Înşelăciunea. Art.244 NCP. Decizia nr. 1771/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1771/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2015
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A II-A PENALĂ
Dosar nr._
(_ )
Decizia penală nr.1771/A
Ședința din Camera de Consiliu din data de 18 decembrie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: L. C.-N.
GREFIER: VICTORIȚA S.
Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.I.I.C.O.T. – . de procuror M. C..
Pe rol pronunțarea cauzei penale având ca obiect contestația în anulare formulată de contestatorul I. A. M. împotriva deciziei penale nr. 862/A din data de 08.06.2015, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosar nr._./3/2006.
Dezbaterile și susținerile asupra fondului cererii au avut loc în ședința publică din data de 27 noiembrie 2015 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a stabilit termen pentru pronunțare la data de 11 decembrie 2015, apoi a amânat pronunțarea la 18 decembrie 2015, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra contestației în anulare de față, deliberând constată următoarele:
La data de 17.06.2015, pe rolul acestei instanțe, sub nr._ a fost înregistrată contestația în anulare, formulată de petentul I. A. M., împotriva deciziei penale nr.862/A din 08.06.2015, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr._./3/2006.
Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art.426 lit.d, e și h C. pr. pen.
Petentul în motivele contestației a criticat faptul că:
1. instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.
Referitor la această critică, petentul, prin apărător, a arătat că la momentul soluționării dosarului nr._./3/2006, unul din membrii completului de judecată era incompatibil, deoarece a participat la judecarea cauzei în dosarul nr._/3/2005, care a fost atașat la dosarul nr._./3/2006, în care a fost pronunțată soluția de condamnare a petentului I. A. M., imposibilitate prevăzută de art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen.
Petentul a mai arătat că față de membrii completului care au soluționat dosarul nr._./3/2006, în care s-a dispus condamnarea petentului I. A. M., au fost formulate mai multe cereri de recuzare care, pentru unul din membrii completului de judecată a fost admisă (respectiv, prin încheierea din 20.05.2015), iar pentru celălalt să fie respinsă, ca inadmisibilă.
2. judecata a avut loc fără participarea inculpatului, când prezența acestuia era obligatorie, potrivit legii.
În mod greșit instanța a nesocotit normele imperative prev. de art.420 alin.2 C. pr. pen. și a îndepărtat, în mod nejustificat, inculpatul din sala de judecată la termenul din 5 iunie 2015.
3. instanța nu a procedat în mod legal și temeinic la audierea inculpatului I. A. M., acesta fiind prezent.
Această critică a inculpatului petent a vizat faptul că la termenul din 05.06.2015 când au avut loc dezbaterile, fiind prezent, nu a fost audiat, așa cum prevăd dispozițiile art.420 alin.4 C. pr. pen. și a fost îndepărtat din sala de judecată, în mod nejustificat.
La solicitarea apărătorului, inculpatul a fost adus în sala de judecată și a formulat cerere de recuzare împotriva unui membru al completului de judecată, motiv pentru care iar a fost îndepărtat din sala de judecată.
Apărătorul inculpatului a solicitat ca acesta să fie prezent în sala de judecată, însă unul din membrii completului de judecată a respins această cerere. După aproximativ 4 ore de dezbateri, s-a solicitat ca inculpatul să intre în sala de judecată pentru acordarea ultimului cuvânt. Inculpatul a formulat o nouă cerere de recuzare care a fost respinsă.
La data de 29.06.2015, petentul a formulat o cerere de completare a contestației în anulare împotriva aceleiași decizii, prin care s-a adăugat și art.426 lit.i C. pr. pen. „când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă”, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce privește această critică, petentul a arătat că pentru aceleași fapte, respectiv infracțiunile de spălare a banilor, evaziune fiscală și constituire de grup reținute prin rechizitoriul nr.171/D/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D., a fost trimis în judecată prin disjungere, constituindu-se dosarul nr._/3/2005, și că în mod greșit s-a dispus condamnarea prin decizia penală nr.862/A/08.06.2015.
