Contestaţie la executare (art.598 NCPP). Decizia nr. 74/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 74/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-02-2015 în dosarul nr. 30967/3/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A II-A PENALĂ
DOSAR NR._ (45/2015)
DECIZIA PENALĂ NR. 74/CO
Ședința publică din data de 3 februarie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: D. DONȚETE
Grefier: S. N.
Ministerul Public – P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – a fost reprezentat de procuror E. L..
Pe rol se află soluționarea contestației declarate de condamnatul C. O. împotriva sentinței penale nr. 2821/11.12.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția I Penală, în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă contestatorul C. O., pentru care a răspuns apărător din oficiu Ș. F., cu delegație la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar a unei adrese din partea locului de deținere prin care condamnatul C. O. solicită judecarea sa în lipsă, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 364 alin. 4 Cod de procedură penală.
Nefiind cereri de formulat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra contestației declarate.
Apărătorul din oficiu al contestatorului C. O. solicită admiterea contestației declarate de acesta, așa cum a fost formulată. Arată că legea penală mai favorabilă este noul Cod penal, limitele de pedeapsa fiind mult mai mici decât cele ce i-au fost aplicate.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea contestației declarate de condamnat, având în vedere că din actele dosarului rezultă că prin decizia penală nr. 226/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a respins recursul declarat de condamnat împotriva sentinței penale nr.152/2013 pronunțată de Tribunalul A., astfel că analizarea aplicării legii penale mai favorabile a avut loc la judecarea pe fond a cauzei.
CURTEA
Asupra contestației de față, constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 2821/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția I Penală în dosarul nr._ a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de condamnatul C. O., vizând sentința penală nr.125/11.04.2013 pronunțată de Tribunalul A., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 217/22.11.2013 a Curții de Apel Timișoara și decizia penală nr. 2226/02.07.2014 a ICCJ.
În acest sens prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția I-a Penală sub nr._ / 2014, condamnatul C. O. a solicitat aplicarea legii mai favorabile în raport de condamnarea dispusă față de acesta prin sentința penală nr. 93/16.03.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, modif. prin decizia penală nr. 163/A/19.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, definitivă prin decizia penală nr.2226/02.07.2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Secția Penală, invocând în drept prevederile art. 595 alin.1 și 2 din C.p.p., art.3 alin.1 si 2 din Legea nr.187/2012, art.6 C.p., art.4 C.p.
A constata tribunalul că prin sentința penală nr.125 din data de 11 aprilie 2013, Tribunalul A., a dispus următoarele:
1. în baza art.7 alin. 1 din Legea nr.39/2003, a fost condamnat inculpatul C. O., la:
- 5 ani închisoare, pentru infracțiunea de inițiere și constituire a unui grup infracțional organizat în vederea săvârșirii de infracțiuni
în baza aceluiași articol, teza finală, raportat la art.65 alin. 1 și 2 Cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a - c (cu excepția dreptului de a alege) Cod penal, pe durata unui termen de 3 ani, pedeapsă ce se execută după executarea pedepsei închisorii, conform art.66 Cod penal.
în baza art.215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal a fost condamnat același inculpat la:
-10 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată.
In baza aceluiași articol, teza finală, raportat la art.65 alin. 1 și 2 Cod penal, s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art.64 lit.a - c (cu excepția dreptului de a alege) Cod penal, pe durata unui termen de 3 ani, pedeapsă ce se execută după executarea pedepsei închisorii, conform art.66 Cod penal.
În baza art.33 lit.b, 34 lit.b și 35 Cod penal, s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului C. O., în pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, fără aplicarea vreunui spor, pe care urmează să o execute în regim de detenție și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art.64 lit.a, b și c Cod penal, cu excepția dreptului de a alege.
Prin decizia penală nr. 217/20.11.2013 Curtea de Apel Timișoara, secția penală a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul O. C. împotriva sentinței penale nr.125/2013, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ *.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs inculpatul O. C., ce a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2226/02.07.2014 a ICCJ – Secția penală.
Cu prilejul soluționării recursului, instanța supremă a analizat, între altele, și incidența dispozițiilor art. 5 C.p., respectiv aplicabilitatea legii penale mai favorabilă, solicitată de inculpatul O. C., constatând următoarele:
„In cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Primul termen în recurs a fost stabilit aleatoriu la data de 14 mai 2014. în speță, de la data pronunțării deciziei din apel, 20 noiembrie 2013 și până la data soluționării recursului au intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 cu referire, în cauza de față, la normele care guvernează aplicarea legii penale în timp. Aplicarea dispozițiilor art.7 alin. 1 din Legea nr.39/2003 - inițierea și constituirea a unui grup infracțional organizat în vederea săvârșirii de infracțiuni au fost preluate în art.367 alin. 1 din noul Cod penal, iar cele ale art.215 alin.l, 2, 3 ,4 și 5 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal - înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată în disp. art.244 alin. 1 și 2 noul Cod penal cu aplic, art.36 alin. 1 noul Cod penal.
