obligarea inculpatului la respectarea dreptului lor de proprietate și pentru a se stabili linia de hotar între cele două proprietăți, părțile civile au la îndemână o acțiune civilă în revendicare, respectiv grănițuire prin care pot rezolva litigiul.
Față de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b Cod procedură penală se vor respinge ca nefondate recursurile formulate de P. de pe lângă J. Zărnești și părțile civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. împotriva sentinței penale nr. 37/20.02.2012 pronunțată de J. Zărnești în dosarul penal nr._, pe care o va menține.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală vor fi obligate recurentele părți civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. să plătească statului câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în recurs vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de P. de pe lângă J. Zărnești și părțile civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. împotriva sentinței penale nr. 37/20.02.2012 pronunțată de J. Zărnești în dosarul penal nr._, pe care o menține.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală obligă recurentele părți civile B. P. S., B. G. C. și B. M. R. să plătească statului câte 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală restul cheltuielilor judiciare avansate de stat în recurs rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 3.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR N. H. N. Țînț E. B.
GREFIER
O. S.
Red.N.H./09.11.2012
Dact.O.S./13.11.2012
2 exemplare
Jud. fond: M. S.
| ← Ultrajul. Art. 239 C.p.. Decizia nr. 805/2012. Curtea de Apel... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 759/2012. Curtea... → |
|---|