Contestatorul condamnat a menționat că au fost încălcate dispoziții din CEDO, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului, Recomandarea nr.94 (12), Constituția României și Codul deontologic al judecătorilor.
La data de 2.10.2015, pe rolul acestei instanțe au fost depuse de petentul condamnat I. A. M., prin apărător, completări la motivele contestației în anulare, prev. de art.426 lit.d, e, h și i C. pr. pen.
Un prim punct al acestei completări a vizat admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, în sensul că:
- în ceea ce privește art.426 lit.d C. pr. pen., și anume instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Astfel, a menționat petentul că, potrivit dispozițiilor legale, în datele de 03.06.2015 și 04.06.2015, când au fost acordate termene de judecată, nu a existat o Hotărâre a Colegiului de Conducere care să evidențieze schimbarea unui membru al completului de judecată, deoarece la celelalte termene au fost depuse hotărâri ale Colegiului, fiind astfel încălcat principiul distribuirii aleatorii a dosarului. Deci, unul din membrii completului de judecată a fost incompatibil a pronunta decizia de condamnare a inculpatului.
Motivul I de incompatibilitate prev. de art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen. – imparțialitatea judecătorului a fost afectată – judecătorul s-a mai pronunțat asupra situației de fapt.
Cauza ce a făcut obiectul dosarului nr._./3/2006 era în strânsă legătură de o altă cauză soluționată în mod definitiv de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2005, de un complet din care a făcut parte un judecător care a soluționat cele două cauze.
Motivul II de incompatibilitate al celor doi judecători din completul de apel investit cu soluționarea cauzei prev. de art.64 alin.1 lit.f C. pr. pen. – există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor este afectată.
La termenul din 03.06.2015 completul de judecată format din judecătorii M. M. A. și T. G. au respins ca inadmisibile cererile de recuzare formulate împotriva acestora, deși au respectat prevederile art.67 alin.2-4 C. pr. pen. Argumentele care au condus la respingerea cererilor de recuzare au fost netemeinice, dând dovadă de imparțialitate. În opinia petentului, instanța nu mai putea fi socotită imparțială, ci chiar își dovedise părtinirea, prin încălcarea normelor imperative în soluționarea apelului. Bănuiala de părtinire a fost augumentată și de motivarea instanței privitoare la respingerea cererii de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării.
În ceea ce privește critica referitoare la faptul că judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit art.426 lit.e C. pr. pen., s-a putut evidenția, așa cum a susținut petentul, la ședința din 04.06.2015 din dosarul nr._./3/2015 când a avut loc fără participarea inculpatului, deși acesta era deținut și prezent în incinta Curții de Apel București. A fost îndepărtat din sala de judecată de două ori de președintele completului de judecată, fără a mai putea susține cererea de recuzare formulată împotriva unuia dintre membrii completului, fiindu-i încălcate dispozițiile art.420 alin.2 C. pr. pen.
La solicitarea apărătorului, inculpatul a fost introdus în sala de judecată înaintea dezbaterilor, completul refuzând această solicitare, fiind încălcate dispozițiile art.359 alin.5 teza I C. pr. pen., astfel fiind, judecata a avut loc în lipsa inculpatului, deși prezența acestuia era obligatorie, conform legii penale.
Motivul prev. de art.426 lit.h C. pr. pen. a vizat faptul ca inculpatul a solicitat să dea declarații în fața instanței încă de la fondul cauzei. La 08.09.2015, la dosarul nr._./3/2006 al Tribunalului București, inculpatul a cerut reaudierea, instanța nepronunțându-se pe această cerere, iar în apel a dorit să dea declarații. Pentru termenul din 03.06.2015 apărătorul ales al inculpatului a solicitat citarea acestuia pentru următorul termen de judecată, însă a solicitat să dea declarație.