În examinarea legii incidente cu privire la acuzația formulată față de recurenți instanța de recurs urmează să analizeze influența modificărilor legislative cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care este acuzat, în sensul de a stabili dacă fapta mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva, ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică, consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și consecințele la data judecării recursului. În examinarea acestui din urmă criteriu instanța va avea în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.
Examinarea încadrării juridice dată faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la sancțiune.
Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Pentru a compara cele două legi instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei (încadrarea juridică dată în rechizitoriu și sancțiunile ce decurg din incriminare) și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a legii noi. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum anume este încadrată juridic acuzația în legea nouă.
Instanța va analiza influența modificărilor legislative strict cu privire la elementele constitutive ale infracțiunii pentru care sunt acuzați recurenții, având în vedere că, deși un text de lege cu aceeași denumire marginală se poate regăsi într-un alt text de lege din aceiași lege.
Conform art. 126 pct. 1 și 2 și art.247 din Legea nr. 187/2012, referitor la Legea nr.39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, art.7 a fost abrogat.
Abrogarea art. 7 din lege nu echivalează, însă, cu o dezincriminare a faptei, operând de fapt o preluare a normei de incriminare în dispozițiile art.367 alin. 1 noul Cod penal, text care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014, atât sub aspectul conținutului constitutiv al infracțiunii, cât și al formei de vinovăție cerută de lege, astfel cum a fost reglementată în legea specială veche.
În art.7 din Legea nr.39/2003 era incriminată inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 5 și 20 ani închisoare și interzicerea unor drepturi.
În art.367 alin.l noul Cod penal este incriminată, sub denumirea marginală de „Constituire a unui grup infracțional organizat”, fapta de inițiere sau constituirea unui grup infracțional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup, limitele de pedeapsă fiind cuprinse între 1 și 5 ani închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi.
Prin grup infracțional organizat se înțelege grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni.
Din analiza comparativă a celor două texte de lege sub aspectul acuzațiilor aduse inculpaților, se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective și sub aspectul formei de vinovăție cerute de lege nu sunt diferențe între textul art.7 din legea specială anterioară și cel al art.367 alin.l noul Cod penal. Definiția dată grupului infracțional organizat din noul Cod penal înlătură cerința privitoare la scopul constituirii grupului - obținerii direct sau indirect a unui beneficiu financiar sau material -, fiind suficientă constituirea unui grup organizat doar în scopul săvârșirii uneia sau mai multor infracțiuni; prin urmare, nici sub acest aspect nu se poate aprecia că noua dispoziție legală a eliminat vreun element de care depinde caracterul penal al faptei ori forma de vinovăție; dimpotrivă, a lărgit sfera noțiunii grupului infracțional organizat.
Referitor la fapta de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată prevăzută de art.215 alin. l, 2, 3, 4 și 5 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal reținută în sarcina inculpaților se constată următoarele:
Dispozițiile art.244 din noul Cod penal reglementează infracțiunea de înșelăciune, menținând numai dispozițiile care au corespondent în art.215 alin.l și 2 din Codul penal anterior, în timp ce nu au menținut reglementarea cuprinsă în art.215 alin.3, 4 și 5 din Codul penal anterior.
Dispozițiile art.215 alin.l din noul Codul penal a fost preluat de art.244 alin.l din noul Cod penal, cu precizarea că expresia „folos material injust” utilizată în art.215 alin.l din Codul penal anterior a fost înlocuită cu expresia „folos patrimonial injust” în cuprinsul art.244 alin.l din noul Cod penal.
Dispozițiile art.244 alin.2 din noul Cod penal au un conținut identic cu dispozițiile art.215 alin. 2 din Codul penal anterior.
Noul Cod penal nu a menținut reglementarea cuprinsă în art.215 alin.3 și 4 din Codul penal anterior.
Noul Cod penal nu a menținut varianta agravantă prevăzută în art.215 alin. 5 din Codul penal anterior, referitoare la înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave. Prin urmare, indiferent de valoarea pagubei materiale, inclusiv în cazul în care aceasta este mai mare de 2.000.000 lei (conform art. 183 din noul Cod penal care definește expresia „consecințe deosebit de grave), înșelăciunea se încadrează, după caz, în art.244 alin. 1 sau 2 din noul Cod penal.