La 04.06.2015, prin apărător, dar și apărătorii coinculpaților au solicitat introducerea în sala de judecată a inculpatului I., deoarece dorea să dea declarație.
Motivul prev. de art.426 lit.i C. pr. pen. se refera la pronunțarea, împotriva unei persoane, a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă, intrucat față de contestator au fost pronunțate două hotărâri, respectiv decizia penală nr.1207/14.10.2015, în dosarul nr._/3/2005 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare și decizia penală nr.862/08.06.2015, în dosarul nr._./3/2006, la o pedeapsă de 14 ani închisoare, ambele de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, pentru activitatea desfășurată la . și . perioada 2001-2003. Astfel, completul de judecată a apreciat că probatoriul administrat în dosarul nr._/3/2005 se impune a fi folosit și în dosarul nr._./3/2006.
La data de 30.11.2015, la dosar a fost depusă precizarea motivului contestației în anulare prev. de art.426 lit.d C. pr. pen., cu privire la faptul ca instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate. Contestatorul a invocat faptul că domnul judecător M. M. a fost desemnat ca membru în C13A doar pentru termenul din 20.05.2015, astfel încât la data de 21.05.2015, când acesta a dispus prin rezoluție preschimbarea termenului de judecată din data de 17.06.2015 în data de 03.06.2015, nu era desemnat să facă parte din acest complet.
La dosarul cauzei, petentul a depus o . acte în susținerea contestației in anulare.
Examinând admisibilitatea contestației în anulare în conformitate cu dispozițiile art.431 C. pr. pen., Curtea apreciază că aceasta este inadmisibilă pentru considerentele ce urmează:
Prealabil, Curtea va face câteva precizări cu privire la natura juridică și limitele exercitării contestației in anulare.
În NCPP legiuitorul a optat pentru impunerea unei singuri căi de atac ordinare, apelul și a trei căi de atac extraordinare pentru îndreptarea hotărârilor definitive: revizuirea (pentru modificarea situației de fapt avute inițial în vedere de instanțele de judecată), contestația în anulare (pentru înlăturarea unor erori de procedură) și recursul în casație (pentru înlăturarea erorilor de drept substanțial și a nerespectării dispozițiilor referitoare la competență), după cum rezultă din analiza motivelor prevăzute pentru acestea. În mod corespunzător, legiuitorul a acordat competența de soluționare a căilor de atac extraordinare fie aceleiași instanțe (în cazul revizuirii și contestației în anulare), fie unei instanțe superioare celei care a pronunțat hotărârea atacată, singura în măsură să constate erori de judecată (în cazul recursului în casație).
Sistemul a avut în vedere respectarea principiului autorității de lucru judecat și al securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive, acesta impunând ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai poată fi discutată decât pentru faptei noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente.
Astfel conceput, sistemul este compatibil cu dispozițiile art. 6, art. 4 paragraf 2 Protocol 7 al CEDO. În jurisprudența sa dezvoltată cu privire la aplicarea acestor articole, Curtea EDO a stabilit că ”...unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu mai poată fi pusă în discuție. Securitatea juridică implică principiul res iudicata care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești, iar o derogare de la acest principiu poate fi justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe excepționale. Acest principiu presupune ca nicio parte să nu poată solicita modificarea unei hotărâri judecătorești definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei.
Dreptul de acces la instanță ar fi iluzoriu dacă sistemele judiciare naționale ar permite ca o hotărâre judecătorească obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. Ar fi de neconceput ca articolul 6 § 1 să descrie în detaliu garanțiile procedurale oferite justițiabililor fără a proteja executarea hotărârilor judecătorești; a interpreta art. 6 ca reglementând exclusiv accesul la instanță și desfășurarea procedurilor ar putea conduce la situații incompatibile cu principiile statului de drept (Hornsby c. Greciei).
Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei, asigurându-se într-o cât mai mare măsură un just echilibru între interesele relevante. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare.” (M. c. României, Urbanovici c. României, G. c. României, Ryabykh c. Rusiei, Pravednaya c. Rusiei, Nikitin c. Rusiei). Curtea a subliniat că ”statul ar trebui să organizeze un sistem judiciar astfel încât (...) să interzică instituirea unor noi proceduri cu privire la aceeași chestiune, pentru a evita reexaminarea unor cauze irevocabil soluționate pe calea unui apel deghizat, în sfera unor proceduri paralele” (R. c. Moldovei, Gjonbocari ș.a. c. Albaniei, Driza c. Albaniei).
În diferite cauze, Curtea, analizând noțiunea de ”defect fundamental”, a subliniat că simplul fapt că ancheta a fost incompletă și unilaterală sau a condus la o achitare greșită, nu poate în sine, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări grave ale normelor de procedură, abuzuri de putere, erori vădite în aplicarea dreptului material sau orice alte motive fundamentale care decurg din interesele justiției, indica prezența unui defect fundamental în cadrul procedurii precedente(Radchikov c. Rusiei).
P. urmare, o hotărâre definitivă, prezumată legală și temeinică, poate fi desființată doar în situații excepționale pentru motive neavute în vedere de instanțele de judecată în procedura anterioară, motive ce derivă din modificarea situației de fapt, erori de procedură sau de judecată, o soluție contrară ducând la încălcarea securității raporturilor juridice, principiu obligatoriu pentru menținerea încrederii cetățenilor în activitatea instanțelor de judecată și a prestigiului unor autorități independente și supuse numai legii, caracteristice unei adevărate puteri în stat.
Totodată, reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să asigure un just echilibru între principiul legalității hotărârilor judecătorești definitive (care impune ca erorile să poată fi înlăturate prin intermediul căilor extraordinare de atac) și principiul securității raporturilor juridice (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de instanțele de judecată).
În raport de art. 426-432 Cpp, de motivele prevăzute de dispozițiile legale și de competența stabilită de legiuitor, concluzia care se impune este că, potrivit NCPP, contestația în anulare este o cale de atac de anulare și de retractare, menită a corecta error in procedendo (fie în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților, fie în legătură cu instanța de judecată).
P. urmare, apreciem că singura posibilitate pentru judecătorii din cadrul aceleiași instanțe de a constata cu ocazia soluționării contestației în anulare că în cadrul apelului au fost date soluții greșite este justificată de apariția unor elemente noi, neavute în vedere de completul de apel, ca urmare a unei erori procedurale.
Interpretarea contrară nu poate conduce decât la concluzia absurdă că această cale de atac a fost prevăzută pentru ca în mod succesiv judecătorii curții de apel să își exprime părerea cu privire la modalitatea de soluționare a cauzei sau a cererilor formulate în cursul apelului, interpretare care contravine flagrant principiului securității raporturilor juridice.
În raport de aceste considerente, apreciem că orice aspect care a fost pus în discuția instanței de apel și cu privire la care aceasta s-a pronunțat în mod definitiv, este o chestiune intrată în puterea lucrului judecat și nu poate fi invocat ca motiv de admitere a contestației în anulare, formulată în fața unui alt complet de la aceeași instanță, întrucât ”simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare” (M. c. României, Urbanovici c. României). Apreciem că legiuitorul a pornit de la prezumția legalității soluțiilor pronunțate de toți judecătorii care soluționează calea ordinară de atac, iar erorile acestora de judecată pot fi cenzurate doar de o instanță superioară, de control judiciar (recurs în casație).