În concret, se constată că noul Cod penal a adus modificări ale limitelor speciale ale pedepsei închisorii pentru infracțiunile reținute în sarcina acestuia, respectiv s-au redus atât limitele minime de pedeapsă pentru infracțiunile de inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup de la 5 ani la un an închisoare și de înșelăciune de la 6 ani închisoare-ptr. alin. 1, 3 ani închisoare-pt alin. 2 si 10 ani închisoare- ptr. alin. 5 la 6 luni închisoare-ptr. alin.l si un an închisoare ptr. alin.2. cât și limitele maxime de pedeapsă de la 12 ani închisoare-ptr. alin.l, 5 ani închisoare- ptr. alin.2 si 20 ani închisoare-ptr. alin.5 la 3 ani închisoare-ptr.alin. 1 și 5 ani închisoare -ptr.alin.2, respectiv de la 20 ani închisoare la 5 ani închisoare.
Reducerea atât a limitelor maxime de pedeapsă cât și a limitelor minime de pedeapsă pentru infracțiunile de inițierea sau constituirea unui grup infracțional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup și înșelăciune, deși aparent favorabilă inculpaților, este lipsită de relevanță, având în vedere aplicarea celorlalte instituții incidente în cauză din legea nouă care ar determina agravarea pedepselor inculpaților.
Ca urmare a săvârșirii concursului de infracțiuni, au fost contopite cele 2 pedepse, în baza art.33, 34 și 35 Cod penal, dispunând ca inculpatul O. C. să execute pedeapsa cea mai grea de 10 închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturile prevăzute de art.64 lit.a, b și c Cod penal, cu excepția dreptului de a alege, fără a adăuga un spor de pedeapsă, respectiv inculpatul P. M. M. să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani și 8 luni închisoare, și 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art.64 lit.a, b și c Cod penal, cu excepția dreptului de a alege, fără aplicarea vreunui spor însă, dispozițiile legii noi, respectiv art.39 lit.b din Codul penal, impun în mod obligatoriu, aplicarea unui spor, de o treime, din totalul celorlalte două pedepse, la pedeapsa cea mai grea.
Prin urmare, prin aplicarea dispozițiilor noului Cod penal s-ar ajunge, inevitabil, la stabilirea unei pedepse într-un cuantum majorat față de pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată inculpatului O. C., respectiv 6 ani și 8 luni închisoare aplicată inculpatului P. M. M., astfel că legea penală mai favorabilă inculpaților este legea veche, respectiv Codul penal anterior, tratamentul penal constând în cumulul juridic cu spor facultativ, spre deosebire de legea nouă, care prevede cumulul juridic cu spor fix și obligatoriu.
Referitor la sancționarea infracțiunii continuate, se observă că ambele legi penale succesive reglementează, stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, precum și posibilitatea aplicării unui spor facultativ, dacă se apreciază că maximul pedepsei este neîndestulător. Deși Codul penal în vigoare (art.36) prevede un spor mai redus(până la 3 ani, față de 5 ani, cum prevedea legea anterioară în cazul pedepsei închisorii), această împrejurare nu prezintă relevanță în cauză sub aspectul determinării legii mai favorabile, din moment ce prin hotărârea atacată nu a dat eficiență acestei cauze de agravare a pedepsei, astfel că, raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de legile penale succesive pentru infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art.215 alin. 1, 2, 3, 4 și 5 Cod penal, în privința căreia s-a reținut forma continuată, mai favorabil este Codul penal anterior. Pe de altă parte, se observă că noua lege penală generală este mai puțin favorabilă decât cea anterioară și prin introducerea condiției suplimentare de existență a infracțiunii continuate constând în unitatea subiectului pasiv (în înțelesul dat prin art.238 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009 privind Codul penal), cu consecința restrângerii sferei de incidență a dispozițiilor privind forma continuată în care se poate stabili că s-a săvârșit un ansamblu infracțional faptic și extinderea corelativă a situatiilor de reținere a unui concurs de infracțiuni, situație care, evident, este mai puțin favorabilă inculpatului.
De asemenea, având în vedere că în cadrul recursurilor guvernate de disp. art. 12 alin. 1 din Legea nr.255/2013 în aplicarea legii mai favorabile, instanța de recurs nu realizează o nouă individualizare a sancțiunii, iar în prezenta cauză nu se impune reducerea proporțională a sancțiunii stabilite în raport cu limitele prevăzute de legea penală nouă, înalta Curte de Casație și Justiție va menține pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare aplicată inculpatului O. C., respectiv 6 ani și 8 luni închisoare aplicată inculpatului P. M. M. întrucât pedeapsa aplicată se încadrează în noile limite de pedeapsă.
Nici sub aspectul pedepselor complementare aplicate inculpaților legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestor pedepse a fost determinată de condamnarea inculpaților pentru infracțiunea de aderarea și sprijinire a unui grup infracțional organizat care prevede această sancțiune corelativ pedepsei principale atât în vechea reglementare, cât și în noua normă de incriminare, iar cuantumul în care a fost aplicată (de 3 ani inculpatului O. C., respectiv de 2 ani inculpatului P. M. M.) se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziții ale art.66 alin. 1 lit.a și b Cod penal”.