***************************************************************
Din coroborarea dispozițiilor art.431 cu cele ale art.426, art.427 și art.428 C. pr. pen. rezultă că admiterea în principiu a contestației în anulare presupune întrunirea următoarelor cerințe:
1) titularul cererii să fi fost parte ori persoană vătămată în procesul soluționat prin hotărârea atacată ori să aibă calitatea de procuror (art.427 alin.1 C. pr. pen.);
2) cererea de contestație în anulare să cuprindă cazurile de contestație și motivele aduse în sprijinul acestora (art.427 alin.2 C. pr. pen.);
3) cererea de contestație în anulare în cazurile prevăzute de art.426 lit.a și c-i să fie introdusă în 10 zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de hotărârea a cărei anulare se cere (art.431 alin.(2) teza I, raportat la art.428 alin.1 C. pr. pen.);
4) motivele pe care se sprijină contestația să fie dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen. (art.431 alin.2 teza a II-a C. pr. pen.);
5) în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar (art.431 alin.(2) teza a III-a C. pr. pen.);
6) să nu existe impedimente legale de valorificare directă, nemijlocită a cazului de contestație în anulare. Această din urmă condiție, deși nu este expres prevăzută de legiuitor poate fi dedusă din ansamblul reglementărilor de mai sus.
Pe cale de consecință, dacă una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită intervine sancțiunea inadmisibilității.
În practica instanțelor de judecată au apărut dificultăți cu privire la unele dintre aceste condiții, îndeosebi datorită redactării defectuoase a prevederilor art.431 alin.2 C. pr. pen. Astfel, teza a II-a a acestui alineat impune cerința: „motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute la art.426”. Or, art.426 nu arată „motivele”, ci „cazurile” de contestație în anulare. În realitate, trei sunt elementele vizate, și anume: a) cazul de contestație (dintre cele prevăzute de art.426); b) motivul adus în sprijinul acestuia; c) dovada invocată în sprijinul contestației. Cerințele atașate pun în evidență necesitatea existenței unei corelații între cele trei elemente. Aceasta înseamnă că simpla trimitere la un caz de contestație în anulare dintre cele prevăzute de lege, fără indicarea de argumente faptice pertinente și invocarea de pretinse dovezi corelative nu satisface exigențele dispozițiilor legale citate și nu justifică admiterea în principiu a acestei căi extraordinare de atac, dupa cum, invocarea unor motive care nu au legatura cu cazurile de contestatie sau nu pot fi incadrate in acestea conduce la aceeasi solutie.
Se poate trage concluzia că, examinând admisibilitatea în principiu instanța poate și trebuie să verifice existența unei concordanțe aparente între cazul de contestație (dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen.), motivul pe care se sprijină și dovada invocată.
In prezenta cauza, cererea a fost formulata de contestatorul I. M. A., inculpat in dosarul nr._./3/2006, cu indicarea cazurilor de contestație, motivelor si dovezilor in susținerea cererii.
Cu privire la termenul de 10 zile in care trebuie formulata cererea, Curtea apreciază ca acesta curge de la momentul comunicării oficiale a hotărârii atacate sau de la momentul la care persoana împotriva căreia se face executarea ia cunoștință in orice alt fel de aceasta hotărâre. Curtea apreciază ca textul art. 428 Cpp se referă la comunicarea hotărârii după redactarea acesteia și nu la comunicarea minutei ca urmare a unei interpretări sistemice, gramaticale și teleologice a textului. Astfel:
- atunci când a dorit ca un termen să curgă de la comunicarea minutei, legiuitorul a prevăzut expres acest lucru- art. 410 alin. 1 Cpp pentru termenul de declarare a apelului;
- art. 401-404 Cpp stabilesc părțile hotărârii: parte introductivă, considerente, dispozitiv, iar art. 400 Cpp reglementează separat conținutul minutei;
- art. 407 alin. 1 Cpp stabilește obligația instanței de judecată de a comunica hotărârea în întregul său după redactarea acesteia, iar art. 424 alin. 5 Cpp obligația de comunicare a deciziei instanței de apel;
- unele dintre motivele contestației in anulare nu pot fi invocate decât după verificarea considerentelor hotărârii (art. 426 lit. b, lit. c, lit. i Cpp, cererea fiind admisibila atunci când motivul a fost invocat in fata instanței de apel care a omis sa îl analizeze), astfel încât in mod firesc, legiuitorul a avut in vedere acordarea unui termen care începe sa curgă de la momentul în care partea ia cunoștință de motivele avute in vedere de instanța de apel.
In prezenta cauza, decizia a fost pronunțată la data de 08.06.2015, iar contestația în anulare prin care au fost invocate cazurile prev. de art. 426 lit. d, e, h Cpp a fost înregistrată la Curtea de Apel București la data de 17.06.2015. După redactarea deciziei instanței de apel, aceasta a fost comunicată inculpatului la data de 09.07.2015, moment de la care se calculează termenul de 10 zile de introducere a căii de atac extraordinare. Astfel, se constată că cererea a fost formulată înainte de a începe să curgă acest termen, inclusiv cea referitoare la cazul prev. de art. 426 lit. i Cpp (trimisă la 26.06.2015, data ștampilei poștei). În raport de aceste elemente, Curtea constata ca în cauză s-a respectat termenul de 10 zile, cererea fiind formulata in termen.
In cele ce urmează, Curtea va analiza daca exista o concordanță aparentă între cazurile de contestație invocate (dintre cele prevăzute la art.426 C. pr. pen.), motivele pe care se sprijină și dovezile invocate și dacă există posibilitatea invocării directe a motivelor în cadrul căii extraordinare de atac.
I. Condamnatul a invocat faptul că judecătorii cauzei erau incompatibili întrucât există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea (…) ar putea fi afectată”, concluzie care, în opinia contestatorului, rezultă din următoarele împrejurări:
- judecătorii din completul de apel au respins ca inadmisibile cererile de recuzare formulate împotriva acestora, deși au fost respectate prevederile art.67 alin.2-4 C. pr. pen.;
- respingerea cererii de acordare a unui termen de judecată în vederea pregătirii apărării;
- inculpatul a fost îndepărtat din sală și nu i s-a permis a participa la judecată.
Cu privire la imparțialitatea judecătorilor, Curtea EDO a stabilit că există două teste pentru a determina dacă un tribunal este imparțial în sensul articolului 6 § 1: prima constă în încercarea de a determina convingerea personală a unui anumit judecător într-un anumit caz și a doua în a stabili dacă judecătorul prezintă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință (Marguš c. Croației, Gautrin ș.a.c. Franței).
În ceea ce privește testul subiectiv, Curtea notează în primul rând că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovada contrarie (Wettstein c. Elveției) și trebuie apreciate pe baza opiniei exprimate a magistratului. În ceea ce privește testul obiectiv, trebuie să se stabilească dacă, în afară de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli justificate cu privire la imparțialitatea sa. Acest lucru înseamnă că, pentru a decide dacă într-un anumit caz există un motiv întemeiat să se teamă că un anumit judecător este lipsit de imparțialitate, punctul de vedere al persoanei în cauză este important, dar nu decisiv. Ceea ce este decisiv este dacă această teamă poate fi considerat a fi justificată în mod obiectiv (Ferrantelli și Santangelo c. Italiei, Micallef c. Malta). Cu privire la acest aspect, chiar și aparențele pot prezenta o anumită importanță (De Cubber c. Belgiei, Mežnarić c. Croatiei). Ca urmare, cu privire la acest aspect, reprezentarea pe care o are inculpatul trebuie luată în considerare, fără ca aceasta să aibă, însă, un rol decisiv (Piersack c. Belgiei). Va fi, însă, un element determinant dacă percepția inculpatului poate fi apreciată ca fiind obiectiv justificată. Curtea a stabilit că luarea de către judecătorii fondului sau de cei din apel a unor decizii nu justifică în sine îndoieli cu privire la imparțialitatea acestora cu privire la fondul cauzei. Imparțialitatea urmează a fi analizată în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, în raport de întinderea și natura măsurilor adoptate de judecător înainte de soluționarea cauzei. Problemele cu privire la care un judecător trebuie să se pronunțe înainte de dezbaterea fondului nu trebuie confundate cu cele care stau la baza deciziei sale finale (Hauschildt c. Danemarcei).