Analizând contestația la executare formulată de contestatorul O. C., tribunalul a reținut că potrivit prevederilor art.598 alin.1 lit.d C.p.p., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori micșorare a pedepsei.
In situația în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art.4 si 6 din Codul penal (aplicarea legii penale de dezincriminare si respectiv aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei) art.595 alin.1 C.p.p.
Or, în prezenta cauză hotărârea prin care s-a dispus în mod definitiv condamnarea inculpatului –contestator O. C. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a,b si c C.p., cu excepția dreptului de a alege (5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.7 alin.1 din Legea nr.39/2003 și 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prev.de art.215 alin. 1,2,3,4 si 5 C.p. cu aplicarea art.41 alin.2 C.p.) a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală în dosarul nr._ la data de 02.07.2014, de la această dată și până la momentul realizării prezentei analize de către instanță neintervenind vreo lege care să dezincrimineze faptele pentru care s-a dispus condamnarea contestatorului ori să prevadă o pedeapsă mai ușoară.
Suplimentar, instanța a observat și reținut faptul că instanța de recurs (ICCJ - Secția penală) a procedat la momentul pronunțării deciziei penale nr. 2226/02.06.2014 și la analizarea influenței modificărilor legislative intervenite de la data de 20.11.2013 (data pronunțării deciziei în apel) și până la data soluționării recursului, cu privire la elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost acuzat O. C., în sensul de a se stabili dacă fiecare faptă mai este incriminată de legea nouă, respectiv dacă legea nouă poate retroactiva ca fiind mai favorabilă, cu privire la încadrarea juridică, consecințele produse de acuzație cu privire la sancțiune la data săvârșirii faptei și consecințele la data judecării recursului, în examinarea acestui din urmă criteriu instanța de recurs având în vedere caracterul unitar al dispozițiilor referitoare la pedeapsă și circumstanțele de individualizare în raport de încadrarea juridică dată faptei.
În raport de considerentele ce preced, tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiată contestația formulată de condamnat și a respins-o ca atare.
Împotriva acestei sentințe a formulat contestație condamnatul O. C., ce nu a fost motivată în scris. Prin concluziile orale apărătorul din oficiu al contestatorului a susținut că în mod greșit contestatorului nu i-au fost aplicate dispozițiile noului Cod penal ca lege penală mai favorabilă, limitele de pedeapsa prevăzute de aceasta fiind mult mai mici decât cele ce i-au fost aplicate.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curteareține că prezenta contestație este nefondată și urmează a fi respinsă ca atare.
Curtea are în vedere că potrivit dispozițiilor art. 595 alin. 1 C.pr.pen., pe care contestatorul condamnat și-a întemeiat cererea, „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracțiune fapta pentru care s-a pronunțat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanța ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispozițiilor art. 4 și 6 din Codul penal”.
Acest text legal este prin urmare aplicabil în cazul apariției unei legi penale mai favorabile după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, ceea ce nu este însă cazul în speță, în condițiile în care noul Cod penal, ale cărui dispoziții sunt invocate de contestator ca lege penală mai favorabilă, a intrat în vigoare la data de 01.02.2014, înainte de rămânerea definitivă a hotărârii prin care contestatorul a fost condamnat.
De altfel, după cum a reținut și prima instanță, analiza incidenței legii penale mai favorabile cu privire la infracțiunile pentru care contestatorul a fost condamnat a fost făcută de ICCJ, pe terenul aplicării art. 5 din noul Cod penal, cu prilejul soluționării recursului. Astfel fiind, contestația de față tinde să constituie o nouă cale de atac de reformare împotriva unei hotărâri penale definitive, ceea ce în mod evident nu poate fi primit.
Reținând prin urmare că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, Curtea va respinge contestația formulată de condamnatul C. O. ca nefondată.
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., va obliga contestatorul la plata a 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 100 lei va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul C. O. împotriva sentinței penale nr. 2821/11.12.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția I penală în dosarul nr._ .
În baza art. 275 alin. 2 C.pr.pen., obligă contestatorul la plata a 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul avocatului din oficiu care a asigurat asistența juridică pentru contestator va fi avansat din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în camera de consiliu, azi 3 februarie 2015.
Președinte, Grefier,
D. Donțete S. N.
Red. D.D./25.02.2015/ 3 ex.
T. B. – jud. M.G.M..
| ← Contestaţie la executare (art.598 NCPP). Decizia nr. 86/2015.... | Tâlhărie (art.233 NCP). Decizia nr. 305/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