Constatăm că petentul condamnat invocă lipsa de imparțialitate a completului de apel ca urmare a faptului că este nemulțumit de soluțiile pronunțate de acest complet cu privire la cererile formulate în cadrul căii ordinare de atac. Completul ce soluționează contestația în anulare ar putea ajunge la această concluzie exclusiv în urma reanalizării cererilor formulate, în situația în care ar aprecia că soluțiile pronunțate inițial au fost greșite, aspect ce depășește competența completului în calea extraordinară de atac. Completul investit cu soluționarea contestației în anulare nu poate aprecia cu privire la temeinicia unor cereri de amânare sau de recuzare formulate in fata completului de apel. Totodată, îndepărtarea inculpatului din sală prin exercitarea de către președintele de complet a poliției ședinței de judecată este o măsură permisă de dispozițiile legale și nu poate fi cenzurată într-o cale de atac.
II. Unul dintre membrii completului de apel a fost incompatibil ca urmare a faptului ca s-a pronunțat anterior întrucât obiectul dosarului nr._./3/2006 era în strânsă legătură cu o altă cauză soluționată în mod definitiv de Curtea de Apel București în dosarul nr._/3/2005, de un complet din care a făcut parte domnul judecător M., care a soluționat cele două cauze.
Acest caz de incompatibilitate a fost deja verificat de un alt complet din cadrul Curții de Apel București care a soluționat declarația de abținere a domnului judecător M. M. si care a stabilit ca acesta nu este incompatibil a judeca cauza- încheierea din 02.06.2015. P. urmare, acest motiv a fost invocat deja in mod direct si nu poate fi repus in discuție in fata completului investit cu soluționarea contestației in anulare pentru simplu motiv ca inculpatul a fost nemulțumit de soluția pronunțată de acel complet.
III. Instanța de apel nu a fost compusa in mod legal în datele de 03.06.2015 și 04.06.2015, când au fost acordate termene de judecată întrucât nu a existat o hotărâre a Colegiului de Conducere care să evidențieze schimbarea unui membru al completului de judecată, deoarece la celelalte termene au fost depuse hotărâri ale Colegiului, fiind astfel încălcat principiul distribuirii aleatorii a dosarului.
Curtea apreciază ca motivele invocate de petentul condamnat cu privire la modalitatea de desemnare a celor doi judecători ce au soluționat apelul nu se circumscriu cazului de contestație în anulare referitor la compunerea completului de judecată.
Termenul este folosit de legiuitor în Codul de procedură penală în legătură cu diferite instituții juridice, fără, însă, a-l defini:
-arestarea preventivă în art. 238 alin.2 Cpp: în cursul judecății, măsura prevăzută la alin. 1 se poate dispune de către instanța de judecată în compunerea prevăzută de lege;
- nulitatea absolută în art. 281 Cpp;
- art. 354 alin. 1 Cpp: Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege;
- continuitatea completului în art. 354 alin. 3 Cpp: După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor
- inculpați minori în art. 507 Cpp: Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuite de către judecători anume desemnați potrivit legii. Instanța compusă potrivit dispozițiilor alin. (1) rămâne competentă să judece potrivit dispozițiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Totodată, legea nr. 304/2004 face referire la compunerea completului de judecată în mai multe articole: art. 19, art. 31 etc, astfel de mențiuni fiind incluse și în dispoziții din legi speciale: e.g. legea nr. 302/2004.(1)Înalta Curte de Casație și Justiție se compune din: președinte, un vicepreședinte, 4 președinți de secții și judecători.
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă în mod clar că termenul este utilizat fie atunci când face referire la numărul de judecători din complet (aspectul cantitativ), fie la respectarea unei condiții suplimentare pentru a efectua activitatea de judecată în anumite tipuri de cauze: cu inculpați minori, de corupție, având ca obiect infracțiuni împotriva proprietății intelectuale (aspectul calitativ). Interpretarea corespunde și sensului comun al termenului, ce poate fi folosit în absența unei definiții juridice, ”a fi alcătuit, a consta din”.
În raport de ambele criterii, judecătorii din completul ce a soluționat apelul îndeplineau de la primul termen toate condițiile legale pentru a judeca această cauză. Ceea ce invocă, în fapt, petentul condamnat sunt aspecte administrative, referitoarea la distribuirea dosarului cu nerespectarea principiului distribuirii aleatorii, care nu pot avea drept consecință nulitatea hotărârii, ci doar sancționarea disciplinară a persoanelor care au în atribuțiile lor obligația distribuirii dosarelor în cazul în care această operațiune a fost realizată nelegal.
IV. Referitor la cazurile prev. de art.426 lit.e, h C. pr. pen., contestatorul pretinde că nu a fost audiat întrucât a fost scos din sală cu forța și a fost reintrodus in sala de ședință doar pentru ultimul cuvânt. Contestatorul nu afirmă lipsa totală a audierii, ci critică, în principal, faptul că nu a fost ascultat în mod formal cu privire la toate argumentele pe care dorea să le susțină cu privire la cererea de recuzare. Curtea apreciază că îndepărtarea din sala a parților care tulbura ședința de judecata prin exercitarea de către președintele de complet a poliției ședinței de judecata nu echivalează cu o încălcare a obligației instanței de a asigura prezenta inculpatului si exercitarea nemijlocita de către acesta a dreptului la apărare. Sancționarea exercitării abuzive a dreptului părții de a fi prezent personal in fata judecătorului este o posibilitate prevăzuta de dispozițiile legale, iar inculpatul nu poate invoca propria culpa in favoarea sa. Totodată, limitarea concluziilor pe care părțile le pot formula este prevăzută de art. 388 Cpp.
De asemenea, Curtea constată din analiza încheierii din 04.06.2015, că instanța de apel și-a îndeplinit obligația legală, întrebând expres inculpatul dacă dorește să dea declarații, răspunsul acestuia fiind că nu dorește să dea declarații în fața unui complet nelegal constituit.
V. Cazul prev. de art. 426 lit. i Cpp- existenta a doua hotărâri judecătorești definitive pentru aceeași fapta (decizia penală nr.1207/14.10.2015, în dosarul nr._/3/2005 prin care a fost condamnat la pedeapsa de 12 ani închisoare și decizia penală nr.862/08.06.2015, în dosarul nr._./3/2006, pentru activitatea desfășurată la . și . perioada 2001-2003) a fost deja invocat in fata instanței de apel, care a analizat acest aspect in decizia atacată (fila 109), astfel încât acest motiv nu poate justifica o rejudecare a cauzei pentru simplu motiv că inculpatul nu a fost mulțumit de soluția pronunțată întrucât ”simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare” (M. c. României, Urbanovici c. României).
În raport de aceste elemente, Curtea apreciază fie că nu există concordanță aparentă între argumentele faptice, dovezi și cazurile de contestație, acestea fiind invocate formal, fie motivele au fost deja invocate și analizate în cursul apelului.
Așa fiind, Curtea în temeiul art.421 pct.1 alin.1 lit.a raportat la art.432 C. pr. pen., va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul I. A. M..
În temeiul art.275 C. pr. pen., va fi obligat contestatorul la 1000 lei cheltuieli judiciare statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul I. A. M. împotriva deciziei penale nr. 862/A din data de 08.06.2015, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosar nr._./3/2006.
Obligă contestatorul la 1000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.12.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
I. T. L. C.-N.
GREFIER,
Victorița S.
red. I.T./28.12.2015
dact. A.L. 2 ex.
| ← Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1396/2015.... | Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 1741/2015.... → |
|---|
